Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua! Ma numesc Nicolae, am 36 ani si sint casatorit. Am 2 baieti : 12 ani si 4 ani. Cu sotia mam casatorit nu din dragoste si desi train impreuna de 15 ani nu mia reusit sa ma indragostesc de ea. Acum un an am intilnit o persoana care mia aratat ca dragostea exista. O iubesc nespus de mult si ea ma iubeste la fel. Am incercat sa vb cu sotia… sai explic ce se petrece. Ii las tot ce am agonisit in acesti ani si desigur ma voi implica in educatia si cresterea copiilor in toate aspectele. Vreau doar sa fiu cu persoana care o iubesc. Sotia nu este de acord cu divortul motivind ca copii vor suferi. Am inceput sa ne certam des… am observat ca devin agresiv fata de ea. Intrebarea mea e cun sa procedez corect? Nu am de gind sai las la voia intimplarii dar vreau si eu sa fiu fericit linga iubita mea.

Ei ii este greu sa accepte aceasta despartire si O ia ca pe O tradare. Doar ca ea nu vrea sa isi dea seama ca de acum inainte O sa sufere si mai mult. Pana acum a trait in iluzia ca are un sot, in acelasi timp un sot lipsa. O sa se chinuie atat ea cat si tu. Are nevoie de timp sa se obisnuiasca si are dreptul si ea la fericire. Copii au sa sufere si mai mult, au sa simta tensiunea care é in relatia parintilor si ar putea fi un exemplu destul de negativ, le va dezvolta suficiente complexe. Are nevoie de timp, doar atat, daca é suficient de inteligenta va accepta, daca nu, O sa fie capabila de a va transforma viata intr-un infern. Dragoste cu forta este imposibil, nu va distrugeti sufletele…

Este cu mult mai rău să crească copiii într-o familie unde părinții nu se iubesc, nu dovedesc dragoste unul față de altul. Iar dragoste cu forța nu se poate. Înțeleg că soția se simte rănită si e furioasă pe această situație, însă trebuie convinsă de realitate. Faceți câteva ședințe de terapie de cuplu să lămuriți aceste aspecte. Din ce spuneți cred necesar divorțul cu asumarea responsabilității pentru copii. Cu siguranță există varianta iubirii si pentru ea, dar dacă rămâne prinsă în această căsnicie falsă nu poate vedea pădurea din cauza uscăturilor . E trist pentru amândoi așa viață. Vă creșteți copii triști și lipsiți de iubirea dintre părinți. Când devin adulți riscă mult fie să nu se căsătorească niciodată fiind prea dezamăgitor ce au trăit/vazut la voi (familia de origine), fie vor fi nefericiți în propria căsnicie crezând că așa e normal ca doar așa au trăit/vazut la voi. Tu si soția asta vreți să creșteți la ei, așa sa-i vedeți când sunt mari? Schimbați viitorul la timpul prezent, când lucrurile pot fi prevenite. Copiii simt totul, chiar dacă ascundeți (atmosfera se simte). Luați măsuri ! Va doresc numai bine!

mergi impreuna cu sotia la o consiliere de cuplu si discutati in 3 situatia. Pana la urma lucrurile se vor definitiva intr-un fel sau altul. Succes!

Din cate stiu casatoria nu este o optiune, ea este o alegere. Nu cred ca mai are sens intrebarea de ce v-ati casatorit daca nu ati iubit-o, de ce ati ramas atatia ani langa ea si de ce ati mai facut copiii, ci pur si simplu sa va amintesc ca acesti copilasi au venit intr-un cuplu care si-au asumat asta. Ce va inchipuiti ca dragostea, sau indragosteala dureaza?!? Proba maturitatii, a barbatiei si a rezistentei ati trecut-o alaturi de sotie si familia pe care v-ati creat-o. Nu toti cei care se casatoriesc stiu exact atunci “ce-i mana” in decizia pe care o iau si pot mai tarziu sa spuna: nu mi-am dat seama, eram prea tanar/a, a ramas insarcinata, mama mi-a spus sa ma casatoresc, mi-a fost rusine, m-am obisnuit cu el/ea, n-am vrut sa-mi supar parintii, etc. Ok, ai facut-o, ai facut-o, este cazul sa-ti asumi acest lucru odata ce apar copiii. Ce-ar fi daca dupa ceva timp fiecare din cuplu ar cauta sa-si gasesca “marea dragoste” si sa lase totul balta?!? In 15 ani nu v-ati elucidat deja, ati lasat atat timp sa treaca, ati indus in eroare femeia de langa dvs. ati adus pe lume niste copiii si acum calcati pe sufletele lor fiindca “v-ati gasit fericirea?!?” Ma gandesc ca poate inainte de a da cu piciorul la familia pe care o aveti (ii las tot ce am agonisit?!?) si sa mergeti intr-o terapie (ati inceput sa va certati de cand v-ati gasit “marea iubire”) sa vedeti ce nu merge, ce puteti reparea si ce puteti face astfel incat sa nu afectati copiii si sa traiti impacat cu alegerea pe care ati facut-o pentru ca, odata cu venirea copiilor nu va mai apartineti, aveti datorie fata de ei (este ca si cum ati semnat un contract pe mai multi ani si care la momentul respectiv vi s-a parut avantajos, dar pe parcurs ati gasit o oferta mai buna si vreti sa reziliati contractul?!?)…

Nu este vorba de presiunea sociala, este vorba de caracter, de maturizare si de asumare. De cate ori iti vine sa-ti iei campii, treci prin perioade nodale dar cand sunt copiii, nu o faci si nu-ti permiti sa lasi totul balta sau sa zburzi doar pentru ca ai o dezordine hormonala, iti asumi cu maturitate postura in care te aflii si faci tot posibilul sa “mearga”, pentru ca nu poti sa-ti bati joc de sufletele care nu ti-au cerut sa vina pe lume

si daca oare chiar exista o relatie de iubire intre cei doi? gata, terapie? pai oamenii mai au dreptul si sa fie fericiti parca… aia cu… “pana cand moartea ne va desparti” nu e o chestie asa de…realista, ca sa zic asa; nu in toate cazurile de casatorie, cu siguranta!!

Copiii sunt mult mai marcati daca traiesc intr-o familie in care nu exista iubire intre parinti. Copiii sunt mult mai marcati daca mama, inselata fiind, acumuleaza frustari, nervi pe care inevitabil ii revarsa si asupra copiilor. Daca parintii actioneaza cu tact si respect atat reciproc, cat si fata de copii, divortul poate fi amiabil, si fara influente negative pe termen lung sau scurt pentru copii.

Mult mai tare iti bati joc de sufletele acelea nevinovate intr-o casnicie in care nu exista dragoste. Ranile sunt mai profunde atunci cand sunt martori la violente fizice si de limbaj. Copilul e mare deja in cazul asta. Isi da seama dc e iubire sau nu! De ce sa fie partas la asa ceva? De ce sa nu aibe parte de weekenduri liniste cu tatal, de ex? De ce sa nu aibe si mama sansa sa isi gaseasca iubirea si fericirea? Relatia dintre un copil si un parinte nu se limiteaza la a locui sub acelasi acopris!

“Iubirea se cere pazita de oarba ispita si de ea si de el, la fel!” S-a indragstit, are doar 36 de ani, copiii pot creste si cu parinti inexistenti sau de vacante si weekend-uri?!? Cate cupluri credeti ca dupa 15 ani de convietuire, dupa ce au trecut prin multe, dupa ce au facut copiii si si-au dedicat viata crescandu-i, dupa ce si-au spus “diverse” lucruri la nervi, cati dintre ei mai traiesc cu fluturii in stomac, cati mai tremura la prima atingere, cati isi mai spun cuvinte de dragoste, cata pasiune mai este in patul lor si cata disponibilitate mai au unul pentru altul dupa atata rutina? Dupa ce-ti trece furtuna hormonala si esti in rai, cobori pe pamant pana la final asumandu-ti ce ai inceput. Aaaa, daca vrei sa-ti faci viata un iad tie si celorlalti, asta este altceva!

Dacă în urma discuțiilor și a terapiei de cuplu decideți să vă separați va recomand să apelați la mediere. Puteți stabili domiciliul copiilor, planul parental, puteți să vă înțelegeți asupra partajului și asta intr-un cadru informal. Mai mult, soluțiile vor fi ale dumneavoastră și nu impuse de un judecător.