Sunt deranjat de muzica vecinilor de cartier si nu numai.

Sunt din Bucuresti, am 31 de ani, locuiesc impreuna cu sotia de 6 ani, nu avem copii. Suntem persoane cu o situatie materiala buna, oricum mai buna decat media, nu avem datorii, avem studii superioare si joburi stabile.

Inca de tanar nu am fost genul petrecaret, m-am ferit de zone si anturaje care generau poluare fonica. Din pacate, in acest oras suntem agasati permanent de persoane pentru care spatiul personal nu mai inseamna nimic.
Am locuit o perioada intr-un bloc de garsoniere confort 2, relativ linistit, dar nu mereu, fiind ocupat in majoritate de oameni saraci, cu mai putina educatie. Acum ne-am mutat intr-un bloc mai select, zona considerata buna, dar si aici linistea din mediul exterior blocului este tulburata de vecini petrecareti, subwoofere din portbagaje de masini, langa care stau ore intregi tineri care nu au altceva mai bun de facut.
De regula cand apare o astfel de situatie, incerc sa discut cu cel in cauza (pornesc de la premisa ca poate omul nu-si da seama ca deranjeaza), dar o data am primit chiar si amenintari. Acea intamplare mi-a declansat depresii crunte timp de vreo saptamana (de nervi, nu de frica).

Stat de drept nu exista. Desi nu sunt genul reclamagiu, cand nu mai suport, chem serviciul de urgenta 112, iar echipajul care vine (cand vine) e foarte sictirit de "urgenta" mea, si in cel mai bun caz rezolva situatia doar pentru moment.

Imi cer scuze daca problemele mele pot parea puerile pentru unii, dar am ajuns in acel punct in care ma duc cu frica acasa, nestiind daca si in aceasta seara voi fi nevoit sa trantesc nervos geamul ca sa nu mai ascult involuntar muzica de petrecere.
Altadata asteptam cu nerabdare weekendul, acum il astept cu inima strans, nestiind daca voi avea o duminica linistita sau trebuie sa ma incui iar ermetic in casa.
Un lucru imi e clar: situatia dimprejur nu pot sa o schimb. Cum pot sa ma schimb pe mine insumi? Cum pot sa fac sa nu-mi mai pese? Am ajuns sa ma gandesc anticipativ numai la problemele astea, imi este deja greu sa ma concentrez la munca, si deja incepe sa-mi afecteze si relatia, eu fiind tot timpul stresat, cu sau fara motiv real.

Hobby-uri nu prea am, in afara de citit (proasta alegere, cand apar situatiile descrise mai sus).
Mutatul nu este o solutie, ultima oara am vandut in pierdere, si am investit aici din nou, pentru a transforma casa intr-un camin.

Va rog dati-mi o idee, de unde sa incep, cum sa-mi fortez creierul sa accepte realitatea dimprejur mai relaxat. Greseala mea e ca am mult spirit civic, prin tot ceea ce fac ma gandesc in primul daca deranjeaza pe cineva, si…pretind aceeasi atitudine si din partea celorlalti.

Mai precizez:
- nu am probleme cu lucrarile de amenajare din bloc, atunci cand apar. Sunt constient ca asta inseamna evolutie si pot sta linistit o zi intreaga chiar daca vecinul de deasupra "canta" la bormasina, dar imi striga de tot restul zilei daca ma agaseaza cu muzica jumatate de ora
- am stat cateva luni intr-un oras mic de provincie, unde problemele de gen erau mult mai mari, si totusi acolo nu dadeam aproape deloc atentie si nu ma deranja nici pe departe ca acasa. Ceva simt de proprietate prea dezvoltat, presupun…

Astept cu maxim interes orice sfat!
Multumesc!

Buna. Problemele mele cred ca au existat inca din copilarie dar eu am inceput sa le simt existenta in 2012, cand tatal meu a murit fulgerator, cand eu aveam doar 18 ani. Cred ca de atunci am ramas sa zic ancorata in trecut si cu o mie de intrebari si regrete. In seara cand el a murit, noi ne-am certat, si oarecum el a murit suparat pe mine, sau cel putin eu asta cred. Ma simt vinovata de chestia asta. La doar 2 saptamani dupa moartea lui am suferit un grav accident de masina si am fost la un pas de a-mi pierde mobilitatea din picioare. Cu lungi operatii, terapii si aproape 8 sapt de imobilizare la pat, am reusit sa ma fac bine. Cel ce conducea era iubitul meu. Nu pot spune ca il acuz de ceva, drept urmare am ramas impreuna si avem peste 6 ani de cand suntem impreuna, dar oricat de tare as vrea sa zic ca am trecut peste, simt ca o parte din mine simte o oarecare repulsie pentru ce s-a intamplat. In adancul meu, eu mi-am revenit foarte greu iar el a trecut imediat peste ce s-a
intamplat. Ideea este ca de-a lungul anilor toate s-au acumulat, iar eu in momentul de fata ma simt precum o gaina fara cap. Nu mai vad nici un scop, nici o directie in viata, ma simt lipsita de sens. Daca relatia cu iubitul mergea bine, acum a inceput sa se clatine, si tind sa cred ca toate se intampla din cauza mea. Pentru ca caut drame, vad parti negative, in loc sa ma concentrez pe partile pozitive ale vietii.
Sunt studenta in anul 4, termin anul acesta facultatea. Am 23 de ani si o viata inainte. O familie frumoasa, o mama intelegatoare care imi este prietena inainte de orice, o sora mai mica ca mine cu 12 ani dar pe care o iubesc ca si cum ar fi copilul meu. Am un job pe care altii poate si l-ar dori, sunt asistent manager intr-un restaurant, coordonez activitatile si personalul iar banii sunt pe masura. Un iubit care ma iubeste si ma apreciaza, nu am fost jignita, batuta sau vreodata injurata de catre el ci din contra ma trateaza cum poate altii nici nu stiu cum sa o faca. Imi aduce flori mereu si gesturi, vorbe frumoase. Am prieteni, si prieteni buni care imi sunt alaturi mereu. As putea spune ca am de ce sa ma agat in viata, de ce sa fiu multumita si sa ma simt implinita. Dar nu este asa. Si problema este ca am fost mereu o persoana inchisa, imi este exagerat de greu sa ma deschid si sa-mi povestesc necazurile si gandurile cuiva.