Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna,si oficial la multi ani! sunt Florentina,o tanara de 22 de ani. Sunt intr-o relatie cu Alin,25 de ani. Relatia noastra a inceput ciudat,fiind din orase diferite,ne-am cunoscut pe internet si am stabilit impreuna sa ne intalnim doar pentru placere fizica. M-a vizitat in Constanta,unde eram studenta,si am petrecut impreuna aproape 2 saptamani in apartamentul in care locuiam cu inca o femeie. Dupa doar cateva zile am hotarat pana la urma sa incercam sa formam o relatie. Motivul pentru care nu ne-am dorit-o de la inceput a fost faptul ca el in ultimii ani a locuit mai mult in strainatate,iar relatia ar fii fost una la distanta. Totusi,dupa ce ne-am cunoscut, am inceput sa formam si sentimente. Asa am ramas eu in tara,iar el a plecat in Scotia, lucrand ca ospatar intr-un hotel. La 3 luni de la plecarea lui, mi-a gasit un loc de munca in acelasi hotel,acelasi post. Mi-am convins parintii,si pe 8 Mai eram in Scotia. Am muncit impreuna,ne-am facut prieteni noi,pentru mine a fost o experienta noua,fiind prima oara pentru mine cand vedeam o tara straina. La un moment dat au inceput certurile,eu fiind stresata din cauza noului loc de munca (de precizat ca pana in momentul respectiv nu aveam deloc experienta in domeniul ospatariei) plus gelozia mea nejustificata,ajungeam sa ne petrecem timpul liber in acelasi tipar: el stand intins in pat,ignorandu-ma, iar eu tipand si plangand pe marginea patului pentru atentie:” uita-te la mine,raspunde-mi! De ce ma ignori? Ce rezolvi cu asta?” ,insa eram tratata astfel pana oboseam si ramaneam fara lacrimi,si ma asezam la randu-mi in pat,sfarsind amandoi absorbiti de telefoane. Totusi,cu timpul lucrurile au evoluat,incepand sa ma ranesc singura, sa cersesc atentie in cel mai josnic mod. Si tot nimic nu s-a schimbat pana cand am ajuns sa devin violenta cu el. In momentul in care ma ignora, simteam ca il urasc din tot sufletul,nu imi doream decat sa ii fac rau,il loveam, tipam, iar in timpul asta el ma tinea in brate si astepta
sa termin,chiar incerca sa ma sarute. Cand ma gandesc la acele scene ma simt ca un monstru. Acest tip de iesire s-a petrecut de 3 ori, iar in ultima dintre dati, el a ripostat, si a continuat. De data asta, de fiecare data cand “cautam cearta” eram pusa usor la punct cu cateva lovituri. Aceste evenimente nu se intamplau foarte des,de la ultima mea iesire,au fost 2-3 iesiri din partea lui,pana in septembrie. Tin sa precizez si ca aceste 2-3 iesiri nu au fost atat de violente incat sa imi provoace durere fizica sau rani. In septembrie am aflat ca mama lui, bolnava de cancer fiind, nu se mai recupereaza dupa ultima sedinta de chimio. Am zburat imediat cu el spre Italia,unde era mama lui internata,iar bunica o ingrijea. Aceast a fost prima mea intalnire cu cineva din familia lui,si nu oricine,ci chiar mama ,cea care ne spunea in fiecare zi la video call ca este bine, ca este aproape vindecata, doar pentru a nu ne ingrijora pe noi. Atunci aveam sa aflam de la doctorii dansei ca defapt cancerul s-a intins de la ovare la aproape toate organele iar cea mai buna solutie ar fii internarea intr-un spital din Romania,unde poate sa isi vada toata familia inainte de a se stinge. Si asa a fost, la o luna de la discutia noastra cu doctorii italieni. Noi am renuntat la slujbele din Scotia pentru a putea fii alaturi de ea. Alin,in tot acest timp a devenit din ce in ce mai violent, iar dupa moartea mamei din octombrie, bataile au devenit mai dese si mai agresive. Insa ce ma surprinde este ca peste cateva ore, isi recunoaste vina si incearca sa-si indrepte greselile. Totusi, in timpul “actului” eu sunt acuzata ca fiind vinovata pentru comportamentul lui,si tind sa ii dau dreptate. Nu imi doresc sa implic nici o cunostinta sau membru al familiei in aceste probleme, desi fratele lui in varsta de 14 ani a fost martorul unor scene de agresivitate. in ultima vreme am decis sa tac,sa ma stapanesc din plans si sa astept sa termine, pentru a nu-l mai provoca. Stiu ca multi imi vor spune sa renunt la relatie,sunt tanara si am tot drumul inainte. Sunt constienta de aceste lucruri, dar stiu si ca el ma iubeste, este ori peste masura de cald,grijuliu, dulce si jucaus, ori foarte dur. Acum urmeaza sa plecam din nou in strainatate la munca, avem planuri de viitor impreuna si nu vrem sa renuntam la ele. Am scris acest mesaj pentru a cere un sfat,pentru a repara aceste probleme. Amandoi ne dorim sa le rezolvam, sa iertam mai repede , sa nu ne mai certam din nimicuri si sa putem forma o familie pe viitor impreuna. Astept raspunsurile voastre cu nerabdare si de-abia astept sa le citesc impreuna cu Alin si sa ne gasim putina alinare in marea de suferinta in care innotam amandoi. Va multumesc anticipat!

Este important ca amandoi doriti sa va intelegeti mai bine. Va recomand terapie de cuplu pentru a intelege ce anume creaza discutiile si cum sa gestionati aceste situatii in mod benefic.

Ești înțeleaptă! Iartă, iubește și căutați o cale comună, doar dacă simțiți că vreți să fiți împreună! Dacă nu reușiți singuri, să căutați o persoană cu mult har pentru a vă îndruma. Succes!

ce mi se pare foarte interesant este ca amandoi pareti a fi foarte constienti de agresivitateape care vi-o impartasiti, spun interesant pt ca s-ar putea sa fie singurul lucru care v-ar putea salva relatia si implicit propriile persoane. Imi imaginezi ca amandoi ati adunat multa durere in voi pana la a-i da frau liber prin acele acte de violenta verbala si fizica. Eu v-as sugera sa ramaneti o vreme in tara si sa incepeti o terapie de cuplu in care sa spuneti absolut tot ce aveti pe suflet si cu mici indrumari va puteti reincepe viata. Acordati-va insa cativa ani de relatie pana la ‘planuri mari de viitor’; sunteti amandoi foarte tineri si nu va grabeste nimeni; o familie ar nevoie de echilibru, stabilitate financiara si emotionala si multe altele care nu vin ‘la pachet’ cu hartia semnata la primarie. Succes!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua
Pe 1 Mai 2016 am decis sa renunt la afacerea pe care am dezvoltat-o timp de 9 ani, si careia mi-am dedicat o mare parte din timpul si energia mea. Am fost sustinut de sotie in luarea acestei decizii, ea fiind la inceput foarte incantata de ideea ca voi fi mai linistit. dar sa începem cu începutul.
Suntem casatoriti de 10 ani, ne cunoastem de 12. Eu aveam 26 de ani si ea 20 când ne-am casatorit. Când ne-am cunoscut a fost pentru mine ca o revelatie, avea tot ce aveam venoie de la o femeie, era afectuoasa, deschisa, exuberanta, vesela, avea o inocenta debordanta, era o femeie “pe sufletul meu”. Dupa ce ne-am casatorit, ea era studenta in anul 1 si s-a angajat ca si consultant PR, iar eu m-am apucat de un service auto. Ca orice inceput, afacerea a demarat destul de greu, cu multa munca, bataie de cap, nopti nedormite. Ea nu mi-a reprosat niciodata ca stau tarziu, ca vorbesc doar despre ce fac eu, dimpotriva, parea incantata ca ma descurc. Am neglijat mult relatia de familie, pe primul loc fiind job-ul, si eram bucuros ca “ma lasa in pace sa-mi fac treaba”.Nu am lipsit din viata ei, mi-am facut datoria de sot tot timpul, totu fiind asigurat, locuinta, masina ei, concedii exotice anual. Dupa 4 ani de casnicie am decis sa facem un copil. Sarcina a fost una foarte grea, cu stari de voma permanente si nopti nedormite. Dupa ce s-a nascut fetita, sotia a trecut printr-o depresie crunta, imi spunea ca vrea sa se arunce de la balcon. Copilul a fost foarte agitat, a plans tot timpul, iar pana la varsta de 2 ani nu a dormit mai mult de 2 ore legate. A fost foarte greu pentru sotie, si o inteleg când imi spune ca nu mai vrea copii, ca ea nu e facuta sa creasca copii. Eu am ajutat-o cat am putut, dar nu cat ar fi avut nevoie ea la acel moment.Parintii nostri nu ne-au ajutat asa ca am fost nevoiti sa angajam o buna, desi sotia era in concediu de maternitate. Dupa ce fetita a implinit 2 ani am dormit eu cu ea, sa o las pe sotie sa se odihneasca. I-a trebuit 1 an de dormit singura sa isi revina cu somnul.La 3 ani fetita a mers la gradinita, eu mergeam la servici si ea simtea nevoia sa faca ceva. Nu mai putea sta in casa ( e genul care tot timpul trebuie sa aiba ocupatie) Am discutat si am hotarat sa-si faca propria afacere – o casa de expeditie pentru transporturi
internationale. Am sprijinit-o material si profesional cu toate cunostintele mele in domeniu, dar nu ii placea. O simteam dimineata ca nu doreste sa o ia de la inceput. Era o rutina ce o obosea, mai ales ca lucra de acasa. Dupa aproape 10 luni, s-a ivit un post de manager resurse umane la o firma ce facea leasing de personal pentru hipermarketuri. Initial nu a vrut sa aplice, motivând ca e un mediu conflictual, stresant. Eu am insintat si am incurajat-o, motivandu-i ca e un mediu dinamic, ce implica contacte cu multe persoane, si in cele din urma s-a angajat. S-a descurcat de minune chiar din prima luna, fiind repede remarcata. Acum are 2 ani decand lucreaza aici si pare foarte multumita. Pleca dimineata la 8 se intoarce la 16. Vorbeste tot timpul la telefon, Când nu vorbeste la telefon tasteaza pe Facebook sau messenger.
Pana in mai, când am inchis afacerea, nu am avut timp sa observ lucrurile marunte ce acum ma obsedeaza. Prima luna a fost cum a mai fost dar din iunie lucrurile numai merg in directia buna. Mi-a reprosat ca o sun prea des, si ca o intreb”unde esti?”. Mi-a repsosat ca o sufoc cu mesaje si ca o indepartez cu felul acesta de a fi. Avand foarte mult timp liber am decis sa ma implic total in cresterea copilului, in activitatile ei scolare si extrascolare. M-am apucat de gatit, de facut curatenie in casa si alte lucururi casnice ce ma tin ocupat(sau cel putin temporar). Nu pot insa sa accept schimbarile din viata de cuplu si dorinta ei de desasare. Am inceput sa fiu atent la micile detalii de genul: parola la telefon, zambete pe sub mustata in timp ce tasteeaza (in principiu pe facebook),stergera istoricului browsereului, si am incercat sa aflu ce si cum. Initial am intrebat-o direct daca ceva nu e in regula, dar din prisma jobului pe care il are am primit doar raspunsuri evazive. Am uitat sa va spun ca frecventeaza sala de forta de 4 ani si se antreneaza cu greutati. Anul trecut s-a apucat de kick-boxing. Petrece zilnic 3 ore la sala (in principiu seara orele 19-22). Deci cand nu e la servici, vorbeste la telefon sau sta pe facebook, si reara e la sala.I-am spus ca intre noi lucrurile nu mai sunt la fel, simt asta si ca vreau sa facem ceva in sensul asta. I-am spus ca nu ma mai simt iubit, dar nu am primit un raspuns concret in sensul asta. Am inceput sa scotocesc, si am vazut ca urmareste intens pe Facebook un antrenor de fitness. I-am spus ca am observat, nu a negat, mi-a spus ca daca ma deranjeaza isi va dezactiva contul de Facebook, dar nu a facut-o. Petrece foarte mult timp pe smartphonul ei. Incerc sa vorbesc cu ea, i-am spus ca ma deranjeaza, i-am spus ca incerc sa compensez lipsa mea de casa de acu’ cativa ani, dar imi spune ca e cam tarziu. A evenit o femeie insensibila, rece, pragmatica si parca de neclintit. I-am spus ca sunt nefericit. I-am spus ca asi dori sa petrecem ma mult timp de calitate impreuna(nu sa ne uitam la un film), timp de calitate in care sa simt ca suntem conectati. Ea imi raspunde ca eu am prea mult timp liber si ca mi-am prospus sa ii fac viata amara. Incrc sa ma abtin sa o sun, sa ii scriu. mi-a spus ca cu cat insisit mai mult cu atat o indepartez mai mult. Mi-a spus sa nu o sufoc, sa-i dau spatiu, si ea va veni ea spre mine. Am incercat si acest lucru, dar simt doar ca ne departam si atat. Intr-o iesire ce am avut-o vara asta cu niste prieteni, s-a deschis o discutie legata de “menage a trois”, iar când ne-am intors acasa m-a intrebat ce parere am. Si de parca nu era destul ceea ce aveam in suflet, zbuciumul meu s-a intensificat. Saptamana trecuta a fost plecata 2 zile la un team building. Am vorbit la telefon, totul a fost ok. Când a venit acasa m-am uitat in laptopul ei in browser si am vazut ca seara a cautat si vizionat o serie de filmulete de gen “sex in grup”. Nu i-am spus, nici nu intentionez
pentru ca dicutiile pe care le avem nu sunt constructive. nu face decat sa se enerveze. Nu simt ca face nimic in ideea de a inbunatati relatia sau de a tine cont de ceea ce asi vrea eu. Mai mult de atât “când facem dragoste” imi spune “lasa pupaceala, nu ma mai saruta atat, doar tragemi-o tare”.
Nu stiu ce si cum sa fac. I-am spus ca simt ca lucrurile nu sunt in regula, dar nu am nici un feedback de la ea. Pe de alta parte imi zice ca mai avem cel putin 40 de ani de trait impreuna si spera sa-mi revin sa nu fie ca ultimul an. Imi spune ca ea se vede la batranete tot cu mine. Nu stiu ce sa fac. Sunt convins ca o mare parte din problema este la mine, dar si ea s-a schimbat atat de mult… Nu stiu de unde sa pornesc. Nu stiu cum sa procedez. Nu stiu ce sa fac s-o recastig… sau poate ca e a mea doar ca “altfel”. Ma puteti ajuta cu un sfat?

Pare ca sunteti in contratimp si de aici pornesc discutiile. Dn cate ati scris s-au intamplat multe lucruri despre care probabil nu ati discutat la timp.Va recomand consiliere de cuplu sau daca sotia nu doreste sa participe, terapie individuala pentru dvs.

Bună ziua. Părerea mea este că ar trebui să începeți o consiliere de cuplu sau, dacă nu funcționează acest lucru, câte o terapie individuală fiecare. Eu consider că doar așa vă veți putea păstra căsnicia fericită.
Cu stimă, psih. Tiberiu Seeberger

Sa inteleg ca din luna mai 2016, sotia este singura care aduce venitul financiar in casa? Daca este asa, poate fi un fel de schimb de roluri in cuplu, ea a preluat rolul de barbat, iar dvs rolul de femeia , ceea ce, dupa parerea mea, poate intr-adevar sa aduca proleme oricarui cuplu , Poate de aici ar fi nevoie sa refaceti gandirea si proiectele pentru viitor, Va las un video pe care sa il vizionati cand aveti timp, si care poate sa va raspunda sau sa gasiti un raspuns la situatia Dvs. Succes! https://www.youtube.com/watch?v=1bq12ZuIcV4

Toate schimbarile din viata de cuplu au determinat si schimbarea prioritatilor pt fiecare .Sunteti intr-un moment in care ar fi nevoie sa va ,, reconectati”,sa va redescoperiti , sa va faceti noi planuri de cuplu.Sustin parerea colegilor pt o terapie de cuplu, deoarece din descrietea d-voastra inteleg ca s-au acumulat niste frustrari si tensiuni de ambele parti.Va recomand cartea ,,Este timpul pt o casnicie mai buna” de Jon Carlson. Succes!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua,

Am o fetita de 4 ani si jumatate care ne terorireaza zilnic cu o intrebare: ” Mami, nasul meu e mic? "…prima data am crezut ca este o gluma, dar pentru ea este o problema serioasa. Imi pune aceasta intrebare extrem de des, cam de 10 -20 ori pe ora, depinde cat de implicata este in alte activitati. Este un copil normal, care vorbeste foarte bine, merge la gradinita, ii place sa se joace cu copii…dar este destul de timida, asteapta ca ceilalti copii sa o invite la joaca.
Pentru mine a devenit extrem de obositor sa-i raspund la aceasta intrebare. I-am explicat cu calm ca este imosibil ca nasul sa-i creasca, chiar si cand facem o prostie sau mintim (culmea este ca eu niciodata nu i-am sugerat acest lucru, a vazut desenele cu Pinochio si m-a intrebat de ce ii creste nasul si i-am raspuns pt ca a mintit). Nu mai stiu cum sa procedez cu ea, imi pune intrebarea asta, ii raspund si peste un minut ma intreaba iar,si iar ….si tot asa de sute de ori pe zi. De multe ori pune mana pe el si il verifica singura. Este normal asa ceva, o pot ajuta cumva? Va multumesc!

Bună ziua. Pare a fi o problemă legată de complexul lui Oedip la femei. Este un aspect normal în dezvoltarea copilului, pas prin care am trecut cu toții. Eu zic că s-ar putea rezolva situația destul de ușor prin explicarea pe înțelesul copilului a diferențelor dintre sexe și a faptului că ea într-adevăr are "nasul mic".
Cu stimă, psih. Tiberiu Seeberger

De cât timp se întâmplă asta? Mai întreabă și alte persoane sau numai pe dvs? Ați încercat să discutați cu ea să aflați ce o face sa fie neliniștită în privința acestui lucru? Nu este suficient doar sa-i răspundeți la întrebare. Undeva este un blocaj. Întrebarea ascunde o anxietate a fetiței dar trebuie aflat care este cauza. Chiar dacă mulți copii au anumite obsesii la vârste mici legate de personaje, jocuri, desene, nu este normal sa pună o întrebare de zeci de ori pe zi sau imediat după ce i-ati răspuns. Frecventa aceasta denotă anxietatea fetiței cu privire acest subiect. Va recomand sa vorbiți cu ea calm și cu răbdare sa încercați sa aflați cauza iar dacă acest comportament continua sa căutați un psiholog care are experiență în lucrul cu copiii. Se va rezolva, fetița necesită mai multă atenție.

.. citind cele scrise gândul ma duce la întrebarea ..la ce este bun nasul?? .. sa simțim .. fetița spune ca al ei este mic… simbolic vorbind .. dacă ma gândesc la fetița mea .. as fi atenta la ce simte fetița din partea mea ca mama .. ce i transmit eu.. care este nevoia ei ?? Ce nu simte și ar trebui ?!? .. ar putea fi iubire afecțiune ..atenție.. asta as face eu .. dacă rezonați cu asta merita sa observați comportamentul ei

Eu aș întreba -o cine are nasul mic? Și cine are nasul mare? Asta ar putea spune cu cine se identifică respectiv cu cine se compară și ce importantă are nasul mic. Dacă este ceva fizic estetic sau metaforic, mai ales că ați pomenit de Pinochio. Ca cine nu dorește sa fie?

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua sunt femeie de 21 de ani și am o problemă sunt intr-o relație de 4 ani avem împreună un băiat de doi ani dar de când sa născut băiatul el a devenit foarte rece și agresiv verbal nu cred că există zi sa nu mă înjure sau să facă scandal din orice am vrut sa ne despărțim dar nu mă lăsat să îmi iau copilul și a zis că dacă îmi trece prin cap sa plec cu băiatul mă găsește și mă omoară și apoi mă duce pe camp să mă mănânce șacali

vorbeste cu familia ta, dupa care cu autoritatile, apara-ti copilul si propria persoana daca te simti in pericol!

Înregistrează amenințările și depune plângere la politie. Cere ordin de restricție împotriva soțului, ia copilul si pleacă. Chiar dacă vorbești cu părinții nu te duce sa stai la el ci apelează pentru început la un centru pentru protejarea victimelor violentei în familie. Acolo vei primi ajutor specializat pentru astfel de cazuri. Iar amenințarea ca îți ia copilul nu e valabila. Mama are prioritate!

Pleacă !

Si eu va sfatuiesc sa plecati, contactati autoritatile si sunati si la un centru maternal care va poate oferi cazare. Daca plecati de langa el nu va puteti intoarce pentru ca poate fi periculos. De asemenea nu mergeti undeva la parinti unde va poate gasi usor! Aici aveti cateva asociatii la care puteti apela, unele in functie de judetul in care locuiti:

http://violentaimpotrivafemeilor.ro/la-cine-sa-apelezi-in-caz-de-violenta-in-familie/

http://www.copilul.ro/pentru-mama/sentimente/5-asociatii-si-organizatii-pentru-sustinerea-mamelor-a13072.html

http://touchedromania.org/

opinia mea este ca sunt mult mai multe, comportamente negative/ agresive impotriva dumneavoastra din partea partenerului, decat ceea ce ne scrieti, care probabil sunt accentuate acum; acea modificare a comportamentului are anumite cauze; scrieti-ne mai detaliat: consuma si alcool, are stari de un anumit tip, respectiv ce altceva ati mai observat deosebit la el? Este intr-adevar in pericol securitatea dumneavoastra!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Am 23 ani și am problema cu fobia sociala. Datorita acestei fobie suntinta tuturor glumelor proaste. Primești tot felul de schimbări gata, femeie, porecle ( mult maus, ms bingo ) , hai să îți dau o gagica etc.
Mulțumesc anticipat pt răspuns

Cu respect,
George

Bună ziua. Fobia socială este o problemă destul de des întâlnită în aceste timpuri și se poate rezolva fără griji prin terapie.
Cu stimă, Psih. Tiberiu Seeberger

Ai încercat psihoterapie sau dezvoltare personala?

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:buna ziua!sant mama unui baiat de 18 ani pe care la-am crescut mai mult singura.eu trebuia sa muncesc sa avem din ce trai iar de el avea grija o doamna invatatoare iesita la pensie pe care o plateam .din clasa a 8 a a ramas repetent,nu a mai vrut sa mearga la sc.si ne am transf in italia..aici nu prea are prieteni , acum merge la sc la seralanul trecut a facut o psihoza si a fost int la un spital de psihiatrie 4 zile.a primit medicatie dar mie mi se pare ca mai rau i face il adoarme abia vb…de 4 luni nu mai ia medicamente si mi se pare ca e mai bine.totusi azi mi a spus ca i vine sa rada la sc in timpul orelor ..la-m intrebat dece rade si mi a spus ca si inchipuie diferite lucruri si l face sa rada.am mers cateva sedinte la psiholog dar el zice ca nu l ajuta cu nimic.acum face un sport dar nu prea doarme noaptea si doarme ziua pana la ora 14 apoi merege la sala si scola ca-m la atat se reduce viata lui in momentul de fata.ati putea va rog sa ma ajutati cu niste
safaturi.multumesc!

Bună ziua. Cu ce putem să vă ajutăm dacă medicamentatia împotriva psihozei nu şi o ia și de la psiholog l ați retras după ce el v a spus că nu îl ajută? Ce putem noi face?

Sa reia medicatia si terapia. Rezultatele se vor vedea, poate nu atat de repede pe cat v-ati dori, dar ele vor exista.

va recomand sa tineti legatura cu medicul psihiatru; sa-i relatati cum se simte, ce consecinte a avut medicatia anterioara si s-ar putea sa fie necesar sa-i schimbe, s-au “adapteze”- sa spun asa- medicatia! Am vazut de multe ori in clinica, ca se procedeaza asa! Se adapteaza, si pana la urma se ajunge la o stare adecvata! Pe urma, realizati indrumarile/ sfaturile medicului! Numai bine!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Salut! Am 23 de ani si sunt indragostit de o femeie cu 18 ani mai mare decat mine.

Este vorba de o actrita care acum 1 an si jumatate am cunoscut-o pe Facebook. Eu ii cerusem amicitia dupa ce o vazusem la TV intr-un serial romanesc. Rolul, talentul, carisma si frumusetea ei m-au impresionat atat de mult incat am cautat pe Internet detalii si materiale despre intreaga ei cariera si luasem decizia de a o contacta pentru a-i face complimente. Devenisem un adevarat fan al ei. In decursul unui an devenind amici pe Facebook, vorbind din cand in cand despre activitatea ei, asteptam cu nerabdare ziua in care as fi avut posibilitatea sa o intalnesc pentru prima data la teatru cu ocazia unuia din spectacolele in care ea joaca. De anul trecut din septembrie si pana in ianuarie ne-am intalnit de cateva, putine ori la Constanta (orasul meu) si la Bucuresti. Dupa primele doua intalniri din septembrie anul trecut (avand doar un simplu, amical raport fan-actrita) mi-am dat seama ca sunt indragostit de ea si prin mesaje am facut tot posibilul incet incet sa o fac sa inteleaga acest lucru. Stiam ca este divortata (cu doi copii, mai mult sau mai putin mici) de cativa ani iar faptul ca anumite indicii imi dadeau de inteles ca nu ar avea nici o relatie m-au facut sa fac tot posibilul sa-i dau de inteles ca as vrea sa fie iubita mea. Eram perfect constient de diferenta de varsta, distanta etc, dar pentru mine toate acestea nu sunt obstacole. Din punctul asta de vedere sunt un nonconformist, constient ca nu sunt nici primul nici ultimul care este indragostit de o femeie mult mai mare. Fiecare e liber sa se indragosteasca de cine vrea iar iubirea pentru mine nu are varsta.

Oricum, dupa ce in decembrie ea imi marturiseste printre altele ca are un iubit, decid sa-i declar si eu dragostea mea. Trebuie sa recunosc, sunt totusi un tip timid, a fost prima data in viata mea cand am avut curajul sa-mi declar sentimentele cuiva. Mi-am dat seama in timp ca timiditatea ori o inving eu pe ea, ori ma invinge ea pe mine. Sincer in faptul ca ar avea pe cineva nu prea am crezut dar nu mi-am pierdut speranta. Asteptam un raspuns, pozitiv sau negativ la declaratia mea care nu l-am primit. Ma asteptam la o reactie dar am primit tacere. Intreband-o totusi ce parere are, ea imi spune ca i-ar fi greu sa imi dea un raspuns. (Oare de ce? Ce e greu in a zice ceea ce gandesti. Eu sunt genul de om care prefer dialogul, nu tacerea.). In zilele alea eu asteptam sa-mi zica data de premiera a noului ei spectacol. Aveam de gand sa-i fac declaratia fata-n fata la Bucuresti dupa spectacol (anumite lucruri nu se pot spune in scris pe Facebook) dar din pacate circumstantele au facut in asa fel incat sa-i marturisesc totul inainte prin mesaj. Premiera aia era ocazia perfecta pentu mine sa clarific totul. Inca de la inceput niciodata nu mi-am facut prea mari sperante dar ca orice om sunt liber sa incerc. Premiera noului spectacol a fost pe moment amanata cu o luna dar ea desi imi spune ca are pe cineva si-i este greu sa-mi dea un raspuns, cu toate astea imi apreciaza curajul de a zice ce simt si…daca vreau imi ofera o invitatie la noul spectacol (am mai fost invitat la o alta premiera a unui spectacol si in precedenta, la care eu hotarasem sa fiu prezent, plecand de la Constanta la Bucuresti ca sa-mi sustin actrita preferata chiar la prima reprezentatie. Aveam deja biletul pentru spectacol pregatit iar cu 2 zile inainte ma anunta ca m-a trecut pe lista de invitati. Dar pe atunci eram doar simpli amici, o luasem ca un frumos gest de prietenie, dar de data asta eu pretindeam mai mult decat o simpla amicitie. Mi se pare o diferenta).

Ahaa…Ei bine, deja eu sincer nu mai stiu ce sa inteleg dintr-un astfel de comportament. Eu pot sa interpretez orice. Cred ca nu este greu de imaginat ce interpretare am dat eu la aceasta invitatie. Nu era nici ”da” nici ”nu”, nimic clar. Totusi am asteptat premiera cu gandul ca la Bucuresti dupa spectacol as fi avut ocazia sa-i vorbesc despre sentimentele mele. Eu in capitala nu am pe nimeni, am facut drumul dus si intors in aceeasi zi Constanta-Bucuresti special numai pentru ea, era exact in perioada inzapezirii, nici nu eram sigur ca voi putea sa plec dar in final au deblocat autostrada si am reusit. Cand i-am confirmat ca voi fi prezent la spectacol imi raspunde in mod ambiguu cu un emoticon plin de entuziasm….(genul ala de ”maimutoi” zambaret de chat care avand in vedere situatia nici nu se stie ce ar vrea sa insemne).

Oricum, cand in sfarsit ne-am aflat fata-n fata la Bucuresti dupa spectacol am facut impreuna o plimbare. A zis ca se duce acasa, eu am vrut sa o insotesc. Era ocazia buna sa-i vorbesc. Pe drum dupa o scurta discutie despre spectacol (asa cum am zis eu sunt totusi un timid, nici nu stiam cum sa incep, sa trec direct la adevaratul subiect) ea imi spune de intentia ei de a pleca in vacanta la Roma cu iubitul ei (exact in orasul unde eu am locuit timp de 8 ani). Mai mult de atat, imi cere pe deasupra si sfaturi despre cum ar putea sa-si infrumuseteze vacanta acolo (stiind ca eu cunosc bine orasul)…in timp ce eu eram acolo pentru a-i vorbi despre mine, despre faptul ca o iubesc, ea a preferat sa-mi vorbeasca de proiectele ei cu acest misterios iubit, cu un entuziasm chiar sfidator. O intreb din curiozitate cine este si o rog sa-mi arate o fotografie cu el. Imi spune ceva de genul…”Sa vad daca am pe telefon”, si imi arata o fotografie cu el singur. Ahaa…are un iubit dar nu stie clar daca are o fotografie cu el, in final reuseste sa gaseasca o poza. In timp ce pe pagina ei de Facebook nici urma de el, de parca ar avea o relatie ascunsa…Ciudat lucru. Pana la urma imi zice ca pentru ea dragostea e superficiala. Cum adica? Are pe cineva dar pentru ea dragostea e superficiala? Nu e o contradictie? Daca e asa, de ce mai sta alaturi de persoana respectiva? Atunci imi da de inteles ca ar fi o materialista, ceea ce e si mai grav. Nu stiu daca e asa dar sper ca ar fi constienta de afirmatiile care le face.

Din discutia despre Roma, imi zice ca i-a venit pofta de pizza (vorbeam despre gastronomia italiana) si ii propun sa mergem sa mancam atunci o pizza. Am invitat-o eu dar initial a vrut ea intr-un fel sa ma invite pe mine. In nici un caz. Am invitat-o eu pe ea. Nici un barbat care se respecta nu s-ar lasa invitat de o femeie, mai ales daca are intentia sa o curteze. Probabil ea avea impresia ca are de a face cu un copil (dupa modul in care m-a tratat toata seara pe parcursul plimbarii asta imi dau seama). Era clar ca nu aveam nici o sansa dar am vrut totusi sa profit de aceasta cina pentru a mai sta de vorba. Inca mai simteam nevoia sa-i spun multe lucruri, inca mai aveam multe intrebari in minte, nu puteam sa abandonez totul pur si simplu. Mi-a spus ca respectivul o asteapta acasa cu masa pregatita dar in acelasi timp a acceptat si invitatia mea…cu justificarea ”oricum nu stam mult” (foarte mult nu am stat, cand am plecat din pizzerie, nu tin minte ora dar era oricum trecut de ora 23, poate chiar 12 noaptea). Are un iubit care o asteapta acasa dar pierde timpul acceptand invitatia unuia care-i declara dragostea. Inca o data, parca ceva nu e in regula.

De fiecare data cand incercam sa-i vorbesc despre mine, despre faptul ca a avea doar 23 de ani nu inseamna neaparat lipsa de maturitate, ea ma ignora ori schimband subiectul ori spunandu-mi cu indiferenta ca…o sa-mi treaca.

In final ajunsi la o anumita ora, pizzeria inchidea, inainte de a lua un taxi pentru a pleca la aeroport pentru a lua un masina catre Constanta, ne salutam cu raceala – eu exprimand deja o inutila dezamagire, ea intrand apoi intr-un bloc in care ar locui prietenul ei. Nu e placut sa aud ca femeia care o iubesc, pentru care am facut peste 200 sute de km pentru a-i vorbi cu maximul de sinceritate despre mine, despre viata mea, sentimentele mele, ea imi vorbeste cu o lejeritate si un entuziasm dezarmant dar totodata cu un comportament contradictoriu despre altul. Chiar umilitor!

Dupa intalnire a ramas idea ca ar trebui sa ma multumesc doar cu amicitia ei pe Facebook, ca inainte. Ei bine, poate sunt arogant dar mi se pare deja prea putin. Dupa tot ce s-a intamplat, in aceasta situatie eu nu ma mai pot multumi doar cu o simpla amicitie. Daca mai poate exista asa ceva intre noi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Din punctul meu de vedere nu. Prefer totul sau nimic. Poate nu e chiar corect ceea ce zic, dar e mai bine.

La distanta de cateva saptamani am mai incercat sa-i trimit cateva mesaje in care am reconfirmat ceea ce simt pentru ea. Nu stiu de ce dar inca nu-mi pierdeam speranta. De ”Valentine’s Day” i-am trimis pe chat o dedicatie muzicala la care zambind imi multumeste spunand ca e foarte frumos…

Inca o data un raspuns la care sincer nici nu stiu ce interpretare sa dau…

Satul de atatea incercari si raspunsuri fara noima, o rog din suflet sa-mi dea un raspuns clar si definitv la intrebarea daca ar crede ca vreodata ar putea fi ceva intre noi mai mult decat o simpla amicitie. Poate raspunsul il primisem deja dar repet, simteam nevoia de o reconfirmare.

Raspunsul ei nu doar ca a fost negativ dar pe deasupra ma sfatuieste sa consult un psiholog spunandu-mi ca dragostea asta mi-am nascocit-o de unul singur si daca mai continui sa-i vorbesc pe ton agresiv (?), ofensiv (?) sau de repros ar fi pus capat la orice tip de contact cu mine.

Nu mi-a venit sa cred…

De cand pana cand un om care e indragostit trebuie sa consulte un psiholog? De ce? Doar pentru ca sunt mult mai tanar? Cu ce am gresit pana la urma? Nu am jignit-o cu nimic si nu vad de ce insistenta mea care pana la urma nu i-a facut nici un rau trebuie sa fie considerata agresiva sau ofensiva. Reprosuri am facut, asta e adevarat. Dar fara agresivitate sau jigniri. Sunt un om educat. Nu pot sa ascund faptul ca toata aceasta lipsa a ei de sensibilitate, fara a se gandi ca m-a ranit prin comportamentul ei, mi-a cauzat o imensa suferinta. Dar cui ii pasa? Nu s-a gandit niciodata ca poate si ea candva a fost indragostita, poate si ea a simtit nevoia de iubire (Oare? Dragostea pentru ea e superficiala, nu? Vorbele ei !!!). Daca persoana de care ar fi fost indragostita ar fi trimis-o la psihoterapeut sunt curios daca i-ar fi convenit si cum s-ar fi simtit. Eu ce vina am ca o iubesc? De ce trebuie sa fiu considerat un anormal pentru asta? Daca un barbat de varsta ei i-ar fi facut
aceleasi declaratii care le-am facut eu, tot la fel l-ar fi trimis la psiholog?

Spune ca nu e nici o rusine sa apelez la psiholog. O fi pentru ea. Nu toata lumea merge la psiholog, nu toata lumea e dispusa sa accepte sa mearga la psiholog. Si pana la urma de ce ar trebui sa-mi explic eu problema unui strain? Cu ce ma pot ajuta sfaturile ”reci” ale altora? Cu nimic. Problema tot nu mi se rezolva.

In final cu imensa parare de rau am intrerupt eu orice contact cu ea, blocand-o pe Facebook. Nu mai are rost sa continui un raport care nu duce la nimic bun. Nu vreau nici sa inspir mila (detest acest lucru) dar nici sa fiu minimalizat.

Eu inteleg ca o probabila relatie in care un baiat este cu multi ani mai tanar in general este criticata de lume, exista prejudecati, inca traim intr-o lume in care nu prea suntem obisnuiti cu asa ceva. Poate mai multa intelegere este in caz contrariu cand barbatul este cu multi ani mai mare decat ea, sau cel putin asa mi se pare. Eu prefer sa traiesc fara sa-mi pese de parerea celorlalti. Nimeni nu are dreptul sa ma judece (pentru ca si ceilalti daca ar fi in locul meu poate ar vrea un strop de intelegere din partea mea). Cat despre ea inteleg ca dragoste cu forta nu se poate (de aceea m-am si retras), gandindu-ma mai bine asa cum am si zis nu stiu cat de adevarate sunt toate lucrurile care mi le-a spus (am unele dubii). Inteleg ca daca nu simte nimic fata de mine trebuia un mod prin care sa ma indeparteze…Eeeh….dar sunt totusi moduri si moduri. Cu toate astea, desi nu mai e nimic de facut, as vrea sa mai pot avea ca prin miracol o minima posibilitate sa mai pot spera, sa o
fac sa inteleaga ca lucrurile care le-ar putea gasi la un barbat de varsta ei, aceleasi i le-as oferi si eu. Dar nu mai e nimic de facut.

De ce am povestit eu toate aceste lucruri? Tin sa specific ca nu simt nevoia de nici un psiholog. Nu am timp si nici nu am de gand sa arunc cu banii pe sedinte, consultatii si chestii de genul asta, ca sa aud ce? La 23 de ani cred ca stiu perfect ce vreau de la viata, am ideile foarte clare. La varsta asta altii sunt deja insurati, ba chiar mai mult au si copii (e adevarat, nu sunt multi, nu e un fenomen in amploare, dar sunt!). Iar eu doar pentru simplul fapt ca iubesc o femeie mult mai mare decat mine as avea nevoie de psiholog? De parca as fi singurul, primul sau ultimul din lume cu un asemenea caz. Cred ca sunt oameni cu probleme mult mai grave care intr-adevar ar avea nevoie de o persoana sa le clarifice ideile.

Totusi avand in vedere ca ”se poarta” rezolvarea problemelor in acest mod…ca sa nu ies din vorba dragei mele am decis sa apelez la acest serviciu online. Partea buna e ca nu sunt nevoit sa ma limitez doar la o parere, am trimis acest mesaj la mai multi oameni, pe mai multe site-uri.

Cu speranta ca am fost clar in relatare (poate prea multe amanunte sau ganduri, imi cer scuze daca v-am plictisit) singura intrebare care v-o pun este asta:

AM FOST CORECT FATA DE EA PRIN FELUL MEU DE A MA COMPORTA? SI MAI ALES…EA A AVUT UN COMPORTAMENT CORECT FATA DE MINE?

Doar asa, ca sa stiu si eu in final cine are nevoie mai mult de psiholog.
Eu sincer am constiinta impacata, nu am absolut nimic sa imi reprosez.
(Anonim)

Am sesizat O singura greseala: nu cere aprobarea sau dezzprobarea cuiva – daca ai facut bine sau corect ceva. Faci doar ceea ce Crezi Ca é mai bine pentru tine, intreaba-ti constiinta daca é impacata sau nu, atat, parerile altora nu-si au rostul, asta in cazul daca nu ai vrea sa-ti “intaresti” vreo convingere…

Nimeni nu va poate spune daca ati avut un comportament corect sau daca ea a avut un comportament corect fata de dvs, pentru ca nimeni nu este in locul ei asa cum nu se afla in locul dvs. Deci a fi corect din punctul dvs de vedere poate fi diferit de a fi corect pentru altcineva, este o perceptie subiectiva pe baza unor criterii personale. Dvs sunteti singurul care poate raspunde la aceste doua intrebari…

Dacă nu iti scriai varsta as fi înțeles oricum din text și din framantarile exprimate mai sus. De la noi cauți confirmări? Nu puteam sa le oferim, suntem obiectivi și respectam faptul ca fiecare are propria percepție asupra vieții sale sau a ceea ce îsi doresc de la aceasta. Este bine ce ai făcut pana acum, doar este decizia ta. Succes în continuare în a găsi un răspuns la povestea ta.

Ai fost, trimes la psiholog ptr ca o agasai cu mesajele tale de dragoste si cred ca iubirea asta a fost doar in capul tau, nu e nici o rusine sa mergi la psiholog si crede-ma la 23 de ani nu le stii pe toate, mai ai multe de invatat

1. Fiecare dintre voi ati facut ceea ce ati simtit , in felul sau propriu.Fiecare ati vazut aceasta relatie tot in felul propriu si prin prisma valorilor si credintelor personale….2.Poate ar trebui sa-ti reevaluezi parerea in ce priveste rolul psihoterapeutului si scopurile psihoterapiei.3.Cum a fost(este) relatia cu parintii tai( in special cu mama)???(aceasta i dragosteala nu e intamplatoare). Toate cele bune!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua! Sunt eu egoista sau doar vreau sa imi cres copilul cum cred eu mai bn? Am o fetita de 3 luni de zile si stam cu socrii,socrul se intelege foarte bine cu fata sta cu el in pat rade la el gongane cu el. Cu soacra sta diferit situatia. Cand am aflat k o sa avem o fetita prima ei reactie cu mine a fost “Ai ma tu razi de mine?” Seara cand a venit sotul de la munca i a spus “Ce ai facut ma mama , ai facut fata?” Si ca sa fie treaba treaba tot gravida eram cand i am spus ca poate al 2 lea va iesi baiat il intreaba pe al ei copil “Cum mama il faci si pe al 2 lea?” El ia raspuns ca da si raspunsu ei la a cest lucru a fost “Ai ma mama si daca ies doua iepe?”. Nu m am suparat chiar daca ma durut cand am auzit cum poate sa gandeasca. De aici am ajuns sa cred ca am ceva psihologic cu ea. De cand sa nascut fetita a inceput “Inbraca fata gros k raceste!” In casa avand 23 de grade i am explicat ca pediatrul ne a spus sa nu o infofolim ca ii facem mai mult rau decat bine. Cum o lasam cu
ea o gaseam infofolita in patura ca are fata mainile reci deci ii e frig,parerea mea si a pediatrului nu conta a tinut o asa pana i am zis sa nu ma mai terorizeze ca eu imi cresc copilul cum cred eu ca este mai bine pentru el. I am zis sa nu o mai adoarma in brate ca eu vreau sa o invat sa adoarma frumos in pat,am avut discutii si pe aceasta tema.In prima luna cum scotea fata un sunet si era la ea in brate repede cu ea in picioare ca doar asa tace copilu asa zice ea( fiul ei ii dadea dreptate) i am explicat cu fumosu de 2 -3 ori ca mie acest lucru nu imi place si ca as vrea sa nu il mai faca, copilul meu la doua trei zile noaptea facea galagie pana stateai cu ea in picioarele cu orele cand am vazut cum sta treaba si ca pe ea nu o interesa ca eu ii ziceam sa nu o mai tina asa noaptea cand aveam probleme o pasam sotului ca sa vad daca ii convine. Normal nu i a convenit si a inceput si el sa ii zica ca am dreptate si sa nu o mai tina! Cu baita si biberonul am vrut sa ne ocupam doar noi
parintii de aceste nevoi ale copilului mai ales ca vreau sa se invete si cu tatal cu care isi petrece doar 2-3ore pe zi, nici asta nu i se pare normal ca ce il simte pe tacso cand doarme cu el nu cand face baie si se implica in viata ei precizez ca fata nu sta nici acum la 3 luni seara singura cu tatal,plange cum vede ca am iesit din camera. Daca copilul meu plange in brate la alte persoane nu conteaza ca e tata,bunica sau bunic nu ma lasa sufletul sa o las sa planga la altu in brate si o iau nici asta nu ii convine ca de ce daca plange la ea o leagana si ii tece(i am zis k nu sunt deacord nici cu leganatu si degeaba tot cum vrea ea face). Ieri cand ii curatam mucisorii gazei ma vazut ca ma “luptam” cu ea ca misca capul si sare si ea repede cu “gata,gata!” Si mi au sarit nervii de parca eu o omoram si ea sarea repede sa o salveze si i am zis sa o lase sa isi exprime sentimentele si sa planga. Si a sarit repede k tot ce face ea nu imi convine. Seara cand a venit sotul a inceput sa
se certe cu mine ca ea nu mai vine sa vada fata. Eu vreau ca ele sa aiba o relatie de bunica nepoata dar vreu sa se tina cont si de parerile mele si de cum vreau sa o cresc cu ea e ca si cum as vorbi singura eu ii explic ea face tot cum vrea! Pe deasupra aseara am ajuns sa imi spuna si sotul ca sunt o egoista si nu am suflet. Chiar sunt egoista si nu imi dau seama sau ma gandesc la binele copilului si la cum vreau sa il invat asa cum cred eu. Va rog sa imi scuzati romanul dar simteam nevoia sa ma descarc suntem plecati in strainatate si aseara a fost prima oara cand m am simtit singura si incoltita de toti. Va multumesc anticipat pentru raspuns

Din ce povestiti observ la soacra dvs un comportament contradictoriu…poate fi un mecanism de formatiune reactionala prin care sentimente refulate sunt acoperite de un comportament contrar…adica de supra-ingrijire. Dvs sunteti mama si este normal sa va doriti sa cresteti copilul intr-un anume fel, cert este ca e mai greu din moment ce locuiti cu socrii dvs. Nu sunteti egoista, insa ati acumulat evident niste resentimente si nemultumiri….v-ar ajuta sa stati de vorba cu sotul dvs despre toate acestea sau sa cautati un psihoterapeut cu care sa dezvoltati in terapie acest subiect. In orice caz, fericirea copilului dvs depinde si de fericirea parintilor, implicit a dvs. Ajutandu-va pe dvs, o veti ajuta pe ea.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua. Am 21 de ani si sunt din galati. Am probleme cu increderea in oameni. Poate sa fie din fam mea deoarece vedeam in fiecare zi certuri, batai si tentative de omor si din cauza asta nu am avut curajul sa le zic ca la varsta de 7 ani am fost violata de 3 ori de frica sa nu ma critice sau sa ma bata. De la 7 ani si pana la ora actuala nu imi pot sterge imaginile din cap. De multe ori am vrut sa ma sinucid dar ma oprit gandul ca am doi frati. Rad si glumesc cu oamenii dar ma simt murdara si cat ar incerca cineva sa fiu fericita nu pot. In fiecare zi ma gandesc la viata mea si imi vin ganduri murdare. Am ptrieteni dar nu am incredere in ei. Am avut un loc de munca dar mi-am dat demisia de frica fostului meu prieten ca ma ameninta ca va veni si ma va omora.

imi este inimaginabila suferinta prin care trebuie sa fi trecut si prin care treci inca. Te rog fa-ti curaj si discuta cu un psihoterapeut despre ce ti s-a intamplat (trebuie sa gasesti unul in Galati in care sa poti avea suficienta incredere incat sa ii vorbesti despre trauma ta). Cu cat tii in tine mai mult cu atat explozia o sa fie mai mare. Rupe tacerea chiar si in fata familiei si a autoritatilor. Curaj!