Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua! Sunt mamaica unui baietel de 1 an si 3 luni, care de cand i- au iesit dintisorii permanent musca. Prima data nu imi amintesc cand a fost ,insa am luat-o mai mult in gluma, acum a devenit obsesiv. Nu mai stiu cum sa-l dezvat. Am observat ca musca mai mult seara cand incerc sa il pun la somn si in timpul zilei spre exemplu cand incerc sa spal vase, se catara pe mine si ma musca de picioare. Apoi daca il cert si zic nu e voie , el rade si repeta faza cu muscatul. Nu sta fara mine o clipa, iar cand il iau in brate ma trage de par. Nu mai stiu ce sa fac.

Bună ziua. Întrebați l ce înseamnă pentru el această activitate și de ce o face în acele momente. Veți afla lucruri valoroase discutând cu el.
Cu stimă,
Psih Tiberiu Seeberger

sunt in aceeasi situatie personal (aceeasi varsta) si isi musca si el mama (pe mine mai putin); noi il certam, probabil ca o sa dureze diferit pt fiecare copil legatura dintre ‘ce fac’ si ‘nu e bine’. Incercati sa il faceti sa inteleaga in primul rand ca va doare, sa ii declansati o intelegere empatica, oricat de mica; cu siguranta s-a lovit pana acum si a cunoscut si reactionat la durere. In timp o sa inteleaga ce va provoaca si ca nu este ok. Succes si rabdare.

cred ca cel mai bine va invata prin a experimenta ce inseamna sa fii muscat Binenteles , cu blandete .

Cred ca ar trebui sa va adresați unui terapeut de copii. Lucrurile pe care le fac ei sunt încărcate de înțelesuri pe care noi nu le putem descifra.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Bună ziua. Am și eu o problema cu fetița cea mica de 4ani.Începând din această toamnă merge la grădiniță și întâmpinăm probleme cu plecarea spre grădiniță, plânge în fiecare dimineață ca nu vrea sa meargă .Ajunsă acolo despărțirea este un pic grea dar după numai are nimic se joaca participa la activități si-a făcut prieteni. Ea a stat numai cu mine, sora și tatăl .Am încercat numeroase metode sa o fac sa se obișnuiască dar fără nici un rezultat.O problema mare pentru ea a fost sa nu doarmă acolo deoarece în prima zi am lasat-o sa doarmă fiindcă pana sa înceapă grădinița își dorea sa rămână sa doarmă acolo. ÎN prima zi când am lasat-o am luat-o cu ochii roșii de plâns,dar apoi nu a mai dormit acolo.Ce mă sfătuiți Cum sa procedez cu ea?Doamnele sunt foarte drăguțe ea îmi spune ca le iubește dar as vrea sa depășească problema dimineața. CUM pot rezolva aceasta problema? Va mulțumesc

Bună ziua. Ați vorbit cu fata? Întrebați -o ce înseamnă pentru ea mersul la grădiniță și plecatul de acasă. Pe de altă parte poate fi și vina dumneavoastră în cazul în care nu i-ati acordat destulă independență dorind să o feriți de dificultăți. În ultima variantă, vă recomand să mergeți împreună la psiholog.
Cu stimă,
psih Tiberiu Seeberger

eu cred ca mai are nevoie de timp sa se obisnuiasca cu aceasta rutina. Daca relatia cu doamnele de acolo este buna, mergeti pe experienta lor, cooperati si in timp lucrurile se aseaza. Succes!

Buna ziua! Toti trecem printr-o perioada de adaptare la situatiile noi, indiferent de varsta. E foarte important ca ea se simte bine acolo si ca le iubeste pe doamnele educatoare. Incercati sa puneti accent pe aceste lucruri in fiecare dimineata. Discutati inca de acasa despre cum crede ca va fi ziua ei la gradi, cu cine crede ca se va juca, daca o sa invete poezii/cantecele. Acelasi lucru va sugerez sa faceti si cand o luati de la gradi, la fel sa puneti accent pe lucrurile pozitive.

Buna ziua! Nu va faceti probleme ca o sa se obisnuiasca. La fel am patit si noi, plangeam pana la gradinita de ne auzea tot cartierul, nu a mancat absolut nimic acolo timp de o luna, dar apoi s-a obisnuit. Eu ii tot spuneam ca acolo e servciul lui, ca trebuie sa invete multe lucruri sa ajunga ca tati si mami..

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua.
Am o problema legata de relatia cu mama mea. Nu ne intelegem absolut deloc. Pe scurt, parerile mele contravin alor ei si daca indraznesc sa die diferite, ne certam. Nu accepta o parere diferita de a ei, inconstient probabil sau din nevoia de control si de aici ies reprosurile. Pentru a intelege cat mai bine problema, incerc sa fac o imagine de ansamblu. Suntem doi frati, frate si sora si ne iubim enorm. Fiecare cu familia lui. El doi copii, eu, un copil. El, 41 de ani, eu, 36. Relatia dintre noi a fost buna dintotdeauna. L am idolatrizat dintotdeauna si inca o fac. Este acel frate pe care si l ar dori oricine. Cu bune si rele, il iubesc pana la dzeu si inapoi. Bun. Aici intervine mama. Sau problema care cred eu ca exista si nu doar cred. Chiar exista. Mama face diferente. Vizibile. Ea nu recunoaste. Si poAte nu constientizeaza. De comportament, verbale, de atitudine, de orice natura. Mentionez ca fratele meu, si o sa spuneti ca doar eu il vad asa, dar chiar este: peste media de
inteligenta, se descurca in aproape orice situatie, este autodidactul perfect, in ale manipularii(si nu neaparat cea negativa, in ceea ce ma priveste pe mine, el o vrea pozitiva), ale convingerii, e un “lider” inascut. Eu, de mica, am fost mai lenta, in sensul ca nu am Avut convingeri proprii, daca aveam, imi era teama sa le expun. Cand am crescut, si din dorinta de a le Demonstra si lor ca pot, am Devenit puternica, am invAtat din umbra multe de la frate miu. Au fost duri cu noi, in sensul ca, in teorie, ne au crescut ca la carte. Invatat, scoli, facultate, etc. nu tu petreceri, nu tu abateri adolescentine, erau crunt sanctionate. Ok, nu i am judecat si nici acum nu o fac. Doar ca le mai zic uneori ca nu au procedat tocmai bine, ca un copil mai are nevoie sa fie si copil. Ei o tin pe a lor, cum ca”daca nu eram noi, nu ajungeati unde sunteti”. Ok…..imi dau seama ca degeaba bat apa n piua ca nu ma pricep Sa le schimb parerea. Am plecat amandoi la facultate. Cam de aici constientizez eu lucrurile. Fratele meu facea bine orice facea, eu….mereu imi atrageam reprosuri. Raspunsul lor, al Mamei mai exact: el E baiat, de la tine am pretentii. Bun….am acceptat o si pe asta, mecanic. Ca trebuie:). Ajunsi la varsta maturitatii, in prezent, eu-36 de ani, fratele-41, diferentele s au accentuat. Fratele meu a trecut prontr un divort, acum e recasatorit. El a avut mereu neintelegeri si diferente de opinie cu mama, dar a procedat altfel. Nu mai vorbea cu ea. A trecut si un an fara sa vorbeasca cu mama. Eu, pe de alta parte, nu pot sa nu vorbesc, eu verbalizez. Si ii spun mereu ce ma deranjeaza. De aici, problema. I o spun exact in felul in care ma deranjeaza, fara sa mi caut cuvintele. Mama le ia ca pe niste jigniri. Si toata disputa se incheie cu plansete din partea ei, cu stari de rau( pe care eu le consider de cele mai multe ori santaje emotionale, dar, cu toate astea, in momentul ala cedez si imi cer scuze intr o zi, doua, trei sau fara a mi cere scuze, verbal, o “cer” la vorba pentru ca in adancul meu ma gandesc ca poate ceArta ii poate face totusi rau. Si sunt vorbe de genul: “ma omori, ma bagi in mormant, asta e rasplata pe care mi o dai dupa cate am facut pt tine”. Mentionez ca mama e f saritoare, te ajuta cu orice ii ceri, material vorbind sau orice alt sprijin. Dar are prostul obicei de a reprosa lucrul acesta, dupa o vreme, intr o disputa. “Ai uitat cate am facut pt tine? Asa ma rasplaesti ti? Nu ti e rusine? Te trezesti ca vorbesti cu prietenele tale?” La Orice lucru pe care i l spun ca ma deranjeaza, urmeaza replicile
De mai sus. Revenind la frate miu, el aplicand tehnica cu nevorbitul un an de zile, vine f rar acasa. Ai mei sunt din provincie, eu cu frate miu stam
Separat, in bucuresti. Vine o data la doi ani acasa, 3. Nici nu e o regula. Pot trece si zece si daca e vine sau nu vine. Motivele pt care nu vine sunt discutiilw avute cu nevasta lui acasa si care la randul lui e manipulat si efectiv nu vine sau are propriile motive. Si nu le stiu. Ideea este. Cand vine el acasa, se insenineaza cerul. Mese intinse, totul la picioarele lui. Adica nu mai conteaza acel an in care nu si au vorbit. Cand vin eu, totul normal. Copilul meu creste la ai Mei si merg o data pe luna acasa. Deci, des. Raspunsul Mamei: pe tine mama, te vad, mereu, frate tu vine ai el o data si….dar cand vine, nu trebuie sa existe ceva care sa l
Deranjeze. Trebuie sa stam aliniati toti ca nu cumva sa fie deranjat fratele Meu. Mie, cand vin, mama:), mereu: nu faci aia, nu ma asculti, nu faci ca mine, esti dezordonata, nu mai sta pe telefon, nu ai antiraj bun, nu inveti nimic bun, etc…. Mama, fratelui meu, cand il suna: “ce faci, unde esti?”. Frate miu: “cu treaba”. Mama:”ok”. Cand ma suna pe Mine: “ce faci, unde esti?” Eu:” cu treaba”. Mama: ” da ce, e asa secret incat nu poti sa mi spui?”. Eu: “dar pe frate miu il intrebi asa? Daca e secret?”. Mama: “ce tot mi l bagi pe frate tu?”. Eu: “pt ca vreau sa fii corecta. Daca nu ti raspunde el, sa ma lasi sa nu ti raspund nici eu. Fii egala. Simt ca faci diferente. Cand vin acasa, abia scoti doua vorbe, cand vine el….covor rosu. ” mama: ” da, pt ca mereu esti suparata, nu ti convine nimic”. Eu: “pai bine, daca el e suparat, te dai peste cap
Sa i fie bine…la mine…doar ma lasi in pace”. Mama:” nu stii decat sa jignesti, neaimtito”. Eu:” pe el l ai facut vreodata nesimtit??”. Mama:” nu, pt ca el nu ma jigneste”. Eu: eu cu ce te jignesc?”. Mama:” sunt doar scuze, esti o nerecunoscatoare”. Si imi inchide telefonul. Aici iar imi da cu virgula. Eu o jognesc pt ca ii spun ce ma doare, trairile mele, dar el, ca nu o suna un an de zile, nu o jigneste. Mentionez ca nu este o competitie intre mine si crate miu, il iubesc si nu i atribui lui nicio vina. Cred ca mama iubeste mai mult un copil si chiar cred ca se poate asta. Nici nu vreau s o recunoasca, vreau doar sa nu mai fie atata de dura cu mine. Simt ca mi da doar sfaturi, pe cAre si vrea sa le pun in aplicate. Nu iubeste si atat, ea da sfaturi. Pe care trebuie sa le urmez. Mi am luat inima in dinti si i am spus ca nu cred ca ma iubeste. Ca face diferente. A inceput sa planga si sa mi spuna ca ii este rau. Din nou. Eu nu stiu cum sa o fac sa inteleaga ca e ceea ce simt, nu
vreau sa o jignesc. Ea cu tatal meu, nu se inteleg. Il face in toate felurile. Tata e si el un om mai aspru, obtuz, nu vede decat in fata. Are si el partea lui de vina. E slobod de gura si o jigneste cand nu ii convine ceva. Dar nu e om rau, e doar un tip nervos care isi iese repede din fire. Din cate Am inteles de la mama, nu a a lovit o niciodata, dar nu pot sa stiu sigur aceat lucru. Tata e un tip mai static, masa e masa, patul e pat, treaba e treaba. O ajuta enron de mult si ea stie asta dar nu poate fi scos din ritmul lui. E mai lent. Le face pe toate, dar in ritmul lui. Iar pe mama o scoate din sarite:” mai repede, ca da, tu trebuie sa le faci usor, te respecti”, etc. si de aici, jigniri reciproce. Eu sunt convinsa ca mama nu l mai suport, efectiv. Fapt confirmat si de mama, cu alte cuvinte. Cand ma cert eu cu mama, imi spune:” esti taica tu in picioare”. Aici, eu ma gandesc: daca l uraste pe tata si seman. U el, inseamna ca ma uraste si pe mine. Inca doua intamplari si
conchis. Cand am nascut, am fost internata la primele ore ale diminetii si am fost operata abia la 8 seara. Am avut usoare complicatii. Mama, cu mine la spital. Pe la orele dupa amiezii imi da sms(eu eram in salon, ea pe hol): “ma duc pana la fratele tau, repede, m a chemAt la masa. Si n am putit sa l refuz.” A picat cerul pe mine: adica eu, cu complicatiile mele si tu nici acum nu poti sa l refuzi???. Asta in conditiile in care cand mama e la frate miu, in bucuresti, nu ma poate suna nici macar pe mine, pt ca frate miu ii spune: numai pe telefon stai. Sau daca ma suna, frate miu imi da mesaj: da las o pe mama sa stea in banca ei, ce tot va sunati atat…? Ok…am trecut si peate asta. Dar nu am “iertat” si nu pot uita niciodata. A doua intamplare: dupa ce s a nascut cel mic,( mama mereu ofera ajutor, si daca nu l vrei ea ti l ofera). Frate miu zice ca e bagacioasa. Si eu zic la fel, dar in plus, cred ca e nevoia de control. Si cu el Era la fel, dar de cand i a interzis franc, nu se mai baga. O sa ma intrebati de ce nu ii spun si eu franc? Am incercat, dar plange, ii e rausi las de la Mine. Chiar daca ii spun cuvinte jignitoare, cum spune ea, in cele din urma cedez. Deci, dupa ce a a nascut cel mic, mama a stat la mine tot timpul. La inceput ca nu ma simteam bine, apoi, ca sa ma ajute. Imi doream sa mai raman si singura cu sotul meu dar imi spunea ca am nevoie de ajutor si o “credeam”. Ok. Ajutor insemna: (si inainte de toate, subliniez inca o data ca mama chiar ajuta, da totul din ea, vrea sa faca numai bine si ii si iese. Este cea mai muncitoAre femeie pe care o cunosc, intelegineta si descurcareata. Si frate miu, rupt din ea, dar la Nivel evoluat. ). Doar ca de cele mai multe ori, binele vazut de ea nu este si al meu. Adica vreau sa mi redea controlul asupra vietii mele. Chiar daca fac rau ce fac, vreau sa l fac, ca vreau eu. Vreau sa ma simt independenta in fata ei. Si nu ma lasa. Am deviat. Ajutor insemna: imbraca copilul mai gros, eu ziceam ca nu consider ca trebuie mai groa, ea se punea pe plans pana il imbracam mai gros. Una din certurile noastre foarte grave a fost cand copilului meu i se facuse rau dar nu era viz il. Treaarea intr un fel si nimeni nu ma credea. Le ziceam sa l ducem la do tor. Mama: “unde l duci pt toate prostiile? Ca n are nimic copul.”. Ei, eu simteam ca are cevA. Nimeni nu ma credea. Nici sotul, nici mama. Eram disperata ca nu ma crede, simteam ca era ceva grav cu copilul Meu. Moment in care am tipat la mama si i am zis. Pleaca, lasa ma si gura cu copilul meu!!! Este copilul
Meu!!!! Ea si a facut bagajul si a plecat. L am dus la doctor. Avea temperatura si intrase in usoare convulsii. Avea 41 temperatura. A suferit o bronsiolita. Deci am avut dreptate! Dar, ca aici vine “dar ul”. Si in ziua de azi imi spune ca am lasat o sa plece pe strazi si nico macar un telefon nu i am dat. Imi spune ca am dat o afara din casa. I am zis intr adevar, pleaca, lasa ma, du te. Niciodata n am pronuntat cuvintele:” iesi afara din casa”. Si chiar daca i as fi zis asta, nici in ziua de azi nu intelege dusperarea prin care am trecut aici. Adica eu simteam ca are ceva copilul meu si ea efecriv nu ma lasa sa plec la Medic. Acum imi spune:” dar trebuia sa l iei si sa l duci la medic!!”. Ea nu i telege ca starea ei de calm, de atunci, ma facea sa cred, piate , ca mi se pare mie. Deci ea nu vede disperarea din mine, strigatul de ajutor pe care i l adresez:” mama, te implor, iubeste ma si pe mine, ai incredere in mine, pasa ma
Sa fac cum consider”. Cuvintele acestea le ia drept jigniri. Concluzionez: nu are incredere in mine, ma desconsidera, nu ma iubeste(dar chiar nu este neceAr). Si toate astea, cred eu, din esecul pe care il are in relatia cu frate miu. In sensul ca: nu m a lasat unul dintre ei sa i fiu aproape, dar cu fata mea, trebuie s o fac sa zica si sa faca ca mine. Si e totul incostient la ea. Si daca si da seama, nu vrea sa recunoasca. Cred ca are o grea suferinta ca frate miu nu o mai lasa sa stie nimic de el si se “razbuna” pe mine. Ceea ce ne a indepartat. Nici nu stiu ce sfat sa va cer, ca am incercat toAte variantele. Nereusite. Se termina cu “ori fac ca ea”, ori plange si ii este rau. Mi as dori sa consultam un paiholog, ea zice ca e de acord. Dar pun pariu ca se va ridica in mijlocul sedintei, va Ice ca o jignescsi va pleca. Eu cred ca ma iubeste la modul ca traieste prin mine, cumva, vrea sa fie ea modelul meu, sa se simta utila. Astept un sfat de la dva, as incerca orice pt un loc in inima ei. Chiar daca zic eu ca nu e absolut necesar sa ma iubeasca. As dori macar sa stiu care e motivul pt care nu o face. Va multumeac.

Se pare ca metoda folosita de frate Dvs, functioneaza in relatia cu mama. Multi oameni intalnesc astfel de probleme in relatia cu parintii, indiferent de varsta. Chiar eu am avut o situatie asemenatoare cu mama mea, insa, pe care am rezolvat-o dupa cateva sedinte de terapie. In aceste sedinte am discutat punctual cum sa ma raportez la relatia cu mama.
Asadar, recomand cateva sedinte de terapie, si lucrurile se pot regla inspre avantajul Dvs. Multa bafta si rabdare.

Si daca tot are aceste stari de rau, incercati sa chemati o ambulanta in acele momente .

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua!Am si eu o intrebare sau poate chiar o problema…sunt eleva(clasa 10),si am venit,pentru studii, in oras,iar parintii mei locuiesc in sat….nu vreau sa ii spur si de aceea nu fumez(la varsta mea,16 ani,multi fumeaza),nu beau,nu plec nicaieri fara sa le spun…si incerc sa nu ii spuar,mai ales pe tatal meu,se enerveaza mai repede,si nu suport sa se tipe la mine(in undele situatii imi vine sa plang).Intradevar sunt o fire mai retrasa,si inca nu m.am integrat foarte bine in clasa,eu chiar ma gandesc cum sa.mi abordez colegii,ca sa iesim la un suc…dar nu reusesc….in seara acesta am fost invitata sa iesim intr.un local,care este foarte aproape de unde locuiesc eu,dar mama nu m.a lasat,pentru ca zice ca i prea tarziu,si ce sa caut noaptea pe drumuri….tatei nici nu i.am spus(mi.a fost putin frica)…si nu m.am dus….dar ssunt iritata din cauza faptului ca multi copii,care sunt veniti la liceu in oras,nici nu si anunta parintii cand ies,si la ce ora…eu daca nu i spuneam mamei ca vreau sa ies la ora 7 seara din casa,nu ma simteam bine toata seara,si incepea sa mi bata inima tare….si am inceput sa plang,nu pentru ca nu m a lasat,ci pentru ca nu are incredere in mine…fac tot ce vor ei,ii ascult,iar ei nu au incredere in mine,sa ma lase seara la un suc,,nu mergeam alt undeva,prin cluburi.,nu sunt genul….si plus ca de cand am venit in oras,a fost perioada cand am plans cel mai mult….chiar si acum plang,,…recent am pierdut si niste persoane dragi mie,si m.am demoralizat si mai mult….intrebarea mea este:cum as putea sa ma adaptez mai usor,sa nu mai plang,sa mi cntrolez sentimentele?
va multumesc pentru ajutor!

Treci prin criza specifica adolescenței. Cred ca ar fi benefic sa porți o discutie sincera si deschisa cu parintii tai, cu calm si rabdare, si sa le explici si lor exact asa cum ai scris si aici: ca iti e greu, adaptarea la viata de liceu departe de casa e dificila, ca ti-at fi mai usor daca te-ai integra in grupul colegilor tai. Spune-le ca nu dorești sa ii superi, ca stii sa faci diferenta intre bine si rau dar ca, trebuie si ei sa aiba încredere in tine si ca preferi sa le spui adevarul atunci cand vrei sa iesi cu colegii tai decât sa ajungi sa ii minți. Cat despre adaptare…aici depinde de tine cat de deschisa esti. Poate pt inceput ai putea sa iti faci 1-2 prietene in clasa, colege pe care le simti apropiate ca mentalitate si fel de a fi cu tine…si sa construiesti usor usor o relatie de prietenie cu ele. Eventual tot din colegele care sunt si ele in situatia ta, venite de la sat la liceu. Punctul acesta comun poate fi un punct de plecare. Daca stai retrasă intr-un colt, sunt mici sansele sa vina colegii sa te roage sa te integrezi. Trebuie sa te maturizezi pt a te pregăti de viata, iar asta înseamnă sa rupi un pic cordonul ombilical fata de parinti. Mergi cu colegii tăi si spune-le alor tai dupa aceea ca ai mers si te-ai simtit bine…punctand ca ai venit acasă la o ora potrivită si nu ai facut lucruri rele.

Ma gandesc ca parintii iti vor de fapt binele, vor sa te stie in siguranta. E normal sa-ti doresti sa faci parte dintr-un grup. Dar pentru asta exista si alte tipuri de activitati nu numai cluburi. Care sunt periculoase la orice varsta. Daca vrei sa socializezi de ce nu te inscrii la cursuri, workshop-uri unde participa elevi de varsta ta, sporturi, orice altceva si care sa se desfasoare ziua?

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua! Sunt împreuna cu soțul meu, de 4 ani jumate, iar el tocmai acuma s-a trezit ca de ce eu am foști iubiți la prieteni, pe un site de socializare. Mentionez ca si el are foste iubite la prieteni, iar eu nu i-am băgat de vina niciodată, pentru ca nu mi se pare normal ca după ce ai avut o relație de prietenie cu o persoana, după ce închei relația, sa il/o ignori complet. Plus ca mai este si genul autoritar/gelos si îmi spune: "Pe cine alegi, pe mine sau pe ei?", asta in condițiile in care nu am discutat cu persoanele respective, nu a găsit mesaje "suspecte", a fost doar un schimb de Like-URI. Îmi puteți da un sfat, sau ce ar trebuii sa fac? Sa îmi șterg contul de pe site-ul de socializare? Sa îmi șterg toți prietenii si sa il las doar pe el?
Va mulțumesc anticipat!
O zi buna!

problema inteleg ca este la sot, nu la Dvs., situatie in care ar fi de dorit sa si-o recunoasca (gelozia, etc.) si sa lucreze la ea cu un specialist, daca nu reuseste singur. Incercati sa mai discutati cu el despre aceste atitudine radicale pe care le are, incercati sa il intelegeti empatic mai mult. Ar fi multe de discutat insa corect ar fi sa se intample intr-o consiliere de cuplu. Succes!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua, ma numesc Dana si am 21 de ani. Am o relație de 1 an cu un băiat in vârsta de 27 de ani care are un copil rezultat dintr o relație anterioară.la început nu am știut ce implica acest copil, dar pe parcurs lucrurile s au agravat pentru mine. Nu pot accepta acest copil cu toate ca știu ca nu are nicio vina.. Nu ma obișnuiesc cu gândul ca iubitul meu este tatăl copilului altei femei.atunci cand copilul este in prezenta iubitului meu sunt geloasa pe orice gest de afecțiune pe care iubitul meu i-l face fata de copil. Ma gândesc cum va evolua relația noastră si ce loc va avea copilul in viața lui si dacă va avea anumite pretenții atunci cand va creste, dacă va vrea sa se mute la tatăl lui si multe alte gânduri care nu mi dau pace. Iubitul meu nu vrea sa renunțe cu orice preț la acest copil cu toate ca nu si la dorit si ca nu este nici măcar pe numele lui. Va rog da ți mi un sfat si ajutați ma sa gestionez aceasta situație. Va mulțumesc.

Lucrurile devin complicate atunci cand exista un copil in viata partenerului. Insa, nu puteti nega prezenta acestuia. Daca va place acest om va trebui sa il acceptati asa cum este, cu acest copil care va face parte din viata sa si automat-daca ramaneti imreuna- si din a dvs. Sigur ca va puteti gandi la cum va fi in viitor, insa nu intotdeauna lucrurile au loc asa cum ni le imaginam. Deci, dvs. trebuie sa descoperiti cum puteti gestiona situatia. Daca nu puteti de una singura va recomand cateva sedinte de dezvoltare personala.

E de apreciat partenerul tau ca isi asuma rolul de tata si chiar daca nu l-a dorit cum spui tu ,si-a asumat responsabilitatea.E absurd sa astepti ca acest copil sa se indeparteze de tata sau invers.Poate ar trebui sa faci duferenta intre iubirea tata -copil e diferita de iubirea in cuplu.De fapt cred ca e greu sa accepti ca acest copil primeste atentie .Oare in copilarie ai fost mai mult in centrul atentiei familiei?( ar putea fi o ipoteza ca nu reusesti sa gestionezi situatia?)Te-ar ajuta sa te intelegi mai bine intr-o terapie.Mult succes!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua, am 18 ani la fel ca si iubitul meu si suntem impreuna de un an si doua luni . Totul a mers bine intre noi , el pentru mine este primul si aici ma refer la faptul ca el e a fost cel care "mi a rapit "virginitatea . Cu 2 luni in urma am trecut prin o perioada mai dificila , am fost la mare distanta unul de altul timp de trei saptamani . Fiind in vacanta in Turcia cu o prietena care isi luase si iubitul si vazandu i zilnic mi s a facut dor de afectiune dar iubitul meu , George , devenea din ce in ce mai sec cu mine asa ca m am sarutat cu un turc . Dupa a urmat o cearta legata de infidelitate si am crezut ca totul se va termina si am repetat greseala sarutandu ma cu alt baiat . Am ajuns in Bucuresti si timp de doua saptamani m a batut la cap sa i spun daca s a intamplat ceva in Turcia , evident l am mintit si i am spus ca nu am avut legatura cu nimeni , insa intr o zi n am mai rezistat si i am spus jumate din poveste , insa nu s a lasat si mi a sunat prietena cu care am
fost in turcia si a spus tot . Evident am terminat prietenia cu fata aia , deoarece ea a reusit sa ma influenteze sa fac ce am facut in vacanta . Dupa asta au urmat doua saptamni in care s a despartit de mine de vro cinci ori si impacandu se cu mine bagand ca motiv ca "ma iubeste si ca nu vrea sa ma omor " .Eu sunt foarte depresiva de mica deoarece am avut probleme cu parintii mei care deseori ma bateau iar prietenii mei ma excludeau din orice ajungad sa ma inchid in mine si sa mi fac rau , am ajuns sa am taieturi pe maini si luam pastile dorindu-mi sa mor cat mai repede .In momentele cand s a despartit de mine lesinam in fata lui si plangeam ba chiar m am lungit pe asfalt si nu puteam sa ma mai ridic , cand ajungeam acasa ma dadeam cu capu de tot ce apucam , nu mancam , dormeam goala cu geamul deschis , stateam in ploaie cu capul gol si face tot posibilul sa mi fac rau deoarece asa ma simteam mai bine .Am avut n discutii cu el pe tema asta si i am aratat cat regret si el continua
sa ma jigneasca , imi zice ca sunt tarfa , ca sunt un nimic , ca sunt cea mai mare mincinoasa , prietenii lui ma exclud si nu ma vor prin preajma , uneori are momente cand ma da dracu si ma injura in ultimul hal si alteori cand ma iubeste . Imi reproseaza ca acolo in turcia m am culcat cu altii barbati desi nu e adevarat .. ok inteleg ca ii e greu sa poata trece peste asta , dar imi aduce aminte zilnic si ma face tarfa si prefacuta , dar ma iubeste si nu poate renunta la mine . Stiu ca relatia asta e greu de refacut si ca am stricat o rau ,si stiu ca mai sunt si altii baieti ca poate ar fi mai bine sa o termin , dar fara el innebunesc . Pur si simplu oricat si ar bate joc de mine nu pot sa o fac , prea m am obijnuit cu el . De doua luni incerc sa repar relatia , fac tot feluri de lucruri pe care inainte nu le faceam , fac sacrificii enorme si el nu vede deloc asta , doar imi tranteste un " apreciez " si gata in rest cum fac ceva greit cum imi reproseaza si ajunge iar la faza cu inselatul . Sa mai incerc sa repar relatia ? sa ma despart de el ? Cred totusi ca mi e frica de singuratate sau chiar nu stiu ce e cu mine , va rog ajutati ma …

ipoteza mea este ca probabil, inconstient, aplici acelasi patern de autovatamare si pastrand aceasta relatie. Ma ingrijoreaza ce ne-ai povestit despre comportamentele tale din trecut si iti recomand sa nu le lasi neabordate psihoterapeutic. Nu iti fac aceasta recomandare pt a-mi promova domeniul profesional ci pt ca stiu ca daca iti echilibrezi trecutul, viitorul ‘iti va sta la picioare". Curaj si succes!

luati o pauza la naiba, ce e asa mare tragedie? asteapta sa ii treaca supararea si dupa aia va impacati sau nu. si nu o zic numai asa, ceva similar s-a intamplat si intre prietenul meu si mine, cu ceva vreme in urma, si crede-ma, acum imi doresc din tot sufletul sa fi luat o pauza atunci, de ce? pentru ca daca ramai cu el, o sa profite de orice ocazie sa se ia de tine si sa-ti aminteasca. asa, daca luati o pauza, nu are ocazia asta, stai si tu mai linistita si intre timp, in cateva luni pana la un an daca e incapatanat tare, o sa ii vina si lui mintile in cap si o sa realizeze ca nu s-a intamplat mare lucru. si daca i se face si dor de tine e si mai bine, o sa vina la tine cu gand de impacare, pregatit sa uite tot ce s-a intamplat, pentru ca repet, nu s-a intamplat mare lucru. adica, acum ca sentimentele sunt aprinse te poti gandi ca s-a intamplat cine stie ce, dar, daca privesti mai bine lucrurile, ce s-a intamplat de fapt? te-ai SARUTAT cu doi baieti. da-o-ncolo de treaba, ca daca faceai sex era una, si nici atunci nu ar fi trebuit sa-ti bati atata capul, adica, ai facut-o, asta ai simtit sa faci, va despartiti si gata, i-a trece supararea si tie ciuda, ce mare lucru. tu numai te-ai sarutat, sa fim seriosi, despre ce vorbim aici….. sunteti tineri, la naiba, cand o sa fiti amandoi mai copti la minte o sa radeti de cele intamplate, in primul rand ca te-ai sarutat cu baietii respectivi, ceea ce e iarasi un avant al tineretii, si in al doilea rand ca v-ati suparat amandoi atat de tare. pana la urma, sunteti tineri, amandoi aveti dreptul sa faceti greseli se intampla, nu stii niciodata ce iti rezerva viata. o sa cresti si o sa fii mai coapta si o sa procedezi altfel dupa aia, cum simti tu ca e mai bine. de unde sa stii tu la varsta asta de exemplu ca daca prietenul tau e distant cu tine ar fi indicat sa aveti o discutie serioasa dar plina de intelegere si axata pe gasirea de solutii? hai nu mai fii asa dura cu tine. sfatul meu, ia o pauza cat mai repede. cu cat iei mai repede o pauza, cu atat te scutesti mai repede de toate lucrurile pe care prietenul tau simte nevoia sa ti le spuna. nu ai nevoie de asa ceva. nu esti nici curva, nici tarfa, nici ce mai are el de spus pe tema asta, asa ca, de ce sa-ti bati capul? axeaza-te si tu pe scoala, pe bac, pe facultate, citeste o carte, iesi cu prietenele in oras, fa ceva

Nu suntem in masura sa iti spunem ce sa faci, dar putem sa te indrumam. Chiar daca el a fost primul, nu trebuie sa fie si ultimul. Ai 18 ani, o varsta frumoasa, o varsta la care poti sa iti imaginezi cum ar putea arata relatia perfecta pentru tine. Oare iti doresti o relatie tumultoasa? Trecutul tau iti influenteaza in mare masura prezentul, dar ce e de facut cu viitorul? O psihoterapie iti poate fi de mare ajutor. Curaj, viata poate sa iti ofere mult mai multe lucruri frumoase, nu iti fie frica sa le descoperi!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua! Am o problema mai delicata pe care nu stiu cum sa o abordez. Am o relatie de aproape 5 ani cu un baiat care desi nu recunoaste, are multe probleme. Este genul de baiat care vrea sa para arogant, superior in orice, nu isi arata niciodata partile sensibile, nu vrea sa para deloc vulnerabil in fata mea sau oricarui altcineva. Am reusit insa o singura data, recent, sa scot de la el mai multe informatii pe care nu le stiam pana in acest moment. Si anume ca nu e multumit de relatia pe care o are cu ai lui, pe scurt, se simte neglijat de ei. Problema e urmatoarea: se invarte intr-un anturaj prost. Are niste prieteni din copilarie, care in momentul de fata la varsta de 21-22 de ani nu au reusit sa realizeze nimic in viata. Nu au BAC-ul luat, nu urmeaza vreo scoala, nu lucreaza, etc. Stiam ca mai fumeaza iarba cu ei, insa astazi am avut acces la laptopul lui, de unde am aflat ca are de gand sa incerce si cocaina cu ei. M-a socat teribil acest gand si nu stiu cum sa fac sa ii
explic ca nu e deloc in regula ce are de gand sa faca. El este un baiat inteligent, ambitios, urmeaza facultatea de drept, are planuri mari de viitor, si nu pot permite sa cada in acest fel. Cum sa fac? S-ar supara foarte tare daca ar afla ca i-am umblat in laptop. Dar anturajul acela pe care il are nu e deloc sanatos, sunt prietenii lui din copilarie si nu pot sa ii interzic sa ii vada, dar cum sa il fac sa inteleaga ca se indreapta intr-o directie foarte gresita? Va rog sa imi dati un sfat exact despre cum sa abordez situatia. Sunt foarte ingrijorata. Va multumesc anticipat si va doresc o zi minunata!

spune-i exact ce simti cu riscul de a-l supara. Daca nu vrea sa inteleaga ca are o problema sau ca risca o viata cu probleme, atunci nu avem cum sa il fortam. Daca are capul pe umeri, tinand cont de relatia cu parintii lui si consumul de droguri(?) cea mai eficienta metoda ar fi discutia cu un psihoterapeut. Tu ca prietena esti mult prea subiectiva pt a judeca ‘la rece’ in aceasta situatie. Incurajeaza-l sa discute despre ce il framanta, nu sa se refugieze in anturaje nocive sau sa dea frau liber unor adictii. Sper ca o sa fie suficient de deschis. Succes!

Tu nu poti sa-i rezolvi problemele, poti sa-l incurajezi sa apeleze la un terapeut pt a-si rezolva singur problemele. Imbunatatirea relatiei cu parintii il poate ajuta f mult sa se rupa de anturaj.In anturaj gaseste ceea ce nu gaseste in familie???