Mesaj:
Buna ziua,Ma numesc Laura si va scriu din dorinta a-mi ajuta una din cele mai bune prietene.
Prietena mea se numeste Lucia, are 25 ani si a absolvit Jurnalismul. Poate ca va suna urat descrierea pe care urmeaza sa i-o fac, insa prefer sa arat cum vad eu lucrurile, nu sa le infrumusetez. Vreau sa va precizez ca sunt numai o persoana care o iubeste. Am studii superioare, insa nu de specialitate psihologica sau psihiatrica, asa ca am sa va rog in avans sa imi iertati conceptele poate folosite eronat in cele ce urmeaza.
Lucia trece printr-o perioada dificila din viata ei si are nevoie de terapie. Cred ca este in depresie de aproximativ un an. Are impresia ca a trait degeaba pana acum si ca a trecut prin viata fara sa invete nimic. Recent a terminat un curs de patiser-cofetar care nu o multumeste, spune ca nu se vede facand asta toata viata. Se apuca de multe lucruri si nu duce nimic la capat, spunand ca oricum nu merita, oricum nu a facut bine, oricum nu conteaza. Are impresia ca viata ei s-a terminat si ca nu a apucat sa faca nimic productiv. Are zile intregi in care pur si simplu spune dimineata despre ea ca “e o putoare si o lenesa” si nu vrea sa mai zaca in pat, apoi se intoarce pe partea cealalta si mai doarme cateva ore. Noptile si le petrece pe net, incercand sa isi gaseasca sensul vietii. Sta singura intr-un apartament de 3 camere si, desi eu am chemat-o sa stea cu mine si cu un prieten al meu, tot lalaie, spunand ca imi sta pe cap. Pur si simplu nu e genul de persoana careia sa ii faca bine sa stea singura.
Ceea ce este insa cu adevarat ingrijorator este ca isi asteapta sfarsitul…
A avut momente in care isi dorea cu disperare sa nu mai existe. Frecvent, cand se baga noaptea in pat spera ca a doua zi sa nu se mai trezeasca.
Are impresia ca nimeni nu o iubeste si nu o doreste, nici macar parintii, care isi doresc cu disperare ca ea sa isi revina (ei locuiesc la Vatra Dornei, iar ea este acum in Bucuresti). Nu stiu cum sa o ajut. Ma simt neputincioasa. Cand vine la mine, prefera sa stea singura in dormitor, cu usa inchisa. Cand o intreb ce face si de ce nu vine sa stea cu noi, cel mai frecvent spune ca se gandeste la ce are de facut in continuare, ce sa faca cu viata ei in continuare sau la sensul vietii.
Se plange de faptul ca in anii de studiu a fost superficiala, dar nu face nimic in sensul asta, desi i-am spus ca o pot ajuta cu materiile de baza si cu limbile straine. Intr-un moment da buzna pe usa si spune ca nu stie economie, asa ca isi va procura cartile necesare, dupa jumatate de zi se gandeste sa plece in Irlanda sa lucreze la cofetaria cuiva pe care nu il cunoaste si care nu ii asigura cazare, iar doua zile mai tarziu vine decisa sa se faca maturatoare, pentru ca “numai pentru asta e buna.”
Din fata plina de viata care era cand am cunoscut-o, a ajuns o persoana care umple camera cu intuneric cand intra. Cel mai mult ma sperie gandurile ei despre moarte si dorinta de a o experimenta, dar si neputinta mea de a face ceva pentru ea. A ajuns sa nu se mai iubeasca deloc si sa nu mai aiba niciun pic de respect pentru persoana ei.
Va multumesc pentru faptul ca ati citit toata descrierea mea si sper sa nu credeti ca este un caz irecuperabil.Cu stima,
Laura S.

Nu putem ajuta decat pe acei care se lasa ajutati. Va puteti indruma prietena catre o psihoterapie psihanalitica sau un alt gen de terapie de exploare, nu atat pentru a iesi din aceasta stare cat pentru a-i da un sens.

Ii puteti sugera sa apeleze la un terapeut cu care poate sa discute despre problemele sale. Va reusi astfel sa isi acceseze resursele si sa inteleaga cum poate sa fie mai implinita si multumita.

din ce am inteles eu, prietena ta are nevoie de o interventie destul de serioasa. Ce pot recomanda este o evaluare psihiatrica, pt ca este cel putin vorba despre o depresie, dupa care orice sustinere psihoterapeutica este utila, eventual si o consiliere vocationala. Cel mai important este sa isi doreasca sa fie ajutata. Puteti incerca sa o ‘luati de manuta’ si sa mergeti cu ea la specialist, macar pt inceput. Se poate, succes!

de acord cu colegul meu, are nevoie de ajutor de specialitate, din pacate prietenii, desi sunt foarte importanti pentru sustinerea afectiva de-a lungul procesului, nu sunt suficienti pentru a o ajuta sa se vindece complet.

Multumesc pentru raspunsuri. Ea constientizeaza ca nu mai face fata singura, dar nici nu se duce la terapeut. Ma intrebam mai mult ce as putea face eu pentru ea, in afara ajutorului de specialitate.