Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua! Ma numesc mariana, am 27 ani. Va scriu pentru ca trec printr o perioada foarte grea. Am o relatie de 7 ani cu un bărbat de etnie roma.e un bărbat normal, cu un job normal, cu o familie normala. Probleme e ca familia mea nu este de acord cu relația mea din cauza etniei lui. Am incercat sa împac cumva pe toata lumea, dar cea mai rănită am fost eu întotdeauna ptr ca sunt prinsă la mijloc. Nu as vrea sa renunt la familia mea, dar nici la bărbatul pe care il iubesc. Si in plus, motivul pe care il invoca ei mi se pare absurd, nu trebuie sa il iubesc ptr ca e de etnie roma. Pana in Iunie 2015, nu mai fusesem acasa timp de 1 an si 8 luni pentru ca am crezut ca daca o sa vadă ca sunt decisă sa fiu cu el poate cedeaza. Lucru care nu s a întâmplat. Apoi am inceput sa merg din nou acasa insa a trebuit sa ascund relația mea. Acum, desi Craciunul l am petrecut separat, am decis ca macar de revelion sa fim impreuna si le am spus alor mei ca voi pleca de revelion cu iubitul meu. Nu au inteles, nu au fost de acord, si totul s a terminat cu o cearta urâta si eu plecând aproape cu forta de acasa. Poate va întrebări cum de la 27 mai cer voie părinților. Parintii mei locuiesc la sat, eu lucrez intr-un oras mare din romania, insa la sat lucrurile stau diferit si acolo familia mea tine cont mai mult de gura lumii decat de fericirea mea. Întrebarea mea este: gresesc oare ca renunt la familia mea? Cum sa fac sa nu ma mai simt atat de vinovata? Nimic nu mi as dori mai mult decat sa ii pot avea si pe ei alături dar si pe iubitul meu. Insa ei nu vor sa accepte relația mea si prefera sa nu ma vadă decat sa ma vadă cu el. Noi locuim impreuna deja de 3 ani, insa doar la oras, la sat daca merg trebuie sa ma prefac ca nu am nimic cu el. Va rog sa ma ajutati cu un sfat!
Va multumesc mult!

Ceea ce îți dorești tu e sa schimbi situația (ai tai sa fie de acord, lumea sa îl accepte, etc), însă uneori, din păcate, doar pentru ca ne dorim ceva nu înseamnă ca se va și întâmpla astfel, indiferent de efortul pe care-l depunem noi în acea direcție. Reacțiile sătenilor și ale familiei tale sunt jn afara controlului tău. Din punctul meu de vedere, problema asta care te apasă e necesar sa fie abordată în terapie, pentru a lua decizia dorită și pentru a te adapta emoțional și comportamental ei. Succes!

Esti fericita? Esti multumita? Atunci problema nu e la tine, e la ei. Nu trebuie sa renunti la familia ta. Poti sa-i iubesti in continuare chiar daca ei nu vad asta. Fericirea ta e pe primul loc, nu a lor. Din punctul meu de vedere, ori accepta ideea, ori sufera in continuare. N-are rost sa suferi si tu.

Sunt multe de spus…Parintii tai sunt tributari lumii din care provin si lumii in care traiesc. Nerespectand regulili comunitatii esti marginalizat! Tu ai stiut lucrul acesta cand ai facut alegerea, deci asuma-ti ceea ce ai ales si mergi pe drumul tau. Se pare ca in acest caz nu poti sa ai si iubitul si parintii in acelasi timp. Pentru ca sa intelegi si sa accepti ceea ce traiesti si framantarile generate, incearca sa mergi la psiholog. Vei vedea cum stau lucrurile in profunzime.

situatie specifica in genere casatoriilor interetnice. in ce-i priveste pe parintii tai "nu exista schimbare fara dorinta de schimbare" iar la varsta lor traditia, gura lumii si propriile prejudecati sunt deja de mult a doua natura. Daca nu se intampla o minune ca in filmele americane de familie, greu de schimbat ceva.

Problema este doar din partea parintilor tai? Pentru ca in etnia rroma exista o reala problema cu acest tip e cuplu, mixt. Ei sunt mai inversunati si nu accepta un "gadji" in familie si nici in comunitate. Acest tip de probleme e vechi, de cand Lumea si Pamantul… Asa cum generatii la rand s-au obisnuit cu alti membri in familie, din alte etnii, tot asa se vor obisnui cu timpul si parintii tai. Dar asta nu inseamna ca il vor si accepta in familie pe partenerul tau, sau ca il vor aseza la masa cand ii va vizita. Daca tu iti asumi acest drum, cu toate implicatiile care decurg din el, inseamna ca esti o persoana matura, libera si responsabila.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua.

Am 32 de ani, studii superioare. Am un copil de doi ani si o luna. Părinții mei nu au fost de acord de la început cu tatăl copilului. Nu au fost de acord nici sa fac acest copil. E drept ca ulterior m au ajutat si s au atașat mult de el. Momentan stau in casa părinților mei. Ca drept urmare trebuie sa dansez după cum îmi canta ei. Nu sunt de acord ca tatăl copilului sa își vadă copilul, au cuvinte pline de… Orice altceva in afara de omenie la adresa lui. Si… M au pus sa aleg. Ori stau in casa lor si nu iau legătură cu tatăl copilului ori uit ca am parinti, sa consider ca au murit. Ca ma vor dezmoșteni. M am saturat sa ma ascund. Sa privez copilul de tatăl lui. Sa… Ma simt la randul meu ca un copilaș de 10 ani. Stiu ca nu e in regula. Dar…

Ma fac sa ma simt vinovata. Stiu ca am o relație toxica cu ei. Știu ca sunt multe probleme ce datează inca din fragedă copilărie. Printre care faptul ca au acceptat sa fiu batuta, certata, apostrofata, de o asa zisa dna profesor ce am avut o din ciclul primar pana in liceu. Si acest fapt m a marcat foarte tare. Ca au acceptat asa ceva. Stiu ca nu dau un exemplu bun copilului prin stagnarea asta. Il vad cum se uita la alți copii cu tatii lor.

Maica mea simte nevoia in permanenta sa mi dea indicații prețioase referitoare la copil. Taica miu… Ca aia nu fac bine… Ca… Efectiv nu mai suport. Parca sunt o marioneta. Moneda este faptul ca ma amenința cu dezmoștenirea, ca nu vor sa mai audă de nepot. Ca nu mi dau obiectele mele. Taica miu se apuca sa facă curat in camera copilului. In contextul in care, atunci când e plecat, eu sunt unica ce se ocupa de curățenie.

Ai mei au divorțat acum 5 ani, recasatorindu se acum 3 ani. Evident. Taica miu i a dat maica mii o scrisoare in care erau scrise intențiile lui. E complicat dar simplu. Si stiu ca puterea e la mine. Si ca dau un exemplu de marioneta copilului. Si ca ii răpesc tatălui lui multe momente. Parca as fi extensia maica mii. Am citit despre sindromul alienării parentale. Si pare a fi…

Problema este ce fac. Renunț la ai mei… De tot. Sau… Renunț la tatăl copilului. Au doar cuvinte urate… Tigan… Si multe altele. Ma simt ca între ciocan si nicovala. Vreau sa plec pe ascuns, fara haine, doar cu actele mele si ale copilului… Sa nu le aud programările negative. Problema este ca… Ei stiu ca sunt influențabila. Toată perioada sarcinii m au bombardat cu… Lăsa l lăsa l lăsa l… Pe tatăl copilului. După ce au încercat sa ma facă sa fac avort. M a dat afara din casă. Asta îmi lipsea însărcinată fiind.

Stiu, in teorie, ca starea mea o transmit copilului. Sunt conștientă. Mi e frică de faptul ca nu voi reuși sa ma descurc in casa tatălui copilului. Ca nu se va acomoda… Ceva sugestii pentru o buna acomodare aveți? Sau tine de starea mea in principal si nu de obiecte?!?

Si cu primul copil, in urma cu 5 ani… Mi au spus ca nu este loc in casa pentru un copil si sa fac avort. Cred ca acesta a fost declick ul. După avort… Pentru ca l am făcut sub anestezie generala, un an, plângeam in fata monitorului, vizualizând filmulete cu avorturi, stăteam pe forumuri ce tratau acest subiect.

Problemele sunt adânci… Ce ma sperie, este faptul când nu sunt in prezenta lor, simt o sfârșeală si neputință. Nu zic ca toate relele sunt din cauza lor. Sau ca eu sunt neprihănită. Dar ma doare cumplit.

Cu tatăl copilului m am cunoscut in urma cu 3 ani aproape. După o luna si jumătate am decis sa avem copilul. El, atunci, nu muncea… Eu de frica si influențată fiind, văzând nemulțumirea alor mei m am întors in luna a opta de sarcina acasă la ai mei. Când spun influențată ma refer la picătura chinezeasca. In fiecare zi aceleași cuvinte.

Cu sora mea… Mai mică cu 7 ani. Au lăsat o sa stea într un apartament al lor. E măritată. Are un copil. Nu e firesc.

Ca am permis sa interfereze cu deciziile mele. Sa se bage într atât încât parca as fi sora copilului meu, nu mama lui. Ce îmi da de gândit. El nu spune mama. Spune doar tata. Ar trebui sa mi dea de gândit cum ca verbalizează ceea ce ii lipsește?!? Si ca e o forma de pedeapsa faptul ca nu spune mama?!? E foarte atașat de bunicii lui, părinții mei.

Nu as vrea sa creez o trauma prin această eliberare a mea. Desi tare mi e mie ca de fapt… Trauma e a mea. Nu a lui. Si ca sa ma "ajute" ei spun ca in prezenta lor nu cârâie, ci doar in prezenta mea. Si multe altele.

Ma simt groaznic. Ca paralizata de indecizia mea. Parca ar sapa sa ma fac sa nu am încredere in mine. In contextul in care parca sunt o mama umbra, tot timpul după el, mi e frica tot timpul sa nu pățească ceva… Doar eu m am trezit de la naștere pana acum. Excepție făcând o singura noapte… In doi ani si o luna. Efectiv m am saturat. As lăsa tot, dar tot. Haine, obiecte, carti, doar sa stiu ca nu il afectez extrem de tare pe copil… Si inca ceva… El nu vine sa caute alinare la mine ci la mama mea. Nefiresc…

Poate părea ca si cum nu mi asum, sau ca nu s conștientă de răspunderea ce o port. Am 32 de ani. Am o profesie, e drept, prost plătită… In Romania. Dar asta înseamnă ca trebuie sa fiu o mini adolescenta perpetua? Prinsa in jocul acesta? Ca sa nu mai spun ca l am trecut pe tatăl copilului in certificatul lui de naștere, fara știrea alor mei, sa nu mai spun ca mi au luat certificatul de naștere. Sa nu mai spun ca maica mea l a luat in spatiu pe ginerele ei, fără știrea lui taica miu. Ca ai mei frați nu vorbesc cu mine. Pentru ca probabil i am făcut de rușine… E un calm si liniște aparenta. Cu pumnul in gura, metaforic spus.

Va mulțumesc pentru răbdare. Crăciun binecuvântat!

povestea ta m-a impresionat si imi pare nespus de rau ca inca nu ai puterea sa faci ceea ce ESTE CLAR ca stii ca este nevoie sa se intample. Ai scris foarte bine si limpede… eu te-am inteles… ai fost mult mai clara ca majoritatea oamenilor. Nu am de gand sa spun decat ca judeci bine si ca poate a venit momentul sa si risti acea suferinta de care iti este teama la ‘rupere’ (de niste parinti, cel putin tata, extrem de toxici!). Sper ca o sa ceri ajutorul si ca o sa te mobilizezi! Succes! http://www.copilul.ro/pentru-mama/sentimente/5-asociatii-si-organizatii-pentru-sustinerea-mamelor-a13072.html

Draga mea, imi pare rau ca treci prin calvarul asta! Dar trebuie sa te inarmezi cu rabdare si putere. Si eu vreau sa scap dintr-o relatie toxica ( relatia cu socrii mei). Ce profesie ai? Inteleg ca nu ai bani pusi deoparte si ca ti-e teama sa o iei de la zero. Trebuie sa faci ceva ca sa scapi de acolo. Copilul tau este mai important si gandeste-te ca daca il cresti alaturi de parintii tai, va fi ca tine cand va ajunge la maturitate. Tatal copilului vrea sa-si asume raspunderea in legatura cu tine si cu copilul? Lucreaza? Sunt niste detalii foarte importante.

Situația descrisă e dificila și înțeleg ca-ti este greu în momentul de fata sa iei o decizie. Cântărești chiar aici avantaje și dezavantaje. Îți recomand sa apelezi la un psihoterapeut pentru sprijin în luarea deciziei, adaptare la ea, oricare ar fi, precum și depășirea situațiilor din trecut. Se poate, caută sprijin și suport și în prieteni, tatăl copilului, dar aminteste-ti ca în cele din urma, e necesar sa înveți chiar tu sa faci fata adversitatilor vieții, iar un terapeut te poate învăța asta.

Picatura chinezeasca… hmm… exista antidot: tehnica discului stricat. Asta se refera in cadrul unei comunicari, nu in afara ei. Imi e greu sa cred ca parintii tai chiar se vor putea tine de cuvant, adica sa rupa orice legatura cu tine, atata vreme cat ei sunt dependenti de "picatura chinezeazca". Mi-e mai usor sa imi imaginez ca te vor putea pedepsi cu usurinta, dezmostenindu-te. Vad ca problema ta e: "la ce renunt": la familia nucleara sau la familia extinsa? Eu vad, insa, una mai personala: responsabilitatea. Nu uita ca aceasta reswponsabilitate este caracteristica adultilor. Dupa cum se vede, te lasi blocata in etapa de copilarie. Se pare ca parintii tai vor sa-si asume responsabilitatea vietii tale. Asta nu e normal; fiecare parsoana e singura responsabila pentru viata ei. este cam greu ca, subit, sa-ti iei viata in propriile maini, fara sa ai niste prerechizite. Poate ca doar cu pasi mici vei reusi, fara sa dai raportul pentru tot ceea ce decizi sa faci. Apoi, e vorba si despre posibilitatile financiare ale tale, de a sustine nevoile unui copil. Dar aici poate contribui tatal lui. Of, of, e tare mult de vorbit, e complicat. Ia-ti aliati puternici (prieteni, specialisti) si incepe sa actionezi. Inactiunea are consecinte mai spectaculoase pe termen lung. Iti doresc muuuulta putere, curaj si tarie!

Cautati-va un psiholog autorizat.

RASPUNS DIN PARTEA PERSOANEI CARE A PUS INTREBAREA: "Va mulțumesc din suflet pentru răspunsurile si sugestiile oferite.

Profesia mea este de profesor. Cel puțin inca. Din cauze de natura financiara. Stiu si conștientizez ca ar trebui sa merg la psihoterapeut. Sa ies din familia mea cea toxica. Si sa nu sufere copilul repercusiuni iremediabile pe termen lung. Realizez ca problema mea rezida din copilărie. Îmi dau seama ca al meu copil e posibil fie sa fie ca mine, rămânând aici, fie sa fie extensia alor mei. Chiar si acum. Maica mea se încăpățânează sa facă program, ca aia nu e bine, ca da copilul sa l culc eu. In contextul in care când taica miu este plecat nu face absolut nimic. Eu venind de la munca fac… Plus ca e perioada de " mica adolescență" a copilului.

M am saturat aa tac. Efectiv. Dar ma gândesc si la ruptura alor mei de copil… Sa nu sufere copilul. Sau de fapt proiectez asupra lui ce simt eu. De aceea va întrebam daca il poate afecta schimbarea domiciliului. Sau daca este un atașament de obiecte. Sau in definitiv e vorba despre ceea ce simt eu si stările mele, ce uneori pendulează.

Chiar astăzi a fost o situație in parculet, in care o fetiță a alergat după tatăl ei, si copilul meu a alergat spre el. După 10 minute, era lângă acel cuplu si zicea "tati…" si fetița a răspuns ca e tati al ei.

Tatăl copilului muncește, actualemente. Vrea sa se implice in viața copilului. De cate ori si a văzut copilul a fost pe ascuns. M am saturat sa tac, sa mi se spună ce sa fac cu copilul, sa mi se facă program ca unui copil de zece ani…

Va mulțumesc mult."

Copiii, la aceasta vârstă, preiau modelele părinților. Învățarea reacțiilor emoționale și comportamentale se face și vicariant, adică, dacă observa, spre exemplu, ca mamei îi e frica de ceva cel mai probabil ca prelua acea frica. În opinia mea, copilul nu e un argument pentru a rămâne, ci pentru a pleca.

Uite cum vrea copilul: spune "tati" barbatilor de pe strada!!! E nevoia lui de tati al lui. Acesta ar fi cea mai puternica motivatie de a pleca. Aveti o familie nucleara destramata, care are posibilitatea de a se lega la loc: toti vreti acest lucru, voi membrii acestei familii. Insa familia extinsa se opune familiei nucleare. Asta-i viata, asta-i natura: familia nucleara primeaza. Familia extinsa se bate cu natura; dar asta e problema membrilor ei; poate ca pana la urma vor intelege ca intr-un razboi cu natura, NATURA e cea care invinge!!! Daca ei au aceasta problema sau daca vor sa duca acest razboi, inseamna ca si-l asuma. Sunt adulti, sunt responsabili de modul in care isi rezolva propriile lor probleme. Inca nu am inteles cum de te simti chiar tu datoare sa le rezolvi problemele aberante de control si dictatura. Doar pentru simplul fapt ca au nevoie de o victima si atunci tu te oferi pentru ca asa vor ei sau doar o victima este cheia bunastarii lor emotionale sau spirituale??? Mai uitat-te o data la ceea ce s-a intamplat cu copilul pe strada, la cum alerga spre acel barbat. In plus spui ca tatal lui vrea sa se implice. Tu vrei viata ta… spui ca te-ai saturat; ce mai astepti? Despartirea de bunici e obstacolul?E cel mai grav lucru din lume? Alti copii au bunici care ii vegheaza din cer, dar acei copii nu-i pot vedea niciodata. Daca vor vrea parintii tai sa se intalneasca cu nepotelul lor adorat, o vor face. Daca nu… e alegerea lor dureroasa pentru copil, dar nu cred ca la fel de dureroasa precum aparentul abandon al tatalui. Copilul poate crede ca tatal lui l-a abandonat pentru ca el e inadecvat intr-un fel. E o dubla suferinta: de abandon si de inadecvare. Asta neste emotii de vinovatie si poate escalada in depresie in toata regula. Apoi sa vezi tu suferinta! Nu cred ca daca iti vei intregi familia nucleara si nepotelul isi va suna bunicii dupa o luna, ei vor refuza sa vorbeasca cu el… ce mai astepti?

Olga Gadea, iti multumim pentru ca ai postat un feed-back.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua,

poate ca nu ma puteti ajuta, dar am zis totusi sa incerc. Fratele meu e un impatimit al jocurilor de noroc. Pana acum a pierdut o sumedenie de bani, si aur. Are 26 de ani si are de-a face cu jocurile astea de vreo 10 ani. Am incercat in toate felurile sa il ajut. Daca nu se duce in sali de joc, se joaca pe telefon, sau pe laptop, cu cardul online. Chiar nu stiu cum sa il ajut. Mama mea s-a imbolnavit din cauza lui. Ea, impreuna cu mine l-am ajutat intotdeauna sa isi acopere “gaurile”, fara sa afle tatal nostru. Eu il ajut ca sa nu o supere pe mami, iar mami ca sa nu afle tati. Practic suntem la mana lui. Noi strangem bani din putinul pe care il avem, dar nu ne putem bucura de ei, pentru ca fratele meu intotdeauna gaseste ceva de facut cu banii nostrii inaintea noastra.
Va rog ajutati-ma sa il ajut pe el. Ieri, de exemplu a fost trimis de la firma unde lucreaza sa rezolve niste documente, cu bani bineinteles. Ce a facut? A fost la jocuri. Cu banii lui, apoi si cu banii firmei. El niciodata nu are bani in portmoneu. Si daca ii are categoric sunt bani murdari de la jocuri.
Noi suntem o familie buna, decenta, crestina, niciodata nu am dus lipsa de nimic, din nici un punct de vedere. Asa ca nu pot spune ca face asta din cauza lipsurilor. Nu stiu care e motivul.
Ajutati-ma, va rog!

Duceti-l la un psiholog clinician Steliana Rizeanu Pintilie il va ajuta sa depaseasca etapa cu jocurile de noroc.

din pacate este genul de situatie in care el ar fi bine sa realizeze ca are o problema serioasa si ca are nevoie de ajutor de specialitate (psihoterapie)… insa ma gandesc ca, poate, din cauza ca tu si cu mama ta il ‘protejati’, nu faceti decat sa ii incurajati acest viciu, el practic nesuferind cu adevarat consecintele unui asemenea stil de viata. Stiu ca este dureros insa s-ar putea sa nu ii faceti un bine. Succes!

Faptul ca îi oferiți suport nu face decât sa întrețină comportamentul dezadaptativ, care, pentru el, nu are consecințe negative. Rupeți acest cerc vicios, oricât de greu ar fi și oricât de mult v-ar presa, și Sugerati-i terapia. Cu toate acestea, atâta timp cât el nu conștientizează problema, nu puteți interveni mai mult de atât.

Din cîte înțeleg , el nu are voință. Iar d-vs îi alimentați obsesia bolnăvicioasă. E un drog. Dacă el nu conștientizează gravitatea situației , vă luptați cu morile de vînt. Doar o voință de fier îl poate scăpa de acest viciu. Sponsorizînd nu îi faceți un bine. Un medic specialist în ” dezintoxicare ” e unica sol. Succes

Uitati, aici puteti gasi niste informatii foarte interesante in legatura cu dependenta de jocuri de noroc (si alte dependente). https://psihoworkshop.wordpress.com/2015/09/21/dependenta-de-jocuri-de-noroc/ Situatia este urmatoarea: nimeni nu poate face nimic in locul fratelui dvs. Puteti sa ii dati sa citeasca materialul (intr-un moment in care se caieste si ar vrea sa schimbe ceva). Poate se regaseste si incearca o terapie. Important este, daca puteti, sa nu-l judecati. Prezenta sau absenta banilor nu influenteaza in mod direct acest comportament. Nici religia. Nici rusinea. Desi, jucatorilor le este foarte rusine de ceea ce fac si de faptul ca nu se pot abtine. Daca reusiti sa ii transmiteti ca il intelegeti, dar ca acest comportament trebuie sa dispara, atunci sunteti pe drumul bun. Daca se hotaraste in favoarea unei terapii, il pot ajuta. Mult succes!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Am 22 de ani,sunt din Constanta,diagnosticul meu este:depresie si anxietate moderata,tulburare mixta de personalitate,intelect de limita,am avut crize hipomaniacale.Am mers la psiholog si la psihiatru timp de vreo doi ani.Am luat tratament,am abuzat de el, mi sa spus ca trebuie sa stau o perioada fara .Psihologul mi-a spus sa nu imi mai plang de mila si sa actionez ptc trece viata pe langa mine.In copilarie parinti mei sau despartit,am aflat cine este tatal meu natural intr-o zi cand acesta a venit sa ma ea la programul de vizita.Familia noastra sa mutat de N ori de la Bucuresti la Constanta,imi era greu sa imi fac prieteni,majoritatea timpului stateam singur.Cand am inceput liceul nu ma puteam integra,eram cel de care se facea misto,am fost de multe ori umilit si lovit.Am vrut sa vorbesc cu parintii despre problemele mele insa nu am facuto de rusine,am inceput sa chiulesc si ulterior am fost exmatriculat din cauza absentelor. Miam terminat apoi liceul la un liceu cu plata. Dupa 4 ani leam spus parintilor dc am inceput sa chiulesc(urmand sfatul unui psiholog) insa am fost dezamagit de rezultat(imi doream sa mi se acorde atentie dinacel moment insa am fost consolat si apoi au uitat iar de mine).Am probleme de integrare si in colectivul de la munca:nu comunic cu ceilanti doar muncesc si datorita depresiei nu muncesc eficient.Nu am personalitate,prieteni.In ultima probleme intampin o problema extrem de neplacuta:efectiv nu mai stiu sa vorbesc,sa ma exprim,nu imi vin expresii,nu prea am inteligenta sociala si nu prea inteleg ce vor sa zica cu adevarat cei din jurul meu.Mai imit din cand in cand unele expresii pe care le aud la colegi ptc sa nu para ca sunt chiat asa de limitat.Am o parere extrem de proasta despre mine si ma afund in nepasare si disperare.Mama mea este indiferenta cu mine si in putinele momente camd vrea sa vorbim eu refuz ptc stiu ca si ea este lafel de limitata ca mine.Tatal meu vitreg este plecat in Germania,cu el vorbesc foarte rar.Tatal meu natural este bolnav si nici cu el nu vorbesc ptc nu ma sprijina si este si el indiferent.Cu celelante rude vorbes insa nu foarte mult ptc imi este rusine de ei(ei sunt oameni sociabili).Vreau sa stiu ce asi putea face sa ies din situatia asta:sa fac psihoterapie,am inteles ca exista si ceva numit Dezvoltare personala insa nu stiu exact ce inseamna.Sau alta metoda prin care sa ma pun pe picioare.

Psihoterapia este o metoda curativa ( are scop de a vindeca, de a ameliora ), dezvoltarea personala are scopul de a optimiza resursele proprii. Cautati un psihoteraput cu care sa va simtiti confortabil si alaturi de care sa explorati sentimentele de nepasare, disperare, limitare, gol interior.

Subscriu. În cazul dvs. este recomandata psihoterapia, existând un diagnostic. Manifestările ar trebui probabil reevaluate înainte de începerea procesului terapeutic, care s-ar putea sa dureze, datorita comorbiditatilor (mai multe tulburari). Nu ezitați sa cereți ajutorul.

Gasesteti pe cineva cu care sa mergi pe drumul vietii….relatia de cuplu ajuta

In scris te-ai exprimat coerent, n-am avut nicio clipa senzatia ca ai avea vreo problema. Exerseaza si vorbitul. Apoi, gaseste o activitate pe care s-o iubesti. Daca tu ai fost in copilarie lipsit de atentie si afectiune, nu ti-ar placea sa petreci o parte din timpul tau liber cu copii orfani? Este doar un exemplu. Ma gandesc ca tu ai multe de oferit, asa e?

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Salut, am o problema. Cred ca sunt sociopata..
Am observat de mult ca am ceva probleme cu asumarea responsabilitatii, adica daca aveam ceva de facut important aminam sau uitam si chiar daca intelegeam importanta lucrurilor, totusi evitam rezolvarea imediata.
Am fost citiva ani in depresie, pina cind mi-am dat seama ca am nevoie de o schimbare. Daca inanite eram o fata pasiva, introverta, acum sunt vesela, mereu cu idei noi. Totusi simt uneori o mica dificultate in interactionarea cu unele persoane.
Din experienta prin care am trecut in timpul depresiei, mi-am impus ca sentimentele nu merita sa fie atit de des utilizate si simtite la maxima intensitate. Am ajuns ca nu mai sint nimic in raport cu persoanele.. da, simt afectiune, pasiune, insa nu dragoste.. despre prietenie nu stiu ce sa cred..
Cel mai mult ce ma afecteaza este ca asta a inceput sa-mi placa.. Viata care nu implica sentimente chiar e mai simpla!
Recent am aflat ce e asta "Sociopatie". Am aflat si era normal. Un nou cuvint in vocabularul meu. Cu timpul insa, mi-am strecurat o idee: ce daca sunt sociopata?
Ma simt bine fara sentimente, stiu ce asteapta lumea de la mine si pot sa pot sa le ofer in oarecare masura.. . dar e bine oare? Ce-o sa fie cind o sa trebuiasca sa iubesc intr-adevar pe cineva (am mai incercat, dar fara a atinge rezultatele astepate), sau poate doar am nevoie de persoana potrivita?
In fine, as avea nevoie de "sentinta finala" : sunt sau nu sociopata?
Daca da, ce trebuie sa fac??
Multumesc

eu nu mi-as da ‘verdictul’ online insa ti-as sugera (cu tarie) sa explorezi toate aceste intrebari impreuna cu un psihoterapeut. Din ce spui inteleg ca perioada ta depresiva te-a impresionat puternic si chiar te-a invatat cum sa te porti in ultima perioada… insa aceasta poate insemna ca ti-ai construit alt fel de mecanisme de aparere… etc.. Exploreaza cu incredere si curaj! Succes! ;0

Sociopatie nu inseamna imposibilitatea momentana de a intra intr-o relatie care implica sentimente de iubire; sociopatie inseamna a face rau oamenilor sau animalelor din cauza lipsei sentimentelor (nu doar iubirea, ci mai ales empatia, toleranta, etc). Probleme de asumare a responsabilitatilor, de amanare a rezolvarii de probleme, dificultati de interactionare, nu fac parte din tabloul clinic al sociopatiei. Daca ne spuneai ca ai o mare lejeritate in interactiuni, chiar ca esti maestra in arta seductiei, iar aceasta arta o folosesti cu scopul de a capta increderea oamenilor, pentru ca, mai apoi sa le faci rau, sa-i chinui, atunci putea fi vorba despre sociopatie/psihopatie. Din descrierea ta, reiese ca esti o persoana multumita de momentul actual al vietii care ti se pare simpla (fara implicatii sentimentale si fara implicatii in rezolvarea de probleme). Daca vrei sa explorezi sursa/ cauza acestor dezimplicari, poti apela la un specialist care sa te ajute sa te optimizezi ca si epersoana, iar aceste puncte slabe sa le poti ajusta potrivit crintelor personale si ale mediului. Succes!

Subscriu. Cred ca nu putem evolua în acest format cele descrise de tine, mai ales ca un diagnostic clinic al sociopatiei nu exista (mai degrabă "simptomele" descrise s-ar asocia Tulburării de personalitate antisociale). Nu știm însă ce vârstă ai, de cât timp au apărut manifestările, așa ca este foarte posibil sa fie un mecanism de coping. Explorează împreună cu un terapeut aceste aspecte, mai ales ca te îngrijorează.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Va rog sa ma ajutati este strigatul meu d disperare nu stiu cum sa mai procedez sunt impreuna cu sotul meu de 8 ani avem 2 copii de 7 si respective 16 luni de o perioada buna d timp are o amanta tinerica eu nu mai exist pentru el nu ii mai place nmk din ceea ce fac cum ma imbrac cum gatesc a cum doua zile mi a zis ca ma uraste ca nu ma mai suporta il iubesc din toata inima vreau sa l recuperez si nu mai stiu cum am incercat si cu ton jos sa discut am facut si istericale I am zis daca nu mai are nimic pt mine sa si faca bagaju ce sa fac simt ca il pierd va rog da ti un say eu am 32 d ani aia are 20 cum sa lupt cu asta ??

Cu calm si rabdare, in primul rand. E greu, in situatia dvs sa acceptati un astfel de sfat, care va indeamna la o asa zisa pasivitate, dar, in niciun caz nu este pasivitate. Calmul si rabdarea va vor ajuta sa vedeti de la ce anume din familia dvs a pornit dorinta sotului dvs de a se lega de altcineva, ce anume nu i-ati daruit dvs – din nebagare de seama, din prea multa munca etc, deci, fara voie – si a gasit in alta parte. Istericalele, nervii, tensiunea in niciun caz nu-l vor determina sa revina spre familie ci mai mult il vor indeparta. Incepeti sa mergeti la coafor, sa aveti grija ca dvs sa aratati bine, fiti cocheta ca atunci cand l-ati cunoscut astfel incat sa-l determinati sa-si indrepte ochii si sufletul catre dvs. E greu cu 2 copii, dar, niciun sacrificiu nu este prea mare pentru a va salva familia.

imi pare rau pt situatia in care te regasesti si sincer nu stiu daca ti-as putea da un sfat de genul ‘cum sa te lupti cu o femeie de 20 ani’. In schimb as putea sa iti atrag atentia asupra faptului ca aceasta schimbare nu s-a produs brusc si fara motiv (cum sigur ai realizat si tu) si ca asta ar putea sa spuna foarte multe despre modul vostru de comunicare in cadrul relatiei de la inceput pana in prezent. Nu amanta este problema… ca sigur nu l-a luat cu forta de langa tine. Incercati sa rezolvati in cuplu aceasta situatie, in orice fel, preferabil cu un consilier de cuplu care poate sa priveasca situatia obiectiv. Succes!

Situația dvs. este cu adevărat nefericită. Dacă soțul a luat o decizie în acest sens, nu rămâne decât ca dvs. să vă împăcați cu ea și să apelați la terapia individuală, pentru a vă ajusta mai ușor noii situații și pentru a face față ei, dar și viitorului. Dacă însă sunteți în incertitudine amândoi, apelați la terapia de cuplu. Veți avea ocazia să explorați care sunt aspectele, care țin atât de dvs., cât și de partener, care au produs această fisură în relație, ce decizii puteți lua în legătură cu ea și cum le puteți implementa.

Nu ai cum sa lupti. Lupta e cu tine insati. Fii demna, respecta-i decizia. Fiecare e responsabil pentru destinul lui. Nu poti tine pe cineva cu forta. Continua-ti viata, fii fericita si implinita cu ea, asa cum e.

Draga mea , reaminteste – ti ca nimic nu e intamplator si totul se intampla spre binele nostru .Stiu ca acum ti se pare ca totul este sfaramat si imprastiat in toate partile dar stii proverbul romanesc ‘ Un sut in c.. ,e un pas inainte ‘ . Daca nu vei mai fi cu el ,sa fii convinsa ca va veni un timp in care vei intelege de ce ati ajuns in aceasta situatie. Acum 6 ani am trecut si eu printr o despartire si am suferit timp de 12 luni caineste,am slabit 10 kg .Dar dupa 3 ani am inteles ca era necesara aceasta despartire incat daca ramaneam impreuna astazi nu as fi fost terapeut .Sincera sa fiu am inteles tarziu ca nu exista despartire ci este vorba despre modul in care 2 suflete aleg sa se dezvolte .Cand unul se dezvolta mai mult decat celalalt ,ei nu mai sunt pe acelasi nivel si atunci intalneste pe cineva aflat pe acelasi nivel de vibratie. Sa ne reamintim ca totul este energie . La nivel celular avem 95 % energie, 4% materie si 1% informatie . In plus in Univers totul este perfect ! Analizeaza concret si sincer care este situatia, limpezeste-ti gandurile ca atunci apar cele mai bune solutii.Aminteste-ti ca esti cea mai importanta fiinta ,iubeste-te,respecta-te ,pretuieste- te.Te imbratisez si iti doresc sa ai parte de ce este mai bun pentru tine.

Draga mea incearca sa al tratezi cu multa indiferenta e greu e dur dar tu sa nu uiti un lucru tu esti mama copiilor lui si vei fi dar el e un las ,capul sus viata merge anainte tu inca al mai iubesti dar el nu el o iubeste pe cealalta tu stai linistita uita-l, ,,totul in viata se plateste mai devreme sau mai tarziu, ,,,

Cea de 20 de ani al va lasa, ,,,nu va sta mult cu el, ,,,in general barbatii cind d-ai de greu dispar ptr ca nu sunt in stare sa lupte, ,,,

Ati doresc mult succes si nu te uita anapoi doar anainte, ,,,

Este un moment al vietii tale care te poate face sa te redescoperi , sa te regasesti, sa depasesti situatii pe care nu ai fi crezut vreodata ca poti , sa iti demonstrezi tie ca esti femeia si mama extraordinara . Parerea mea , este sa te bucuri ca esti un om intreg, sanatos, sa fi fericita ca esti mama a doi copii, ca esti tanara , si toate celelalte calitati de care TU sa fi constienta, fara sa ai nevoie de vreo recunoastere a cuiva sau a omului care acum nu te mai vrea. Deasemeni, ca o parere din afara, atunci cand o persoana iti spune ca nu te mai iubeste si, mai mult de atat , iubeste pe altcineva, este bine sa ii deschizi usa si sa il inviti sa plece. Ca mama , ai dreptul sa ceri drepturile ce revin copiilor tai conform legii , in instanta. Daca tii cu forta un om langa tine, te va face sa suferi mai mult, te va depersonaliza , te va face sa crezi pana la urma ca nu esti buna de nimic, ca nu esti eleganta, etc. Suferinta prin care treci acum poate fi din iubirea pe care spui ca o porti pentru el, dar si daca nu l-ai fi iubit cu adevarat si traiai impreuna cu el din ideea de familie , momentul in care esti parasit este la fel de dureros si daca nu esti in echilibru tu cu tine, te poate duce la momente de isterie ceea ce face sa agraveze situatia si mai mult dintre voi doi. Femeia este intodeauna puternica, mai puternica decat crezi, poti merge inainte cu capul sus , cu demnitate fatza de tine si copiii tai ! Viata este frumoasa, merita traita frumos, nu ai nevoie de cineva care sa te faca fericita , ci tu sa fi fericire in tot ceea ce faci cu tine si viata ta ! Cand vei iesi din acest moment de suferinta, iti poti pune cateva intrebari gen: ce am eu de invatat din ceea ce mi s-a intamplat, ce vreau eu cu adevarat sa fiu, sa fac, sa devin etc, dupa care , in functie de raspunsuri actioneaza ! https://www.youtube.com/watch?v=xutVvayLoJE

Daca vrei sa ramai cu el,sa nu divortezi!!! Barbatii nu au curajul divortului.Rar…..Apoi,inhama- te cu nesimtire….macar aparenta.Nu- l baga in seama.Dupa indiferenta,apeleaza la amabilitate,ca si cand totu- i roz,chiar daca nu vede,nu aude…tu,fii draguta.Si la propriu si la figurat.Barbatii sunt copii rasfatati….educa- l !!!! Vei vedea ca functioneaza….

intervin cu o rugaminte atat ca moderator al grupului cat si ca barbat: va rog nu mai folositi expresii sexiste de genul ‘barbatii sunt… femeile sunt…’. Nu pot duce intr-o directie buna oricine le-ar folosi. Multumesc, o zi cat mai buna!

Asa este aveti dreptate

Scuze

Trebuie sa respectam atit timp cit ne respectam pe noi

Draga doamna, credeti-ma, doar aparent se pune problema ”ea are 20 , eu 32, cum sa lupt cu asta”. Ea..e una, oarecare, dvs sunteti sotia si mama copiilor lui. Chiar daca pe moment, se pare ca sotul a ”uitat”. Insa, sunteti intr-un moment critic, tensionat, exploziv..care nu va avantajeaza deloc. Acum e nevoie de timp..de rabdare. Am retinut ca il iubiti si doriti sa-l recapatati…2 copii mici, cred ca sunt motive care va pot face sa fiti rabdatoare. In primul rand, nu va mai certati, cand vine, de unde vine, la ce ora vine ramaneti calma – asta nu inseamna ca a lasati calcata in picioare, cum v-ar spune atcinea, ci ca sunteti mai inteleapta. Sotul se asteapta la scandal, reprosuri, tipete, chestionari despre aventura – dvs faceti exact opusul, vedeti-va de treburile dvs, si spuneti-i ca vin Sarbatorile si nu vreti scandal, sa speriati copii, etc. Lasati-i putin timp- nu inseamna ca-l incurajati, sau, ma repet, ca sunteti ”fraiera”, ci o femeie responsabila, care tine la familie si nu i-a decizii in graba. E nevoie de putin timp, spatiu, ca sa va dati seama ce simtiti, ce doriti pt familie, pt dvs. Luati legatura cu un psiholog, care sa va ajute sa clarificati, chiar daca va impacati, aeti neoie de consiliere de cuplu dupa acest episod, pt a a reface relatia. Dar, pas cu pas..deocamdata, lasati sa treaca sarbatorile si creati un climat de liniste.

Lasa l.Nu te iubeste.Nu te a iubit si nici nu te va iubi vreodata.Nu te umili.Nu merita.Nu traumatiza afectiv cei doi copii straduindu te sa ramii cu el in conditiile astea.Oricit de greu iti va fi tie,lor in timp le va fi mult mai bine.SI apoi nici tu nu l iubesti.O iubire care duce spre disperare nu i iubire.De ce sa vrei pina intr atit sa ramii cu el daca niciunul nu va mai iubiti?Imagineaza ti ca ai mai trai ani cu o suferinta ca asta.Merita?Asa cum descrii lucrurile in ce ne ai scris esti o depresiva,La copii tai nu te gindesti deloc?Unde i va duce starea asta a ta de acum?Cine i mai important?El sau copii?Gindeste te bine.Desprinde te si refa ti viata pentru tine si pentru copii.Pentru ca de barbati ca sotul tau e plina tara asta.Trezeste te si invata sa te iubesti pe tine.Cit despre vre un ajutor,pina si Dumnezeu ii ajuta pe cei care se ajuta singuri.Inca odata nu te umili.Si cel pe care vrei tu sa l recuperezi s a dovedit a fi un micinos care te a mintit din prima zi a casatoriei voastre.Asa vrei sa traiesti mereu,in umilinta si minciuna?Gindeste te.Lasa disperarea deoparte si lupta te pentru viata ta si a copiilor tai,care au dreptul lor la liniste si fericire.Dar nu intristati siingrijorati de o mama de o mama depresiva.In starea asta vor ajunge treptat sa creada ca nici tu nu i mai ubesti.Si inca ceva.El nu se va schimba niciodata.Daca asta speri mai bine uita.Ai grija de tine,fii atenta cu copii.Iar daca tu nu mai existi pentru el nu inteleg de ce mai exista el pentru tine?

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Bună ziua. Am crescut intr-o familie fara tata, el decedand cand aveam 3 luni. Mama s-a apucat de bauturi alcolice si a continuat-o asa timp de 25 de ani pana a murit de inima. De la 13 ani pana la 25 cand a murit mama, am fost grasuta, cu acnee etc si din aceasta cauza nu m-a placut niciun baiat, nu m-a invitat nici unul sa ies cu el etc. Nu ca as fi avut nevoie dar totusi. Dupa ce a murit mama, am slabit foarte tare, si dintr-o data am devenit atractiva. Toti ma admira si ma complimenteaza dar ironic acum ma considera femeie fatala si cred ca sunt intimidati si nu ma invita nicaieri. Ce ironie! Am cunoscut prima mea iubire la 25 de ani dar nu a rezistat pentru ca eu nu stiam sa sarut si nici el nu a avut rabdare sa ma învețe. Probabil nu vroia o relatie serioasa. Si apoi au urmat 3 tipi, am vorbit pe net o perioada (pentru ca in orasul asta mic in niciun caz nu sunt tipide varsta mea sau daca sunt, nu avem nimic in comun) dar cand ne-am vazut, ei nu simteau ce simt eu pentru fiecare din ei. Mi-e ciuda ca de cand a murit mama caut afectiune peste tot mai ales in barbati. Mereu ma atasez de oricine imi ofera afectiune. Am 28 de ani si inca sunt virgina si nu mi-e rusine, pentru ca am vrut o relatie serioasa, am vrut sa am parte de iubirea aia care o au toti, ținut de mana, flori, cineva sa ii pese. Am eu standarde prea mari? De ce mereu sunt singura? Mai mult de cand a murit mama, totul mi se pare relativ si nu mai gasesc niciun motiv sa merg mai departe.

eu inteleg ca te simti singura si drept urmare cauti afectiunea partenerilor tai. Nu mi se pare nimic ‘ciudat’… ba chiar foarte natural avand in vedere viata ta. Daca orasul in care locuiesti este limitat (din orice punct de vedere), poate ar fi o idee sa iti faci viata in altul cu orizonturi mai largi? Sunt sigur ca, daca iti urmezi drumul fie el mai ‘selectiv’, fie mai precaut, o sa gasesti un partener care sa iti intoarca afectiunea si o sa fie alaturi de tine asa cum o sa va doriti amandoi. Curaj si succes!

Îmi pare rău să aud de evenimentele nefericite din viața ta. Este într-adevăr greu să treci peste decesul părinților și peste schimbări radicale, atât fizice, cât și psihice. Îți recomand să investighezi propriile nevoi și standarde legate de o relație și de unde au apărut ele, precum și vulnerabilitățile pe care le ai. Clarifică-ți ceea ce îți dorești, unde vrei să ajungi și care sunt pașii necesari pentru a ajunge acolo (și pe planul relațiilor, dar și pe plan personal, fiindcă menționezi că nu găsești un motiv să mergi mai departe – caută-l!). Fără a avea o direcție, putem pluti în derivă la nesfârșit, simțindu-ne neîmpliniți, fără să știm de ce. În funcție de ceea ce descoperi, vei înțelege care sunt consecințele (de exemplu, dacă ai standarde foarte înalte – ceea ce nu este rău – una dintre consecințe este că poate găsirea partenerului potrivit va dura mai mult) și asumăți-le, adaptează-te din punct de vedere emoțional la ele. Poți face asta alături de un terapeut. Tot alături de el poți investiga într-un proces de rezolvare de probleme, posibilele soluții și lua o decizie în acest sens.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua,
Am o problema extrem de grava, o sa trec direct la subiect, sunt disperat.
Sunt cu o fata de 8 luni, ea avand 20 de ani, si ne-am certat in ultimul timp mai mult. Ea zice ca nimeni nu o intelege si ca se gandeste cum sa isi faca rau. In acest moment sunt cu ea la telefon si ma rog sa adoarma. Am vorbit calm si am convins-o sa se puna in pat dupa ce era convinsa ca o sa se plimbe pe afara noaptea. Este cu totul alta persoana cand este nervoasa. A zis ca a trecut prin multe si si-a mai facut rau inainte, ce stiu sigur e ca tatal ei e un alcoholic si vrea sa o de-e afara din casa. Mi-e tare teama sa nu faca ceva, o iubesc si e 2:30 dimineata, vorbesc cu ea de la ora 20. Va rog ajutati-ma ca sa o pot ajuta. Vreau sa treaca peste asta.
Va rog, nu e o gluma, am cautat pe mai multe pagini pe care am vazut semnele de o tentativa. Are toate din acestea.

mai bine suni la politie si ii lasi sa intervina! Exista linii telefonice de genul acesta ( http://www.preveniresuicid.eu/home/ ) unde se poate suna si discuta cu specialisti. Daca stii ca o poti ajuta poate este mai bine sa o chemi la tine pana se linisteste pt a o putea supraveghea! Spui ca are probleme cu tatal alcoolic… poate este momentul sa discute si ea cu un psihoterapeut, mai ales cu acest gen de comportament autodistructiv. Succes!

Îmi pare rău să aud că te confrunți cu situația asta și că te îngrijorezi pentru prietena ta, care într-adevăr are nevoie de ajutor. Recomand să încerci să o îndrumi înspre apelarea la un specialist, care să o ajute să facă față mai bine situației de acasă, dar și să o sprijine în procesul de rezolvare de probleme și luare de decizii. În momentele de cumpănă, poate apela cu încredere liniile anti-suicid (gratuite) http://www.antisuicid.com/. Pe de altă parte, amintește-ți că nu ești "echipat" să faci față unei astfel de situații de unul singur și că dacă resimți distres emoțional, poți apela chiar tu la suportul unui specialist, chiar și doar pentru a te ventila.