Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Fiica-mea a terminat liceul anul acesta cu rezultate bune, insa a cazut la admiterea la facultate. Am fost afectati toti de acest lucru, dar lucrul care ma ingrijoreaza acum e atitudinea distanta fata de noi, familia ei si refugiul gasit in prietenul ei. Ma tem sa nu ajunga sa faca lucruri care s-o indeparteze si mai mult de atingerea scopului ei de a intra la facultatea de medicina si, doamne fereste caderea in depresie. Sigur, este frica mea si dorinta de a o feri de probleme, dar in momentul de fata chiar nu stiu cum sa aboedez problema, fiind vorba de varsta adolescentei, o perioada dificila atat pentru parinti cat si pentru adolescenti.

Sunteti sigura ca SI fiica dvs a vrut sa urmeze aceasta facultate? Nu cumva e visul dvs doar? Poate acesta este motivul distantarii de familia ei, cautand refugiu in intelegerea prietenului. Incercati sa aveti cu ea o discutie sincera in care sa acceptati dorintele si visele ei, incercati sa-i fiti prietena.

ma gandesc ca poate atitudinea ei de distantare sa aiba legatura cu reactia la acest esec al ei? Ma gandesc ca este foarte intristata in aceasta perioada iar prietenul ei este perna pe care poate sa ‘cada’ in acest moment. Discutati cu amandoi… poate v-a scapat ceva. Succes!

Este posibil ca fiica sa va evite din pricina ca simte ca v-a dezamagit si pe dvs. si ii este greu sa se confrunte cu aceasta rusine a ei la care contribuie asteptarile celor din jur. Ce puteti face este sa o invitati la o pizza (sau ce-i place ei), intr-un cadru neutru (spre exemlu undeva la o terasa) si sa socializati relaxat, sa ridicati din presiunea de a performa ca sa va satisfaca. Sa-i explicati ca iubirea si acceptarea voastra ca parinti vine indiferent de ce face ea in viata, oferiti-i cat mai multe semne ca valoarea ei ca om nu depinde de admiterea la facultate sau astfel de teste de performanta.

Cum ati reactionat d-voastra la aceasta situatie? E posibil ca aceasta reactie sa o fi afectat? Cum ati incercat sa o incurajati si sa o sprijiniti ? Cum a fost pana acum relatia cu fiica d-voastra? Puteti face din acest moment dificil un prilej de apropiere fata de fiica d-voastra ascultandu- i parerile, nevoile , temerile , sperantele ,vorbind cu ea( nu vorbindu-i ).E important sa aflati cum a fost pentru ea aceasta nereusita si in ce mod are nevoie de sprijinul d-voastra sa intelegeti care este ,, binele " ei .

Pare ca inclusiv demersul dvs. are in spate o presiune pe care o puneti pe fiica dvs. de a nu se indeparta , nu de visul ei ci de de a-l dvs. Sunteti sigura ca e visul ei ? Pina una alta apropierea de prietenul ei , mai degraba va sperie pe dvs. si va creeaza convingerea ca o astfel de apropiere o distanteaza de obiectivul : facultate. Reactia e distantare a fiicei dvs. vorbeste despre relatia parintilor cu ea.

Alegerea facultatii de medicina a fost facuta cu cativa ani in urma, cam prin clasa a Xa, poate chiar mai devreme, cand o tot provocam sa se gandeasca ce profesie ar vrea sa urmeze. La inceput a fost indecisa dar dupa multe analize a hotarat ca medicina ar fi o alegere buna pentru viitorul ei. I-am spus ca este o facultate foarte grea care cere mult sacrificiu, dar in acelasi timp avem toti convingerea ca este capabila sa o faca prin prisma rezultatelor obtinute la olimpiade si alte concursuri, de-a lungul anilor . Probabil ca a devenit si visul nostru intre timp, iar esecul ei a fost si al nostru…Pentru ea e mai greu de gestionat momentul, deoarece pana acum a avut doar realizari, este prima nereusita de acest fel. Tot timpul am incercat sa-i fiu prietena, dar uneori cred ca am fost prea protectoare. E destul de dificil sa fii mama!

Se pare ca lucrurile sunt mai complicate decat am spus in primul meu mesaj. Fiica-mea si-a inceput viata sexuala cu prietenul ei, si n-am aflat de la ea, dar e sigur ca asa stau lucrurile. In ce ma priveste, ma uraste, cel putin asa ii relateaza prietenului ei. M a simt depasita de situatie….si acum e in vizita la la prieten si ramane pana maine. Nu stiu ce pot sau daca mai pot sa fac ceva.

A avea relatii sexuale la varsta ei nu este anormal. Macar asigurati-va ca se protejeaza.

Mi-e foarte greu sa accept ca m-a mintit cand eu credeam ca intelege ca ati incepe viata sexuala implica responsabilitate. Am discutat cu ea pe tema asta, i-am dat exemple de fete care si-au distrus viitorul …si cu toate astea…..Chiar si cu protectie poate aparea o sarcina. Nu pot sa nu fiu profund dezamagita, pentru ca mai am 3 copii mai mici si nu pot sa ma gandesc ce s-ar intampla daca ar ramane insarcinata.

este o grija fireasca… insa nu o puteti ‘lega de calorifer’… fata de sex este foarte important ca parintii sa aiba o atitudine echilibrata… riscul apare tocmai din dorinta de a-i proteja. Este foarte posibil ca, cu cat credeti ca este mai grav, cu atat ea sa faca exact pe dos de cum va doriti! Macar aveti grija sa ia masurile contraceptive… ma refer aici si la pastile anticonceptionale (eventual sa mergeti impreuna la ginecolog) nu numai la prezervative sau diafragma.

Ea nu mi-a spus nimic despre viata ei intima, am aflat eu, simtind ca ceva nu-i ok cu ea. Deci nu stiu cum sa procedez….sunt si furioasa si ingrijorata in acelasi timp.

cel mai curat ar fi sinceritate… parerea mea

Suntem o familie de preot, nu fanatici si nici rupti de realitate, dar incercand sa le insuflam valorile morale si copiilor nostri, implicit castitatea. Parea ca le accepta din discutiile avute, dar nu mai inteleg nimic….De ce a ales sa procedeze asa, sa intre in "randul lumii", din curiozitate? Cum sa procedez cu cele 2 fete mai mici ca sa nu-i urmeze exemplul…ce fel de exemplu suntem in parohie? Prietenele apropiate ale fetei erau informate cu ce face ea, doar noi, parintii nu….Multe intrebari si situatie greu de gestionat pentru mine. I-am spus ca stim ce s-a intamplat, iar acum e suparata deoarece i-am invadat intimitatea. In situatia aceasta, in care diferentele de mentalitate sunt evidente, ma intreb cum trebuie sa procedez? Nu pot nici sa accept sa traiasca in concubinaj si nu vreau nici sa se indeparteze de noi. Este intretinuta de noi, dar hotararea de a se opri, trbuie sa vina de la ea.

Noi nu va putem spune ce anume sa faceti sau cum sa faceti ,cele mai bune solutii vi le-ati putea descoperi intr-o consiliere de familie alaturi de un specialist. E important sa intelegeti ca trebuie sa gasiti modalitati de a coopera cu ea( nu prin control), vorbind cu ea ( nu doar vorbindu-i).Mai trebuie sa tineti cont de inca 4 nevoi: de a apartine(de a conta), de cooperare ,de a se conecta si de a se simti incurajata ( e diferit de a fi laudata). Nu este usor sa fii mama , dar din pacate in prezent nu mai functioneaza regulile si educatia pe care am primit-o noi parintii. Mult succes!

Ce nu mi se pare echitabil din partea ei, este ca nu e capabila sa inteleaga ca a avut tot sprijinul nostru moral si financiar si avand 4 copii nu a fost si nu este un efort financiar usor sa platesti ore la profesori….ore pe care trebuie sa le platim si pentru restul copiilor. Ea pretinde libertatea de a face ce vrea, iar noi doar de a o sustine si "inghiti" vrand-nevrand hotararile ei, imorale dealtfel?

Explicati-i si ei cum va simtiti in aceasta situatie ,( fara a fi acuzatoare , referindu-va la atitudinea ei ) si intrebati-o ce parere are ?

Nu e foarte deschisa in a accepta punctele noastre de vedere. In orice caz pentru mine e foarte mare durerea ca in timp ce aveam incredere in ea si-i plateam orele pentru medicina, ea era preocupata de inceperea vietii sexuale.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua,va rog sa ma ajutati.Ma numesc Olga,am 68 de ani,sunt pensionara,ca fire sunt calma. Timp de 30 de ani am avut grije de copiii care acum sunt mari,la casele lor.Va spun toate acestea,deoarece de circa o luna de zile,nu ma regasesc.Casa parca ma apasa,simt nevoia de aer,nu-mi convine nimic,iar daca picioarele ar fii sanatoase,as fugi,as pleca in lume. Ce este cu mine , nu stiu ce astept.Va rog ajutati-ma.
Multumesc,
Olga U.

s-a intamplat recent vre-un eveniment important/negativ care sa fie cauza acesti schimbari?

Am trecut si eu prin asa ceva,cand,parca nu mai aveam nici un rost,dupa plecarea copiilor la casele lor: cautati sa faceti ceva ce va place: cititi,crosetati,etc.

in afara de activitati care sa va aduca placere in viata eventual (re)gasiti-va (mai vechi) prieteni

Aveti rabdare sa se nasca nepoteii. La 1500 in medie o gradi cu afterschool s-a putea sa regretati din plin dar fara nici o posibila varianta de scapare, clipele acestea libere de care acum nu va puteti bucura…. Stiu ce vorbesc pt ca buni care este la pensie se afla in aceasta stuatie… Linistea si bucuria de a trai se afla in noi si nu in jurul nostru.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna , vreau sa scriu aici deoarece sunt in depresie . Am 16 si sunt scolar . Am o fire mai calma(pana cand sunt calcat pe nervi) de fel , sunt destul de tacut si nu imi exteriorizez emotiile cu exceptia celor de ras . Traiesc intr-o familie de pocaiti , unde am fost obligat sa merg la biserica de mic , fara sa imi placa . Pe langa asta am 3 frati de respectiv 14 ,9 si 4 ani care nu pot fi numiti normali . Cel de 14 are o mentalitate de 5-6 ani , iar cel de 9 ani e motivul pentru care ne sunt stricate majoritate lucrurilor prin casa , cat si obiecte de ale mele precum plasma ( eu am pus 60% din bani pe ea , 1000 ron) pc-ul (s-a gandit el sa incerce sa repare ceva ce stiam sa fac eu intr-un minut ) si telefonul pe care l-am spart din cauza lui .
In urma cu 2 ani am avut parte de ultima despartire de prietena mea , la care am tinut enorm si am purtat o lupta zilinica pentru mult timp ca sa o uit , in acest timp cea mai buna amica a mea isi vedea de viata ei( locuieste intr-un sat vecin)cand eu sufeream prin casa . Nu mai puteam sa contez pe ea , desi era cea mai importanta amica , m-a lasat cu buza umflata distrandu-se inschimb. Am decis sa o las balta pe ea ca nu merita … Dupa asta am inceput sa imi pierd incredearea in amici din ce in ce mai puternici deoarece secretele pe care le dastainuiam , nu erau pastrate in 2 si de accea am devenit mai inchis ( cu parintii nu am vorbit niciodata despre momentele cand ma simteam rau , deoarece ei l-ar aduce in discutie pe Dumnezeu , iar eu nu vreau asta ) Amici nu am prea multi , ultima prietena a fost acum 2 ani . Sunt un tip posomorat , nu zambesc mai niciodata doar la glume , nu sunt un tip optimist de felul meu , nu sunt bogat , pot sa spun ca traiesc intr-o familie cu economie mediocra-inferioara de accea tata este nevoit sa lucreze in strainatate , iar mama aici in Romania . Pe langa ca arat urat , am nasul mare si putin stramb ( mostenire ereditara de la tata ) si am probleme cu ochii ( mostenire ereditara de la mama ) , dar am si utilizat pc-ul foarte multe ore pe zi 6/7/8 + in timupul vacantei de vara de pe la vreo 10-11 ani de cand am internet ) si am si o cicatrice pe obraz de la 5 ani , chiar de ziua mea cand ma jucam fotbal cu tata si ne-am lovit amandoi nustiu cum , dar grav , de a trebuit sa ma duc la urgenta sa fiu cusut …
Nu e destul ca arat urat , pentru ca mama mea nu ma lasa sa ma tund cum vreau eu , ci mereu cand ii zic ca vreau sa ma tund altfel spune ca eu trebuie sa fiu serios ( eu ii zic ca o sa ma tund cum vreau eu cand o sa fiu mare ) si mereu cand vorbeam cu o tipa pe omegle si ii dadeam fb meu , si imi vedea chipul , inceta sa mai vorbeasca cu mine intr-o maniera mai silentioasa . Pe plan scolar , momentan spun ca sunt mediocru cu o medie de 8.40 la un profil tehnic , unde cel mai mult se vede ca sunt slab la matematica , unde iau mereu 5/6 si 7 cand sunt norocos … Cand vorbesc eu ceva de fata cu mai multe persoane am impresia ca nu ma asculta … Nustiu , ma simt rau , trist , imi tot spun ca am o viata de cacat ( nu am intentii sinucigase , nu sunt nebun ) tot am fost dezamagit de amici , am nevoie de cineva pe care sa ma pot baza
Daca ma puteti ajuta si chiar daca nu , eu va multumesc ca ati citi romanul meu o zi buna

Te-ai autocaracterizat foarte atent ceea ce denotă o inteligentă peste medie. Asta nu are legătură cu performanțele tale școlare și cred că puțină încredere în tine te va ajuta să te vezi așa cum ești cu adevărat. Intr-adevăr, problemele prin care treci sunt puțin complicate, dar cu credința că vei reuși vei trece peste toate. Nu ne-ai spus ce planuri de viitor ai și nu cred ca nu ai. Concentrează-te pe ce dorești să faci în următorii ani, caută modalități concrete prin care să-ți urmezi visele.

Nu sunt terapeut, si nici un fan al religior traditionale, dar pe mine m-au ajutat foarte mult niste carti pe care le-am citit de curand, sunt o serie de 3, le gasesti in pdf pe net sau pe scribd, se numesc Conversatii cu Dumnezeu si Ce vrea Dumnezeu. In ciuda titlului nu sunt carti religioase.
Am invatat de acolo ca noi ne creem singuri realitatea in care traim si daca nu ne place ceva putem oricand sa creem altceva si am aflat si cum anume concret sa fac asta.
Sunt sigura ca te va ajuta sa iti cresti increderea in tine pentru ca asta e tot ce ai nevoie acum!

si nu (mai) marsa pe chestia ca arati urat, nu asta e un impediment in viata…

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Deea HS
Buna. Nu stiu cum sa încep. Oh. Sunt Ioana si am 12 ani. Si cred ca tot ce o sa zic aici va suna extrem de penibil. Dar mereu am avut probleme cu exprimarea. Am atâtea de spus. Însa nu stiu cum sa le spun. Am mare nevoie de ajutor. Ma simt atât de prost, si de închisa în mine. Am nevoie doar de niste sfaturi constructive, care sa ma ajute sa ma simt mai bine. Mai sunt câteva zile, și începe școala. Încep clasa a 7a. Anul școlar care a trecut, este motivul tuturor motivelor care m-au adus sa scriu asta. Când am fost înscrisa la școala, în clasa I, am fost înscrisa într-o clasa, nu tocmai cea mai buna din școală. Așa ca mulți colegi de-ai mei nu prea erau atât de straluciți la învatatura, dar nici nu erau politicosi și cuminți. Așa ca la începutul clasei a 6a, clasa s-a destramat, deoarece în a 5a au ramas foarte mulți repetenți, ba alții au plecat. În clasa am ramas doar vreo 6 copii, și nu am putut sa ramânem o clasa de 6 copii, așa ca ne-au repartizat, 3 la o clasa, si 3 la o clasa. Aici începe toata povestea. Sper ca s-a înteles ceva pâna acum. În clasa a 6a, deci. Eu eram într-o noua clasa. Am fost foarte timida din primele zile. Credeam ca e normal. Însa timiditatea asta m-a facut sa ma simt prost pâna în ziua de azi. Nu stiu cum sa zic. Am niste colegi foarte rai. Mi-e super frica sa merg la scoala. Scriu asta plângând. Nu stiu cum sa ma exprim. Câteodata mi-aș fi dorit sa ma nasc pe timpul bunicilor mei, când copii erau mai buni. Erau mai politicoși. Nu se gândeau doar la ei, și la popularitate. Tot ce vreau e sa am o copilarie în care sa-mi vad de învațat. Am în clasa o colega, care îi place sa se ia de toți. Îi place sa se certe. E fițoasa și rea. Bârfește și minte. Tot anul am încercat sa ma dau bine pe lânga ea, nu am vrut sa intru și eu în conflict cu ea. Am vrut sa ne înțelegem. Îmi era frica de ea. Și înca îmi este. Un baiat din clasa mă place. Și toți colegii când îl vad îl întreaba daca ma mai place. Unii spun ca și mie îmi place de el. Urasc chestiile astea. Urasc lumea din ziua de azi. Nu pot sa cred ca copii din ziua de azi la vârsta lor au iubiți. Eu nu aș vrea. Tot ce vreau acum e sa îmi vad de învățat, și de drumul meu. Colegilor mei le place sa critice. Sunt perverși. Nu știu cum sa le mai fac fața. Vreau o clasa normala. Însa în toate clasele e la fel. Pentru ca așa sunt copii din ziua de azi. Mi-e frica de ei. Sunt rai. Iar eu sunt o timida. Nu știu cum sa le reacționez, sa le fac fața. Mereu ma fac de râs. Și daca ma fac de râs, si îti vor da seama cât de sensibila sunt, voi fi victima lor. În clasa a 6a, a fost bine, desi plângeam în fiecare noapte, a fost bine. Am încercat sa am grija ce fac, cum vorbesc, ce zic, orice lucru care-l fac. Am încercat sa le fac tuturor pe plac, chiar daca mi-am facut mie rau, sau situatiei mele scolare. Mi-a fost foarte frica de ei. Am nevoie de ajutor. V-as zice câtea gânduri am avut, dar îmi e prea rusine ca am atâtea gânduri la o vârsta atât de mica. Nu stiu ce sa mai fac. Am vrut sa o fac. Am vrut sa mor. Am vrut sa scap de lumea asta rea. Dar mereu m-am gândit ca nu merit, si ca toate astea se pot repara. Merita sa lupt pentru visele mele. Mereu mi-am spus ca singurele pentru care merita sa lupt sunt ele. Visele. Visul de a deveni un psiholog si un pictor renumit. E singurul care ma tine pe picioare. Va rog ajutati-ma. Ce-i drept mie frica de toti din scoala. Mi-e frica ca s-ar lua de mine. Mi-e frica de ce as putea pati. Anul acesta, a 7a, voi fi de serviciu pe scoala. O sa îmi fie super frica deoarece nu voi stii sa am grija sa nu intre în școala elevi pâna nu se suna. Îmi va fi frica de ei. Toată vara am vrut să fac cumva să scap de aceasta problema, dar nu am reusit. Am incercat cu melodii, am citit diverse bloguri, statusuri, citate, am văzut ogrămadă de filme motivationale. Dar iată că a venit toamna, și încă îmi este frică când mă întâlnesc cu copii de vârsta mea pe stradă. Nu stiu ce sa fac. Dar poate asta e adolescența mea. Iar atunci când voi fi mare, îmi voi aminti si voi râde de cât de fraiera eram. Dar pâna atunci, mai am de suferit. As avea nevoie de ajutor. Dar va multumesc oricum ca mi-ati dat ocazia sa ma descarc aici si ca v-ati pierdut din timpul vostru prețios sa citiți o parte din viața mea.

calitatile tale sunt ale tale si nu ti le iau nimeni. timiditatea pleaca de la civilizatia: nu-ti pune mintea cu prostul! nu trebuie sa te doboare rautatile colegilor, doar trebuie sa accepti ca tu esti ca tine, iar ei sunt ca ei!

În mesaj nu este specificat dacă părinții tai știu despre ce se întâmplă cu tine. Dacă nu știu, ar trebui. Împreună cu ei si cu ajutorul unui psihoterapeut vei găsi soluții la problemele tale.

Din ce ai scris eu inteleg ca in general incerci sa te imprietenesti cu colegii care nu te plac si ii ignori pe cei care te plac; si sunt sigur ca exista destui si din a doua categorie. Daca altcineva ar face la fel nu ti s-ar parea ciudat? Nu ar fi mai bine invers? Si bineinteles vorbeste cu parintii tai despre asta. Intotdeauna e loc de mai bine.

Draga Ioana, mama si tata ar putea fi primii pe care te-ai putea baza , comunicandu-le si lor ceea ce ne-ai comunicat si noua. Asa ca nestiind daca ei sunt sau nu prezenti in viata ta iti pot recomanda aceasta carte http://www.eusunt.ro/carte-Sustine-constient-adolescenta~3962/

Eu am inteles ca esti o persoana inteligenta , cu respect pentru ceilalti, dornica sa inveti , sa evoluezi si determinata sa-ti urmezi visele.Continua sa faci asta , puneti in valoare aptitudinile si abilitatile in felul tau propriu( evita sa te compari). Pe ceilalti nu ii putem schimba ( fiecare are felul lui de-a fi) drept urmare va trebui sa inveti modalitati de a coopera cu ei( nu te poti izola).Am inteles ca ai capacitatea sa discerni ce e bine si ce e rau.Discuta si cu parintii tai si explica-le asa cum ai descris si aici , la nevoie puteti apela la ajutor specializat.

Esti pe clasa a saptea? Si pe clasa a saptea te cunosti atat de bine? Eu stiu un caz al unei persoane care a trecut print ceva de genul, dar i-a luat mult mai mult timp sa ajunga la nivelul tau de autocunoastere. E ciudat pentru ca imi amintesti de ea. Si ea obisnuia sa viseze sa ajunga psiholog si pictor renumit. Avea lacune in exprimare, ii era teama sa se impuna si vroia sa moara. Sunt exact aceleasi etape, nu imi vine sa cred. Bine, tu esti o alta persoana, desi asemanarile sunt izbitoare. Important este sa-ti fixezi un scop cat mai inalt la care sa lucrezi in fiecare zi. Ce mai stiu despre persoana respectiva este ca astazi nu are nici un prieten de nadejde, lucreaza intr-un domeniu in care isi permite putina lejeritate, dar la care nu a visat niciodata, nu a mai pictat de ceva timp, insa este incredibil de fericita in ciuda acestui fapt. Insa tu esti foarte tanara acum. Bucura-te de copilarie!

Spui ca ai doar 12 ani? Sunt uimita cat de corect scrii, cat de bine te exprimi la aceasta varsta cand multi, din pacate prea multi copii au o exprimare greu de acceptat ca sa nu mai vorbesc despre partea gramaticala. Cred ca esti un copil inteligent peste medie, sensibil care cu greu se adapteaza stilului de viata actual. Pentru asta te felicit. Ar trebui sa lucrezi cu tine insuti, cu atat mai mult cu cat spui ca ai urmarit filme motivationale, in sensul de a invata TU cine esti, ce-ti doresti si sa nu te mai necajesti ca nu faci parte din “turma”. E greu la varsta asta, dar, nu imposibil. Cum au spus si alte persoane, trebuie sa discuti si cu parintii tai, sa le explici cum vezi aceasta situatie si sigur te vor sprijini, pentru ca mare parte din ceea ce esti acum se datoreaza si lor si pentru modul in care te-au crescut, ii felicit.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua! Sa zicem ca ma numesc Q, sunt un baiat obisnuit, am 17 ani, si traiesc de cateva zile un cosmar. Acum un an am cunoscut o fata cu care m-am imprietenit usor. Totul a fost super, am reusit sa ii ridic moralul (ea fiind f depresiva), si la cateva saptamani dupa incident mi-a spus ca ma place (ce ciudata!) Cu toate astea, eu treceam printr-o perioada grea, in sensul ca pe langa anxietatea mea sociala ma confruntam si cu un teribil sentiment si o groaznica idee cum ca as fi inferior. Aceste stari au fost accentuate de aceasta fata, reamintindu-mi f des de inteligenta ei samd. De exemplu radea de cineva cu accentt asemanator in engleza. Deseori imi spune subtil ca este mai inteligenta, mai buna si in mintea mea exista mereu aceasta comparatie. Spre sfarsitul anului scolar am descoperit ca sunt f bun la o materie care cere ff multa logica (ma refer la informatica), si din acel moment i-am castigat respectul. Chiar a ajuns sa creada ca EU sunt cel mai inteligent si repeta destul
de des ca sunt extrem de destept, sunt f capabil, sa ma incurajeze fara ca macar sa se streseze ca ea este in inferioritate!! Dar muuult timp m-am indoit de inteligenta mea si intotdeauna i-am stat pe cap, am facut-o sa se simta prost, si mi-am dat seama ca nu o iubesc nici pe departe asa cum o facea ea. Mi-a spus ca la un mod f sincer si plangand ca intotdeauna este stresata ca eu sunt suparat, nu stie ce sa imi raspunda, ca ajunge sa faca sacrficii f mari pt mine samd. Acum merge la un psiholog care, presupun, i-a spus sa nu mai vorbeasca cu mine, si intr-adevar nici macar nu ma saluta, dar se vede ca este f afectata. Acum ceva ce am uitat sa spun este ca unul din principalele motive pt care nu mai vreau sa vorbim este ca participa la olimpiade care incurajeaza puternic comparatia dintre noi doi, si care ii pot oferi sanse in cariera dar mi le pot lua pe ale mele. Si vice-versa,bineinteles. Cum poti iubi pe cineva daca faci chestii care sa il distruga? Nu prea poti. Pe mine olimpiadele ma distrug sufleteste. Din punctul meu de vedere, am dreptate. Dupa ce mi-a repetat si insuflat gandul ca sunt inferior, dupa ce ca nu este dispusa sa renunte la o amarata de olimpiada pt mine, dupa ce a ras de cei ca mine… In fine, cosmarul este ca mesajul asta nu exprima nici pe departe durerea prin care trec. Il scriu intr-un moment in care sunt fericit, si lipsit de inspiratie. In momentul in care am vazut ca nu mai putem vorbi, ca refuza orice contact intre noi, mi-am dat seama ca pentru mine a murit. Nu vom mai vorbi vreodata, nu ii voi mai simti imbratisarea, nu ii voi mai vedea ochii care zambeau pt mine. Stiu ca ea a suferit muuuult mai mult decat mine: pana in momentul in care a vorbit cu psihologul nu a putut sa renunte la mine desi ne certasem de O GRAMADA de ori. Am cosmaruri, cum ca nu vom mai vorbi vreodata, si cand ma trezesc imi dau seama ca perna e uda si nu e doar un cosmar. E realitatea. Pt mine e moarta. Nu stiu ce sa fac, poate-poate vom mai vorbi vreodata, dar este extrem de putin probabil. Acum, daca ma gandesc, ar fi posibil teoretic sa ne impacam daca am sta de vorba si avand in vedere cat de mult ma iubeste cred ca ar fi in stare sa renunte la acele olimpiade. In fine, nu stiu ce sa fac, pana si psihologul (asa ca dvs) a sfatuit-o sa renunte la mine (din cauza suferintei pe care i-o provocam, in special). Scopul acestui mesaj este in special sa intreb daca credeti ca mai are rost sa inerc sa vorbim, si daca este posibil sa ne impacam. Cu siguranta nu stiti detaliile, eu vreau doar un sfat.

Bună! Ai descris în amănunt ceea ce se numește complexul tău de inferioritate ce naște nesiguranta de sine, dorința de a avea continuu stimuli din exterior ,care sa ți valideze calitățile. Prietena ta s a desprins de tine pt ca a obosit sa tot susțină acest complex și a avut nevoie de ajutor psihoterapeutica, ajutor pe care ți as sugera sa l îl ceri și tu. Vorbește cu părinții tai despre ce ti se întâmplă, despre ce simți și împreună sunt convinsa ca o sa găsiți o soluție.

Nu am înțeles, ce iti ia tie daca merge la olimpiade!

Buna!Din ce am inteles din descrierea ta relatia voastra a fost una in care fiecare ati incercat sa va demonstrati superioritatea si asta a dus la suferinta si despartire. Iubirea inseamna cu totul altceva, este o relatie in care va puteti accepta cu bune si cu mai putin bune, in care va simtiti egali si aveti scopuri comune.Se pare ca ea a inteles acest lucru apeland la psihoterapie. O autocunoastere si o imbunatatire a stimei tale de sine te poate ajuta sa-ti dai un raspuns. Mult succes!

de ce sa renunte la olimpiade daca ea vrea sa mearga la olimpiade? inteleg sa faci ANUMITE compromisuri dupa ani de casnicie si doi copii pe cap, dar la varsta asta, sincer, daca nu iti convine ceva la ea, asta e, n-o sa se schimbe pentru tine ca nu are de ce, mai bine isi gaseste pe altul care sa o accepte cu olimpiade cu tot. daca te iubeste te iubeste si gata, ce, trebuie ea sa isi dovedeasca iubirea fata de tine nemaimergand la olimpiade? ca ce chestie? de ce s-ar sacrifica cineva pentru oricine, daca e pana acolo? daca ea vrea sa mearga la olimpiade foarte bine, o sa vada si ea si o sa vezi si tu cand ajungeti la facultate ca olimpiadele sunt fix pix si olimpici nationali se lasa de facultate si altii care s-au tinut de prostii in liceu si n-au invatat se pun pe invatat de le rup.

esti genul "decat un sfarsit chinuit mai bine un chin fara sfarsit" dar mai chinui si pe altii cu felul tau de a fi. Nu intru in detalii. Urmeaza sfatul antevorbitorilor mei si mergi la un psihoterapeut.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

După 10 ani de căsătorie, 2 copii minunați, am hotărât de comun cu soțul sa schimbam tara, chiar daca deja locuiam in afara României….numai ca aici lucrurile nu mai mergeau bine. A plecat sotul primul, urmând sa mergem si noi la el….au trecut luni, de stres, departe,iar despărțirea a scos tot ce e mai rău din noi.Presiuni din partea mea in a fi cât mai repede împreună,vorbe urâte,țipete,plâns….oboseala. Nu mai pot, vreau sa fim împreună dar el cere răbdare.Eu am nevoie de ajutor pt ca toată situația asta m-a schimbat.

Se pare ca suportati destul de greu separarea insa poate ca el va cere rabdare pentru a fi sigur ca este ok pentru dvs si copii acolo. Este posibil sa fie sub presiune si sa doreasca si el sa fiti impreuna. Aveti rabdare daca asa va cere, sunteti de atata timp impreuna si poate ca aceasta este una din stuatiile in care trebuie sa aveti incredere unul in altul. In plus aveti grija sa nu transmiteti copiilor aceasta stare de neliniste. Pentru binele familiei dvs. ingrijiti-va sa fiti ok atat dvs cat si copiii si astfel sotul va fi mai linistit.

Eu am un sfat într-o alta direcție, atenție mare la comportamentul dvs, aveți doi copii ce "absorb" comportamentele părinților. De asemenea presiunea o resimte și soțul. Găsiți ceva sa va placa sa faceți sa va ocupe timpul liber sa nu mai faceți presiuni asupra soțului. Acesta doar încearcă sa va asigure o ședere stabila, arătându-i încredere în acest sens, s-ar putea ca reunirea sa aibe loc mai repede decât va așteptați. Fiți puternica, va descurcați

Ma straduiesc sa inteleg ce-i mana in lume pe oameni sa plece de langa familiile lor ca sa ce? Sa aiba bani sa-si intretina o familie care oricum se destrama, sa tina niste copiii la scoala in detrimentul sufletelor lor sfasiate, a cresterii lor si a devenirii lor? Cum poti sa cladesti pe atata distrugere?!? Scoti un organ ca sa le faci bine celorlalte? Corpul ca si familia functioneaza ca un tot. Inteleg sa faceti lucurile asta impreuna, ati hotarat de comun acord sa faceti ceva, atunci faceti ca un tot! Nu se poate, nu mai faceti, nu va distrugeti familiile si copilariile copiilor vostrii! Fiecare ruptura face ravagii psihice care nu vor mai putea fii reparate niciodata, cel mult ameliorate (si asta daca se constientizeaza si daca se doreste!), dar cand iti va fi lumea mai draga vor iesi cu virulenta la suprafata distrugandu-va relatiile, vietile. Nu va abandonati si nu va inchinati in fata banilor amputand suflete si vieti! Asta nu este viata, nici pentru sot care munceste sa va trimita bani, nici pentru voi care tanjiti dupa el! Va inteleg suferinta si frustrarea, aveti nevoie de ajutor pentru a nu rani copiii si mai mult. Incercati o discutie cu sotul dvs. si impreuna sa gasiti o solutie pentru a nu mai fi separati.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna tuturor! Acum o luna mi am facut un iubit in romania(eu locuind in spania) mai aveam 4 zile pana sa plec. Am avut o relatie destul de apropiata cu el si am vrut sa avem o relatie la distanta. Dupa cele patru zile eu is parintii mei trebuia sa plecam la munte si dupa direct in spania, dar mama vazand ce indragostita sunt de el a zis sa il luam cu noi..fara sa plateasca.. a venit si el cu noi, iar cand sa plec inapoi in spania mama se atasase atat de mult de el incat a plans si ea. au trecut zilele si mama cu tata au inceput sa fie impotriva lui..eu se bagau mult prea mult in relatia noastra si vroiau sa stie tot. Tata chiar l a amenintat de multe ori ca daca nu ma lasa in pace il bate si asa mai departe, iar acum dua zile au vorbit ei amandoi la telefon si amandoi si au adresat niste lucruri urate.. Eu simt ca daca parintii mei nu sunt de acord si nu ne sustin macar putin nu pot sa fiu cu el..si tata chiar mi a spus ca daca vine in spania sa ma vada(ar trebui sa vina in
octombrie) o sa se “aranjeze” de el..acum nu stiu ce sa fac..de cateva zile tot vorbim si ne gandim daca sa fim impreuna sau nu, si el vrea, chiar daca a suportat multe din partea parintilor mei. Eu sunt inca minora iar el e major..dar nu stiu ce sa fac. imi e frica de ce va face tata daca el vine sa ma viziteze si imi e frica ca nu ma va lasa sa il vad chiar daca plateste foarte mult pentru avion si cazare. Ce sa fac?

Zici ca esti minora? Mda!!! Tu ce parerea ai, de ce crezi ca este chestia asta cu minorul si majorul? Asta inseamna ca parintii tai au responsabilitatea ta daca ti se intampla ceva. Esti cumva pe picioarelele tale, iti castigi singura existenta, nu depinzi de nimeni pentru traiul de zi cu zi? Dupa parera mea, ar trebui sa discuti cu parintii tai si sa vezi ce se ascunde in spatele acestui comportament al lor de respingere a lui, dupa ce in prealabil am inteles ca l-au acceptat? Eu cred ca lucrurile trebuie sa iasa la lumina si mai ales sa-ti limpezesti gandurile si sa vezi de fapt ce-ti doresti tu cu adevarat.. Vrei sa incepi o relatie impotriva parintilor tai si sa pierzi sprijinul lor (asta inseamna sa…) sau sa iti vezi de scoala si de o canalizare a ta pe un fagas care sa nu presupuna ruperea de parinti. O sa ai timp cat lumea sa faci ce vrei cand vei fi majora, dar in egala masura va trebui sa fii si responsabila!

Ee prea devreme sa te gandesti la decizii asa mari…daca era vre’un an de relatie ..era ceva …asa ….cam devreme …mai descoperitiva unul pe altul ….si dupa …. ..succes!

poate ar fi interesul tuturor sa puneti deoparte aceasta relatie… ma gandesc

Fiind inca minora, depinzi financiar si emotional de parinti. Discuta cu ei.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Va solicit ajutorul intr-o probleme legata de fiica mea care are 20 de ani, a renuntat sa mearga anul trecut la facultate, acum este admisa din nou dar nu stiu daca o sa aiba puterea sa mearga. In fine, disperarea mea este mare deoarece imi reproseaza ca i-am distrus viata, ca nu o inteleg, ca nu fac nimic pentru ea,a devenit agresiva , tipa, ne jigneste.
Incer sa -i sugerez sa faca ceva dar nu merge, nu are prieteni, prietene nu tine legatura cu nimeni din liceu ( imi argumenteaza ca toata lumea ii face rau, o jigneste, o umileste).
Acum eu ca mama sunt disperta de situatie, relatia cu tata este tensionata ( de cele mai multe ori o evita pentru a nu incepe snadalul).
In concluzie se simte o ratata, neintegrata, ca nu o sa se uite nimeni la ea,iar in anul acesta pur si simplu a stat in casa fara sa faca nimic.
Sincer, eu nu mai sper ca se mai poate indrepta ceva, parerea dvoastra care este? Eu nu stiu cum sa ma mai port cu ea, cum sa vorbesc si ce sa-i mai spun.
Cu multumiri,

este posibil sa treaca printr-o criza existentiala si ma gandesc ca o psihoterapie ar ajuta-o sa se redreseze, sa isi gaseasca echilibrul. De obicei adevarul este la mijloc insa trebuie si cautat. Succes!

E clar ca trebuie sa cautati ajutor in exterior. La un psiholog sau poate psihiatru. Incercati sa va folositi energia in directia asta si sa acceptati ca nu exista un mod ”corect” de a va comporta.Daca ati fi chiar atat de insuportabila, o fata la 20 de ani ar cauta sa plece, sa isi faca un rost in viata, ori inteleg ca nu cauta asta. Ea are nevoie de ajutor si asta e (probabil) modul ei de a va tine aproape. Cum sa procedati exact nu va poate spune nimeni, pentru ca nimeni nu o cunoaste mai bine decat dvs.

Vorba dulce mult aduce…nu o obliga să facă ce vrei tu….. s-au să îți îndeplinească visele tale

Este cert ca trece printr-o criza existentiala.Ideea este , trebuie sa depaseasca aceasta situatie, sa depasiti impreuna…insa cu ajutor de specialitate.Aici ma refer strict la paiholog/psihoterapeut.Trebuie vazut de unde a aparut aceasta agresivitate/izolare ,si gasit impreuna cu specialistul , solutia.Va doresc rabdare si putere!

are prieten? ii trebuie unul sau macar sa mearga la sala

Sugestia mea este ca inainte de terapie sa faca si un consult psihiatric. De fapt, cred ca toata familia ar trebui macar odata sa treca pe la psiholog, pentru ca "suferinta" ei este o consecinta a mediului din casa, este o somatizare a comportamentului dintre parinti si dintre parinti si ea.

Presiune dvs pentru a merge la facultate agraveaza problemele deja existente. Este majora, si are nevoie de libertate, de autonomie, de viata ei personala. Intruziunea dvs in viata ei ii face rau.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua! Va rog din suflet sa mă ajutati pt ca atunci când este vorba despre copil sunt disperata! Am un băiat de aproape 8ani care de 2 săptămâni se comporta ciudat.. El a fost dintotdeauna atasat de mine, mama lui, dar acum a depasit orice limita.. In general muncesc de dimineata pana seara, eu îl duc dimineata la scoală iar când iese de la after school de cele mai multe ori îl astept eu. In vacanta aceasta am stat o luna si jumătate acasa timp pe care mi l.am dedicat exclusiv lui! De 2 sapt nu sta fără mine nici daca ma duc la pâine. Plânge ca daca eu patesc ceva si mor sau daca eu plec si.l părăsesc.. Am luat.o drept gluma, rasfat uneori dar problema s.a agravat in câteva zile. Acum câteva zile am fost la scoală lui sa ajut la amenajarea clasei, el rămânând acasa cu tatăl lui. In 2 ore m.a sunat de 23 de ori de fiecare data plangand si intrebandu.ma dc vin acasa.el nu sta niciodată singur in casa, tot timpul spune ca ii este frica desi i.am luat si o
chinchilla pe post de prieten. Azi când l.am dus la scoală de 4ori s.a întors din interior plângând – sa nu cumva sa plec fără sa mă uit cum urca si sa nu cumva sa plec de acasa in seara aceasta fără el, sa nu.l părăsesc.. Acum o jumătate de ora m.a sunat invatatoarea ca a plâns toata ziua , aceeasi poveste, sa nu mor, sa nu plec. Mentionez ca este un copil foarte iubit, nu rasfatat, nu a fost amenintat nici in gluma ca.l părăsim sau alte prostii. Tot timpul ne spune ca ne iubeste enorm si ca vacanta aceasta a fost cea mai frumoasa din viata lui. Va rog spuneti.mi ce sa fac sa.mi ajut copilul, sunt sigura ca suferă si nu mai suport

aceasta anxietate de separare/abandon pleaca dintr-un atasament foarte puternic fata de dvs…. credeti ca este posibil ca cineva sa il fie speriat? Sau sa fi vazut la TV… auzit discutii in casa sau in parc despre ‘moartea mamei’? Ati discutat cu el? El ce spune despre aceasta frica a lui? Daca nu reusiti sa va spuna ce gandeste, atunci mergeti cu el la un psihoterapeut specializat pe copiii din aceasta categorie de varsta. Succes!