Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua!Ma aflu in fata unei situatii dificile. Am fost casatorita aproximativ 6 ani si nu am copii. Fostul meu sotul meu e un tip anxios care in ianuarie 2014 a facut un atac de panica (urmare unui fibroscopii) cu repercursiuni in sensul ca si azi resimte o stare inexplicabila de frica continua (multe operatii de polipi in copilarie – traume), dupa multe discutii am reusit sa-l conving sa mearga la un psihiatru in prima faza (a urmat un tratament medicamentos o luna – el a decis sa intrerupa medicatia) iar dupa cateva luni a facut o criza nevrotico-psihotica cumplica a trebuit sa mergem la spital I s-au facut investigatii si avea fenobarbital in sange de la medicamentele date de mama sa cat timp eram eu la serviciu. Medicii de grada de la UPU au decis sa trebuie transferat la Spitalul de Psihiatrie insa parintii lui l-au obligat sa semneze ca refuza si pleaca pe propria raspundere. A plecat la ei si calvarul a continuat cu nopti albe, stare de agitatie continua iar dupa 5-6 nopti nedormite a fost de accord sa merga in sfarsit la psihiatru sa accepte medicatie. Urmeaza medicatie si in prezent diagnosticul fiind de nevroza-psihotica. A fost socul vietii mele nu ma asteptam la asa ceva atunci am aflat de de fapt era vorba de o boala ereditara ca si tatal si bunica fusese diagnosticati la fel. Ne certam in fiecare zi de la tot felul de nimicuri fiind super cicalitor si mai ales gelos si posesiv(asta am aflat acum 6 luni – fiind o persoana fff introvertita). Inca de la inceputul relatiei am incercat sa-l ajut sa-si corecteze unele tulburari comportamentale care ma deranjau mai ales in public in timp insa s-a izolat de toti prietenii a renuntat la sport si a devenit un captiv al rutinei serviciu casa si mereu lipit de mine asa am ajuns si eu sa nu mai pot iesi nicaieri singura. Atunci am simtit ca nu mai pot substitui rolul barbatului intr-un cuplu – practic niciodata nu m-am simtit protejata si in siguranta el comportandu-se ca un copil mare pe care am tot incercat sa-l ajut cum am putut(am apelat si la preoti, psihologi, familie)ca intr-un final sa ajung sa-mi reproseze ca daca am fi facut un copil el nu ar fi trecut prin toate astea insa mereu ceva ma retinea sa iau decizia asta pe de o parte problemele financiare (avem un credit ptr casa pe 30 de ani) si abea ne descurcam de la o luna la alta (desi amandoi suntem bugetari cu studii postuniversitare) si pe de alta parte nu il vedem in stare sa-si asume responsabilitatea cresterii unui copil. Dezamagita cumplit am ajuns la divort la notar amiabil. Dupa cateva luni a trebuit sa fac si partajul fiind vorba de credit el cedand in favoarea mea. Imi este cumplit de greu insa incerc sa ma descurc si sa merg mai departe familia fiindu-mi alaturi. De cand m-am angajat la actualul loc de munca (8 ani) am devenit fff buna prietena cu un coleg care mereu mi-a fost mereu alaturi chair oferindu-mi diverse solutii in ideea de a-mi salva casnicia. Doar ca dupa 5 ani de prietenie adevarata mi-a marturisit ca s-a indragostit de mine si spre uimirea mea am raspuns sentimentelor lui nu-mi venea sa cred ce se intampla cu mine vorbeam in fiecare zi si la serviciu si mai ales seara pe mess ajungand sa ne cunoasteam destul de bine insa dragostea dintre noi a atins doar nivelul platonic – fizic nu s-a intamplat nimic . Din momentul acela a inceput o lupta in interiorul meu gandindu-ma in fiecare zi ce voi face mai ales din clipa in care colegul meu imi pusese intrebarea: ce asteptari ai de la relatia noastra? lucrul asta efectiv ma blocase eram intr-un cerc vicios. Astfel dupa o certa puternica cu sotul meu i-am spus colegului meu ca am de gand sa divortez ca am obosit sa lupt pentru o relatie care nu merge (sotul meu mereu sustinand ca e fericit si nu intelege de ce tot vad eu probleme)desi atat familia si cunostintele sesizau reactiile lui deplasate si comportamentul imatur. Dupa discutia legata de divort colegul meu a avut o reactie de baricadare efectiv a doua zi parca
am fi fost doi straini bineinteles ca am raspuns cu aceeasi moneda cand aveam cea mai mare nevoie de el nu-mi mai oferea intelegerea si sustinerea de care aveam atata nevoie. In prezent ne evitam si ne limitam doar in a discuta chestiuni de serviciu cand e chiar musai. I-am trimis un ultim e-mail in care ii uram tot binele din lume si raspunsul a fost ca se simte vinovat pentru distrugerea unei relatii si sa lasam timpul sa vindece ranile si poate intr-o zi vom discuta cum stau lucrurile in realitate. Insa nu am mai avut acea discutie. Dupa divort fostul meu sot s-a refugiat in socializarea virtuala iar dupa cateva luni a decis sa se mute impreuna cu o tipa mai tanara cu 10 ani diagnosticata fiind cu tulburare bipolara. A incercat sa locuiasca impreuna cu parintii lui insa acestia nu au acceptat-o motivand cu faptul ca doar profita de el(nu muncea nu facea nimic). Dupa 4-5 luni ea la parasit plecand din tara la parintii ei in Italia. Imediat dupa acesta despartire a inceput sa ma contacteze si sa-mi propuna sa reluam relatia argumentand cu faptul ca inca ma iubeste si ca suferim amandoi daca suntem separati desi doar cu cateva saptamani inainte ii declarase iubire si devotement tipei ce tocmai ii parasise (se epuizasera resursele financiare). Eu nu mai pot concepe ideea reluarii acestei relatii fiind vorba de 8 ani din viata mea pe care i-am trait in minciuna si suferinta mai ales in ultimii 3 cand am incercat toate variantele sa-I fie bine (devenise obsedat de investigatii medicale, medicamente) efectiv nu mai puteam continua asa simteam ca acest haos ma afecteaza si trebuia sa pun punct. El aparent este bine insa nimeni nu-mi poate garanta ca nu va mai face crize si mai ales ca boala nu va evolua nu mai zic ca varianta intemeierii unei familii este exclusa fiind vorba de o boala ereditara. Nu stiu cum sa procedez pentru a evita astfel de momente de revenire a lui in viata mea, moment care ma bulverseaza si care ma impiedica sa merg mai departe sa-mi vad de viata mea. Imi este foarte mila de el mai ales ca stiu ca familia nu ii este aproape nu vor sa recunoasca ca fiul lor are o problema de natura psihica. El in mine regaseste un prieten insa acest lucru ma afecteaza din foarte multe puncte de vedere (emotional mai ales). Dupa divort am iesit cu un tip pe care l-am cunoscut intamplator si s-a legat o prietenie frumoasa intre noi, prietenie care el si-ar dori sa evolueze insa eu am devenit o persoana rezervata si lipsita de incredere in oameni si incerc sa-l indepartez pe cat posibil. Am rugamintea de a-mi sugera o solutie in acesta situatie pe care uneori o vad fara iesire. Am vrut de cateva ori chair sa las totul si sa plec din tara insa mama mea e in varsta si foarte bolnava si trebuie sa-I fiu alaturi.
Va multumesc pentru timpul acordat!

Situația descrisă de dvs. este complexă și înțeleg că sunteți confuză și dezamăgită de cursul întâmplărilor, având altfel de așteptări. Recomandarea mea este să apelați la un terapeut împreună cu care sa lucrați pe chestiunile în legătură cu care vă îngrijorați și să reușiți să luați cea mai buna decizie pentru dvs. Întrebați-va care sunt motivele pentru care, ipotetic vorbind, ați relua relația cu fostul soț. Dar care sunt motivele pentru care ați începe una nouă? Fiecare dintre noi vine cu un bagaj, iar în acest sens, care este bagajul pe care ați fi dispusă în mod real sa-l acceptați?