Terapeuti.ro:

Buna ziua! Am 20 de ani si sunt studenta. Am suferit aproape toata viata de depresie, si sunt suspecta de tulburare de personalitate borderline (asta mi-a spus terapeutul, dar nu mi-a pus un diagnostic ‘oficial’). Am niste sentimente pe care nu le pot controla. Acum cativa ani cand ma simteam mai bine, simteam ca am un oarecare control asupra emotiilor mele, dar situatia s-a inrautatit in timp si am ajuns sa fiu controlata de emotii. Cea mai mare problema, insa, o am in context social. Pot sa vad oamenii doar in doua feluri: 1). sa ii pun pe un pedestal si sa ii vad ca fiind perfecti, sa ii admir si sa ii iubesc (pana in punctul in care ar putea fi considerata obsesie); SAU 2). sa ii urasc foarte intens, in mod irational. M-am luptat cu asta ani de zile si nu stiu cum sa depasesc situatia. O sa va dau un exemplu. Cunosc o persoana, si prima impresie este una foarte buna. Sentimentele pozitive fata de persoana respectiva sunt acolo de la inceput, si continua sa creasca. DAR, daca de exemplu, aflu un detaliu despre persoana respectiva care NU imi place (poate sa fie ceva stupid de minor, cum ar fi ca joaca fotbal; mie nu imi place fotbalul), parca mintea mea isi uita toate lucrurile si sentimentele pozitive asociate cu persoana respectiva si incepe sa dezvolte doar sentimente negative fata de ea cum ar fi ura, dezgust, repulsie. Stiu ca suna idioata situatia, dar nu stiu cum sa controlez asta. Nu se intampla doar in relatii sau prietenii, pot sa patesc asta cu orice. De exemplu, ascult o trupa muzicala care imi place, si aflu un detaliu despre trupa sau despre un membru al trupei care imi displace, si abandonez instant muzica si sterg trupa respectiva de pe lista preferintelor. Nu inteleg de ce simt asa. As vrea sa pot sa vad lucrurile in viata in mod natural, cu parti bune si cu parti rele. As vrea sa pot sa vad oamenii la fel, ca pe fiinte complexe care au atat defecte cat si atuuri. Eu constientizez cum e bine si cum ar fi normal sa simt, dar de simtit nu pot sa simt la fel cum gandesc. Urasc faptul ca atunci cand intervine cel mai mic lucru, pot sa iau o intorsatura de 180 de grade. Urasc faptul ca pot sa vad oamenii ca fiind perfecti, iar la cea mai mica greseala, creierul meu saboteaza tot si ma face sa vad persoana respectiva intr-o ipostaza demonica, ca si cand omul acela mi-a gresit cu ceva foarte important. Ce pot sa fac ca sa nu mai vad viata in alb/negru? Cum as putea sa imi echilibrez sentimentele fata de ceva atunci cand creierul meu trece asa de usor de la iubire la ura, uneori fara motiv?