Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua, nici nu stiu cum sa incep. Sunt constienta ca am o problema destul de grava de sanatate. Am ajuns la concuzia ca as vrea sa dispar, am impresia ca fac numai rau persoanelor dragi, mai ales sotului meu fara sa vreau, incerc sa ma abtin dar cu cat incerc mai mult cu atat problema se agraveaza si as vrea sa ma aflu intr-o padure sa urlu incat sa nu ma auda nimeni. Am 26 de ani, sunt insarcinata in 25 de saptamani, nu stiu daca are vreo legatura cu sarcina, dar sufar foarte mult pt ca am fost nevoita sa ma mut cu sotul meu in Germania.. Nici cum nu imi place aici, nu-mi gasesc locul, nu pot sa ma obijnuiesc deloc si asta se intampla din luna Mai 2016, de cand am venit plang mereu, nu am pofta de mancare, nu pot sa dorm si totul in jurul meu ma deranjaza si daca nu-mi face nimeni nimic.. Am ajuns sa urasc pana si plantele si copacii din jurul meu.. imi doresc sa merg acasa, dar persoanele din jurul meu fac presiune asupra mea ca locul meu este langa sotul meu, dar eu nu ma pot
obijnui cu gandul unde ma aflu.. Despre sotul meu nu am ce sa zic nimic rau, nu mi-ar gresi cu nimic..
Evenimente negative din copilarie : tatal meu a fost alcoolic.. In 2001 am avut un accident, verisoara mea a si murit atunci innecata in Timis, eu fiind salvata de un pescar ccare era in apropiere.. De atunci am devenit mai sensibila, am fost la psiholog, dar de fiecare data cand intampin o problema oricat de mica ar fi ea imi sare gandul ca mai bine muream atunci.. La scoala nu am avut probleme decat am observat ca incepuse sa ma deranjeze galagia care se facea in pauzele dintre ore.. Prieteni nu am, adica nu-s genul care sa iasa in oras, ma izolez in casa, asa ma simt eu bine si prefer sa vina o prietena la mine de exemplu sa ne uitam la un film sau sa bem o cafea, dar nu pot sa fiu deschisa cu nimeni.. La capitolul sex nu pot sa zic ca stau prea bine, adica eu nu am niciodata chef pt asa ceva, mi se pare un lucru facut degeaba si fara rost, de fiecare data o fac din obligatie.. Am lucrat fara intrerupere si fara sa-mi schimb locul de munca din septembrie 2008.. Momentan nu am
nicio ocupatie de anul acesta din aprilie.. Relatia cu familia mea este buna, nu am probleme momentan.. In 2011 au divortat parintii mei, fratele meu a ppecat in septembrie in Italia, pt ca mama nu se mai descurca sa-l tina la facultate, si-a inghetat un an pana si-a facut ceva baniti sa-si poata continua studiile.. Anul acesta a terminat si masterul cu brio.. Tot in 2011, noiembrie a plecat si mama in Italia si am ramas singura cu tata, care ma suna seara cand ieseam de la munca sa-i cumpar bere si tigari.. Am facut nenumarate crize de nervi, picam jos si mi se inclestau degetele, picam acasa, picam la servici, picam pe strada.. Nu am urmat niciun tratament deoarece medicul a zis ca trebuie sa ma controlez singura si ca nu am nevoie de o medicatie speciala.. Pana intr-o zi cand am luat hotararea sa plec de acasa.. M-am mutat in chirie singura.. A murit bunicul meu in 7 martie 2012, mama n-a putut sa vina la inmormantare pt ca batranul de care avea grija a murit in 8 martie 2012 si a trebuit sa ramana acolo.. In aprilie 2012 s-a intors in tara dar nici ea n-a mai vrut sa mearga acasa, a vebit cu mine in chirie.. In mai 2012 s-a intots si fratele meu in tara si nici el n-a mai vrut sa mearga acasa, tot cu mine a venit si el.. Am stat cativa ani in chirie, fratemeu si-a continuat studiile iar mama facea schimb cu o vecina cate 4 luni Italia.. In 2014 cand a reusit sa stranga o suma de bani ne-am hotarat sa mergem sa vb cu tata sa il plateasca jumatate din apartament si sa plece la tara, oricum el era in intretinerea lui bunica mea.. Dar n-a vrut, atunci noi am inceput sa cautam si cu suma de bani care am avut-o si cu un credit de la banca am reusit sa ne cumparam un apartament, iar in Decembrie 2014 ne-am mutat.. Afectiuni psihice in familie au fost cu sora tatalui meu, care acum 17 ani s-a aruncat in cap de la etajul 4 si a ramas paralizata la pat.. Anul trecut in vara am trecut din nou printr-o depresie si fratele meu m-a dus la Cluj la un duhovnic psiholog,
am fost cateva sedinte si mi-a dat sa iau magneziu si sa citesc rugaciuni.. Am inceput sa ma simt mai bine.. In decembrie 2015 l-am cunoscut pe sotul meu, in mai am facut logodna, chiar joi inainte de logodna am aflat ca sunt insarcinata.. de atunci au inceput problemele, plang zi de zi, am incercat sa ma ascund sa nu mai plang sa nu ma vada nimeni si plangeam noaptea, pt ca nu am reusit sa ma acomodez in Germania.. Mi-am facut de nenumarate ori bagajul sa plec dar de fiecare data eram oprita.. Sotul meu nu intelege ca eu nu pot sa ma obijnuiesc aici si ca nu-mi face bine sa mai stau.. A zis ca daca plec ne despartim.. Pana la urma a acceptat ideea ca imi fac doar rau si la randul lui nu-i face bine sa ma vada in starea asta si m-a dus acasa, dar mama lui a inceput sa zica sa merg cu el ca langa el e locul meu, ca cine ce-mi face de nu-mi place, macar ii fac curatenie, ii spal haine si il astept cu mancare pe cand vine de la munca.. Si iar m-am intors, dar nu sunt bine deloc..
Incerc sa ascund ca sunt bine, sa ma prefac ca totul este in regula dar am clacat si nu mai pot sa ascund nimic, am inceput sa urlu ca mielul la taiat.. Ma simt vinovata ca nu pot sa-i fiu alaturi si sa-l fac fericit pt ca merita asta.. Il iubesc foarte mult, dar nu-mi place aici.. Nu stiu ce sa mai fac.. Cu siguranta nu este ok nici pt sarcina starea pe care o am.. Va rog sa ma ajutati !!!

Pot sa remarc din cele scrise de dvs. ca au existat -si mai exista- multe schimbari in viata dvs. O oarecare inconstanta, nu ati avut timp sa va obisbuiti cu o schimbare ca a trebuit sa faceti fata alteia. In plus se pare ca ati suferit o trauma- in acel accident- pe care nu stiu daca ati abordat-o in terapie si care v-a sensibilizat. Acum schimbarea datorata mutarii in alta tara, sarcina, va creaza aceste stari. Alte schmbari rapide pe care probabil nu ati apucat sa le integrati. Va recomand sa discutati cu un terapeut iar pentru starile dvs cu un medic.

Anumite aspecte din copilarie,accidentul, schimbarile majore din viata d-voastra au lasat o aprenta si intretin aceasta sensibilitate de care vorbiti. Copilul pe care il purtati are nevoie de acceptare, iubire ,liniste,echilibru.Cred ca va doriti un copil sanatos, asta inseamna ca sanatatea d-voastra conteaza si ar fi bine sa apelati la specialisti( psihilog, medic). Sotului i-ati spus toate starile prin care treceti? Stabiliti-va prioritatile si discutati deciziile impreuna.Mult curaj si sanatate!