Mesaj:
Buna ziua! Ma numesc Raluca, am 20 de ani si as vrea sa imi “salvez” sau sa stiu macar daca mai pot salva ceva din relatia de cuplu, sau ar trebui sa merg mai departe.
De 4 ani si jumatate am o relatie cu Sorin. Ne-am cunoscut printr-un var de-al meu.
Primele luni de relatie au fost frumoase, a fost prima persoana in care am putut avea incredere (eram o persoana inchisa, nu vorbeam despre problemele mele, acestea fiind legate in principal de tatal meu), prima persoana care a inteles prin ce treceam pentru ca era la fel ca mine, etc. De la “prieteni” am ajuns sa fim “iubiti”, dintr-o relatie in joaca totul s-a transformat pe parcurs in plinuri de viitor, promisiuni si vorbe mari.
Puteam spune ca nu e nimeni ca noi, 2 ani de zile frumosi, in care doar ne contraziceam doar razand, au trecut repede. Ne vedeam in fiecare zi si nu ne mai saturam unul de altul.
Pana cand… cunoscutii (“prietenii”) s-au saturat sa ii tot lasam balta ca sa stam numai noi doi. Eu m-am separat de prietenii mei de tot, iar ai lui au inceput sa ne faca rau. Ne minteau cand ne intalneau separat spunand ca celalat are pe altcineva, pe el il jigneau si il faceau sa se simta “sub papuc”, etc. La inceput radeam de ei si nu ii bagam in seama pentru ca aveam incredere unul in celalat si pentru el eram eu si timpul petrecut cu mine mult mai important decat ei. Intr-o zi, parintii mei au hotarat sa mergem toti intr-o vacanta de o saptamana(vara s-a intamplat). In acele zile noi nu am vorbit decat de 2 ori, cate 5 minute la telefon pentru ca eu nu aveam semnal. Si-a petrecut timpul cu acesti asa-zisi prieteni.
Cand m-am intors era putin schimbat, in sensul ca “isi daduse seama ca nu poate sta mereu numai cu mine, ca toata lumea isi bate joc de el zicand ca e catelusul meu”. Desi mi-a spus asta, tot nu renunta la mine. Aveam momente cand stateam afara, pe banca, si toti prietenii nostri(devenisera si ai mei acum) se simteau foarte bine, mai putin eu si el care ne priveam mereu si abia asteptam sa plece ca sa ramanem singuri.
Treptat, el a fost din ce in ce mai prins in gandul de a nu se face de ras incat refuza sa mai petreaca timp cu mine ca inainte. Cu timpul s-a obijnuit si a inceput sa ii placa.
Si de aici a pornit totul. S-a schimbat putin cate putin, in fiecare saptamana era mai departe de persoana pe care eu o cunoscusem, a urmat prima cearta pentru un meci de fotbal la care eu nu am vrut sa ma duc cu el si m-a socat despartindu-se de mine. Atunci am inceput sa plang si l-am rugat sa vorbim putin despre noi. A fost de acord. A fost o impacare foarte rapida (“sti, eu te iubesc.” “si eu te iubesc”… )
Dupa aceasta “despartire” au urmat si altele, care se terminau cu amandoi plangand imbratisati si cu planuri de viitor: cand voi termina eu scoala, plecam amandoi in alt oras ca sa fac eu facultatea, si atunci ne vom muta impreuna pentru ca si el va avea un loc de munca. Orasul nostru (Severin) nu are locuri de munca, el nu luase bacalaureatul, si fara mine refuza sa plece sa isi faca viata in alta parte. Asa ca s-a angajat in oras ca ospatar (ce a gasit). Eu invatam foarte bine si de mica imi doream sa merg in Timisoara.
Usor-usor au aparut rastirile, rautatile, orgoliile, jignirile si in final… a ridicat si mana.
Nu imi venea sa cred ca dupa atata timp in care ne intelesesem perfect se putea ajunge aici. Din experientele cu tatal meu care era violent la ordinea zilei,am refuzat sa primesc asa ceva si din partea altcuiva. M-am despartit de el.
Au urmat 3 saptamani in care nu ne-am vazut pentru ca eu am plecat la o matusa in Timisoara, 3 saptamani in care el a turbat la gandul ca nu ma poate pierde.
Au urmat zile intregi de suferinta, primeam promisiuni din partea lui si incerca sa imi aminteasca de noi in perioada buna, insa nu puteam sa mai spun da.
Pana la urma am acceptat sa ma intalnesc cu el fata in fata dupa cele 3 saptamani. Am vorbit, m-a implorat, mi-a jurat, se vedea clar ca suferise enorm- pana si parintii lui ma sunau zi de zi spunandu-mi ca nu se simte bine, ca intrase in depresie si nu vroia altceva decat sa fiu eu langa el. Eu fusesem la fel. Mi-era foarte greu fara el, nu vroiam nici sa mai mananc, nici sa mai vad pe cineva. In final, am acceptat sa ii mai dau o sansa.
Si relatia noastra a inviat din nou. Eram ca inainte: fericiti, mandri unul de altul, cu planuri mari si ambitia de a nu lasa nimic sa intervina intre noi.
Dupa 3 luni, din greseala (pentru ca noi nu ne verificam niciodata) am dat peste niste conversatii pe facebook. Vorbea cu alte fete, le intreba daca au prieten, le facea complimente, insa niciodata nu se ducea sa se intalneasca cu ele. Si aceste conversatii erau din timpul vacantei mele cu parintii si a despartirii noastre. Mi-a lasat impresia ca isi cauta alta relatie, insa ceva il retinea sa mearga pana la capat. Nu puteam sa il acuz ca m-a inselat pentru ca erau doar conversatii pe internet, era absurd! Si l-am intrebat doar ce era cu acestea si de cand am inceput sa ne mintim unul pe celalalt. El a preferat sa imi raspunda tot prin minciuni care nu se legau deloc si pana si un copil de 10 ani si-ar fi dat seama ca mintea. I-am spus doar ca data viitoare cand voi mai vedea asa ceva sau imi voi da seama ca ma minte voi pune capat relatiei.
Zilele au trecut si am inceput sa ne certam din nimicuri. Parca pe zi ce trecea era tot mai rau, mereu inchideam ochii inainte sa ies din casa rugandu-ma sa nu ma cert cu el in ziua respectiva.
Au urmat zile in care era totul perfect si zile cand se intampla sa ne certam. Cand ne certam ma injura si uneori imi mai dadea si cate o palma.
Nu stiu cum a trecut acea perioada, chiar am uitat. Pot spune doar ca am acceptat la infinit si am sperat ca va fi bine. Dupa amiaza eram ca doua fiare gata sa se sfasie si seara ne iubeam mai mult ca oricand.
Vreo 3-4 luni relatia noastra a fost in felul asta.
Apoi, a urmat ca eu sa dau bac-ul si sa ma inscriu la facultate. Vazandu-ne atat de aproape de ce ne dorisem amandoi, vazand ca visul nostru era realizabil am incetat sa ne mai certam. Dintr-odata. Am luat bac-ul, am dat la facultate si am avut rezultate excelente.
El a venit cu mine si ne-am mutat impreuna in Timisoara.
Culmea! Totul s-a schimbat in aproape foarte bine. Nu m-a mai lovit, nu ne mai certam atat de des.
Asta se intampla toamna trecuta.
Acum am terminat primul an de facultate si in acelasi timp, aproape un an de cand locuiesc cu el.
Am momente cand ma face cea mai fericita persoana din lume. Nu sunt geloasa, nu e gelos. Mi-a demonstrat ca are ochi numai pentru mine.
Noi ne certam din contraziceri, pentru ca ne place sa avem dreptate si se intampla uneori sa fim deja foarte frustrati de la scoala/ lucru.
Problemele care inca ma framanta sunt:
- am impresia ca se plictiseste cu mine
- ma jigneste in continuare
- parca nu imi mai da importanta
- imi spune ca ii lipsesc, dar cand avem timp liber prefera sa iesim cu varul meu si alte persoane (ne simtim bine cu ei, dar mi-e dor de o zi doar in doi)
- ma ingrijoreaza foarte mult viata noastra sexuala, in primul rand pentru ca nu mai arata interes si chiar ma refuza uneori. In al doilea rand pentru ca nu mai facem dragoste, ci sex.Imi doresc sa vorbesc cu el deschis despre tot, dar de fiecare data cand am incercat e tandru si incearca pe moment, apoi parca uita tot ce am vorbit. Stiu ca exista si certuri intr-o relatie, dar urasc lipsa de respect.
Uneori ma gandesc sa renunt si sa il uit, dar apoi apare el si exact cand stau pe ganduri ca sa pun capat ma impresioneaza si ma face sa plang de fericire.
Cat sa o mai tin asa? Am obosit. Vrem un viitor impreuna dar uitam sa il construim. Tot ce stiu e ca el e mereu prea obosit de la lucru si mereu are impresia ca nu are destul timp sa faca ce isi doreste (un fotbal, un film, un joc cu varul meu pe playstation, etc) si il inteleg perfect, dar eu? Nu mai sunt pe lista? Pentu ca numai cu asta isi ocupa tot timpul liber. Sta cu mine numai cand facem sex seara si apoi se culca pentru ca nu mai are timp sa se odihneasca. Am impresia ca ma mai iubeste numai cu vorbele.

Aceasta este povestea noastra, va multumesc daca ati avut rabdare sa o cititi si va rog din suflet sa ne ajutati.

eu v-as recomanda sa faceti efortul de a merge macar cateva sedinte sa discutati cu un psihoterapeut de cuplu… va poate coordona mult mai bine. In ceea ce te priveste, te poti gandi la un singur lucru: eu sunt ok? Daca eu sunt ok… atunci pot fi ok si pt ceilalti. Asta este valabil pt toata lumea, inclusiv prietenul tau. Daca nu esti ok (si o simti profund) atunci poate este momentul sa reevaluezi mai serios relatia si sa iei masuri. Nu are rost sa fim masochisti la infinit. Succes!

Si eu v-as recomanda sa mergeti la un psihoterapeut de cuplu. Este foarte important pentru voi sa invatati sa faceti diferenta intre IUBIREA LIBERA NECONDITIONATA si DEPENDENTA EMOTIONALA, FIZICA etc. In descrierea ta vad multe elemente care arata un anumit grad de dependenta, de unde si atractia respectiv respingerea constanta dintre voi. Aveti curajul sa invatati sa iubiti neconditionat. Daca nu faceti acest lucru atunci toata relatia voastra o sa fie un sir intreg de atractii si respingeri.