Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Salut! Am 23 de ani si sunt indragostit de o femeie cu 18 ani mai mare decat mine.

Este vorba de o actrita care acum 1 an si jumatate am cunoscut-o pe Facebook. Eu ii cerusem amicitia dupa ce o vazusem la TV intr-un serial romanesc. Rolul, talentul, carisma si frumusetea ei m-au impresionat atat de mult incat am cautat pe Internet detalii si materiale despre intreaga ei cariera si luasem decizia de a o contacta pentru a-i face complimente. Devenisem un adevarat fan al ei. In decursul unui an devenind amici pe Facebook, vorbind din cand in cand despre activitatea ei, asteptam cu nerabdare ziua in care as fi avut posibilitatea sa o intalnesc pentru prima data la teatru cu ocazia unuia din spectacolele in care ea joaca. De anul trecut din septembrie si pana in ianuarie ne-am intalnit de cateva, putine ori la Constanta (orasul meu) si la Bucuresti. Dupa primele doua intalniri din septembrie anul trecut (avand doar un simplu, amical raport fan-actrita) mi-am dat seama ca sunt indragostit de ea si prin mesaje am facut tot posibilul incet incet sa o fac sa inteleaga acest lucru. Stiam ca este divortata (cu doi copii, mai mult sau mai putin mici) de cativa ani iar faptul ca anumite indicii imi dadeau de inteles ca nu ar avea nici o relatie m-au facut sa fac tot posibilul sa-i dau de inteles ca as vrea sa fie iubita mea. Eram perfect constient de diferenta de varsta, distanta etc, dar pentru mine toate acestea nu sunt obstacole. Din punctul asta de vedere sunt un nonconformist, constient ca nu sunt nici primul nici ultimul care este indragostit de o femeie mult mai mare. Fiecare e liber sa se indragosteasca de cine vrea iar iubirea pentru mine nu are varsta.

Oricum, dupa ce in decembrie ea imi marturiseste printre altele ca are un iubit, decid sa-i declar si eu dragostea mea. Trebuie sa recunosc, sunt totusi un tip timid, a fost prima data in viata mea cand am avut curajul sa-mi declar sentimentele cuiva. Mi-am dat seama in timp ca timiditatea ori o inving eu pe ea, ori ma invinge ea pe mine. Sincer in faptul ca ar avea pe cineva nu prea am crezut dar nu mi-am pierdut speranta. Asteptam un raspuns, pozitiv sau negativ la declaratia mea care nu l-am primit. Ma asteptam la o reactie dar am primit tacere. Intreband-o totusi ce parere are, ea imi spune ca i-ar fi greu sa imi dea un raspuns. (Oare de ce? Ce e greu in a zice ceea ce gandesti. Eu sunt genul de om care prefer dialogul, nu tacerea.). In zilele alea eu asteptam sa-mi zica data de premiera a noului ei spectacol. Aveam de gand sa-i fac declaratia fata-n fata la Bucuresti dupa spectacol (anumite lucruri nu se pot spune in scris pe Facebook) dar din pacate circumstantele au facut in asa fel incat sa-i marturisesc totul inainte prin mesaj. Premiera aia era ocazia perfecta pentu mine sa clarific totul. Inca de la inceput niciodata nu mi-am facut prea mari sperante dar ca orice om sunt liber sa incerc. Premiera noului spectacol a fost pe moment amanata cu o luna dar ea desi imi spune ca are pe cineva si-i este greu sa-mi dea un raspuns, cu toate astea imi apreciaza curajul de a zice ce simt si…daca vreau imi ofera o invitatie la noul spectacol (am mai fost invitat la o alta premiera a unui spectacol si in precedenta, la care eu hotarasem sa fiu prezent, plecand de la Constanta la Bucuresti ca sa-mi sustin actrita preferata chiar la prima reprezentatie. Aveam deja biletul pentru spectacol pregatit iar cu 2 zile inainte ma anunta ca m-a trecut pe lista de invitati. Dar pe atunci eram doar simpli amici, o luasem ca un frumos gest de prietenie, dar de data asta eu pretindeam mai mult decat o simpla amicitie. Mi se pare o diferenta).

Ahaa…Ei bine, deja eu sincer nu mai stiu ce sa inteleg dintr-un astfel de comportament. Eu pot sa interpretez orice. Cred ca nu este greu de imaginat ce interpretare am dat eu la aceasta invitatie. Nu era nici ”da” nici ”nu”, nimic clar. Totusi am asteptat premiera cu gandul ca la Bucuresti dupa spectacol as fi avut ocazia sa-i vorbesc despre sentimentele mele. Eu in capitala nu am pe nimeni, am facut drumul dus si intors in aceeasi zi Constanta-Bucuresti special numai pentru ea, era exact in perioada inzapezirii, nici nu eram sigur ca voi putea sa plec dar in final au deblocat autostrada si am reusit. Cand i-am confirmat ca voi fi prezent la spectacol imi raspunde in mod ambiguu cu un emoticon plin de entuziasm….(genul ala de ”maimutoi” zambaret de chat care avand in vedere situatia nici nu se stie ce ar vrea sa insemne).

Oricum, cand in sfarsit ne-am aflat fata-n fata la Bucuresti dupa spectacol am facut impreuna o plimbare. A zis ca se duce acasa, eu am vrut sa o insotesc. Era ocazia buna sa-i vorbesc. Pe drum dupa o scurta discutie despre spectacol (asa cum am zis eu sunt totusi un timid, nici nu stiam cum sa incep, sa trec direct la adevaratul subiect) ea imi spune de intentia ei de a pleca in vacanta la Roma cu iubitul ei (exact in orasul unde eu am locuit timp de 8 ani). Mai mult de atat, imi cere pe deasupra si sfaturi despre cum ar putea sa-si infrumuseteze vacanta acolo (stiind ca eu cunosc bine orasul)…in timp ce eu eram acolo pentru a-i vorbi despre mine, despre faptul ca o iubesc, ea a preferat sa-mi vorbeasca de proiectele ei cu acest misterios iubit, cu un entuziasm chiar sfidator. O intreb din curiozitate cine este si o rog sa-mi arate o fotografie cu el. Imi spune ceva de genul…”Sa vad daca am pe telefon”, si imi arata o fotografie cu el singur. Ahaa…are un iubit dar nu stie clar daca are o fotografie cu el, in final reuseste sa gaseasca o poza. In timp ce pe pagina ei de Facebook nici urma de el, de parca ar avea o relatie ascunsa…Ciudat lucru. Pana la urma imi zice ca pentru ea dragostea e superficiala. Cum adica? Are pe cineva dar pentru ea dragostea e superficiala? Nu e o contradictie? Daca e asa, de ce mai sta alaturi de persoana respectiva? Atunci imi da de inteles ca ar fi o materialista, ceea ce e si mai grav. Nu stiu daca e asa dar sper ca ar fi constienta de afirmatiile care le face.

Din discutia despre Roma, imi zice ca i-a venit pofta de pizza (vorbeam despre gastronomia italiana) si ii propun sa mergem sa mancam atunci o pizza. Am invitat-o eu dar initial a vrut ea intr-un fel sa ma invite pe mine. In nici un caz. Am invitat-o eu pe ea. Nici un barbat care se respecta nu s-ar lasa invitat de o femeie, mai ales daca are intentia sa o curteze. Probabil ea avea impresia ca are de a face cu un copil (dupa modul in care m-a tratat toata seara pe parcursul plimbarii asta imi dau seama). Era clar ca nu aveam nici o sansa dar am vrut totusi sa profit de aceasta cina pentru a mai sta de vorba. Inca mai simteam nevoia sa-i spun multe lucruri, inca mai aveam multe intrebari in minte, nu puteam sa abandonez totul pur si simplu. Mi-a spus ca respectivul o asteapta acasa cu masa pregatita dar in acelasi timp a acceptat si invitatia mea…cu justificarea ”oricum nu stam mult” (foarte mult nu am stat, cand am plecat din pizzerie, nu tin minte ora dar era oricum trecut de ora 23, poate chiar 12 noaptea). Are un iubit care o asteapta acasa dar pierde timpul acceptand invitatia unuia care-i declara dragostea. Inca o data, parca ceva nu e in regula.

De fiecare data cand incercam sa-i vorbesc despre mine, despre faptul ca a avea doar 23 de ani nu inseamna neaparat lipsa de maturitate, ea ma ignora ori schimband subiectul ori spunandu-mi cu indiferenta ca…o sa-mi treaca.

In final ajunsi la o anumita ora, pizzeria inchidea, inainte de a lua un taxi pentru a pleca la aeroport pentru a lua un masina catre Constanta, ne salutam cu raceala – eu exprimand deja o inutila dezamagire, ea intrand apoi intr-un bloc in care ar locui prietenul ei. Nu e placut sa aud ca femeia care o iubesc, pentru care am facut peste 200 sute de km pentru a-i vorbi cu maximul de sinceritate despre mine, despre viata mea, sentimentele mele, ea imi vorbeste cu o lejeritate si un entuziasm dezarmant dar totodata cu un comportament contradictoriu despre altul. Chiar umilitor!

Dupa intalnire a ramas idea ca ar trebui sa ma multumesc doar cu amicitia ei pe Facebook, ca inainte. Ei bine, poate sunt arogant dar mi se pare deja prea putin. Dupa tot ce s-a intamplat, in aceasta situatie eu nu ma mai pot multumi doar cu o simpla amicitie. Daca mai poate exista asa ceva intre noi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Din punctul meu de vedere nu. Prefer totul sau nimic. Poate nu e chiar corect ceea ce zic, dar e mai bine.

La distanta de cateva saptamani am mai incercat sa-i trimit cateva mesaje in care am reconfirmat ceea ce simt pentru ea. Nu stiu de ce dar inca nu-mi pierdeam speranta. De ”Valentine’s Day” i-am trimis pe chat o dedicatie muzicala la care zambind imi multumeste spunand ca e foarte frumos…

Inca o data un raspuns la care sincer nici nu stiu ce interpretare sa dau…

Satul de atatea incercari si raspunsuri fara noima, o rog din suflet sa-mi dea un raspuns clar si definitv la intrebarea daca ar crede ca vreodata ar putea fi ceva intre noi mai mult decat o simpla amicitie. Poate raspunsul il primisem deja dar repet, simteam nevoia de o reconfirmare.

Raspunsul ei nu doar ca a fost negativ dar pe deasupra ma sfatuieste sa consult un psiholog spunandu-mi ca dragostea asta mi-am nascocit-o de unul singur si daca mai continui sa-i vorbesc pe ton agresiv (?), ofensiv (?) sau de repros ar fi pus capat la orice tip de contact cu mine.

Nu mi-a venit sa cred…

De cand pana cand un om care e indragostit trebuie sa consulte un psiholog? De ce? Doar pentru ca sunt mult mai tanar? Cu ce am gresit pana la urma? Nu am jignit-o cu nimic si nu vad de ce insistenta mea care pana la urma nu i-a facut nici un rau trebuie sa fie considerata agresiva sau ofensiva. Reprosuri am facut, asta e adevarat. Dar fara agresivitate sau jigniri. Sunt un om educat. Nu pot sa ascund faptul ca toata aceasta lipsa a ei de sensibilitate, fara a se gandi ca m-a ranit prin comportamentul ei, mi-a cauzat o imensa suferinta. Dar cui ii pasa? Nu s-a gandit niciodata ca poate si ea candva a fost indragostita, poate si ea a simtit nevoia de iubire (Oare? Dragostea pentru ea e superficiala, nu? Vorbele ei !!!). Daca persoana de care ar fi fost indragostita ar fi trimis-o la psihoterapeut sunt curios daca i-ar fi convenit si cum s-ar fi simtit. Eu ce vina am ca o iubesc? De ce trebuie sa fiu considerat un anormal pentru asta? Daca un barbat de varsta ei i-ar fi facut
aceleasi declaratii care le-am facut eu, tot la fel l-ar fi trimis la psiholog?

Spune ca nu e nici o rusine sa apelez la psiholog. O fi pentru ea. Nu toata lumea merge la psiholog, nu toata lumea e dispusa sa accepte sa mearga la psiholog. Si pana la urma de ce ar trebui sa-mi explic eu problema unui strain? Cu ce ma pot ajuta sfaturile ”reci” ale altora? Cu nimic. Problema tot nu mi se rezolva.

In final cu imensa parare de rau am intrerupt eu orice contact cu ea, blocand-o pe Facebook. Nu mai are rost sa continui un raport care nu duce la nimic bun. Nu vreau nici sa inspir mila (detest acest lucru) dar nici sa fiu minimalizat.

Eu inteleg ca o probabila relatie in care un baiat este cu multi ani mai tanar in general este criticata de lume, exista prejudecati, inca traim intr-o lume in care nu prea suntem obisnuiti cu asa ceva. Poate mai multa intelegere este in caz contrariu cand barbatul este cu multi ani mai mare decat ea, sau cel putin asa mi se pare. Eu prefer sa traiesc fara sa-mi pese de parerea celorlalti. Nimeni nu are dreptul sa ma judece (pentru ca si ceilalti daca ar fi in locul meu poate ar vrea un strop de intelegere din partea mea). Cat despre ea inteleg ca dragoste cu forta nu se poate (de aceea m-am si retras), gandindu-ma mai bine asa cum am si zis nu stiu cat de adevarate sunt toate lucrurile care mi le-a spus (am unele dubii). Inteleg ca daca nu simte nimic fata de mine trebuia un mod prin care sa ma indeparteze…Eeeh….dar sunt totusi moduri si moduri. Cu toate astea, desi nu mai e nimic de facut, as vrea sa mai pot avea ca prin miracol o minima posibilitate sa mai pot spera, sa o
fac sa inteleaga ca lucrurile care le-ar putea gasi la un barbat de varsta ei, aceleasi i le-as oferi si eu. Dar nu mai e nimic de facut.

De ce am povestit eu toate aceste lucruri? Tin sa specific ca nu simt nevoia de nici un psiholog. Nu am timp si nici nu am de gand sa arunc cu banii pe sedinte, consultatii si chestii de genul asta, ca sa aud ce? La 23 de ani cred ca stiu perfect ce vreau de la viata, am ideile foarte clare. La varsta asta altii sunt deja insurati, ba chiar mai mult au si copii (e adevarat, nu sunt multi, nu e un fenomen in amploare, dar sunt!). Iar eu doar pentru simplul fapt ca iubesc o femeie mult mai mare decat mine as avea nevoie de psiholog? De parca as fi singurul, primul sau ultimul din lume cu un asemenea caz. Cred ca sunt oameni cu probleme mult mai grave care intr-adevar ar avea nevoie de o persoana sa le clarifice ideile.

Totusi avand in vedere ca ”se poarta” rezolvarea problemelor in acest mod…ca sa nu ies din vorba dragei mele am decis sa apelez la acest serviciu online. Partea buna e ca nu sunt nevoit sa ma limitez doar la o parere, am trimis acest mesaj la mai multi oameni, pe mai multe site-uri.

Cu speranta ca am fost clar in relatare (poate prea multe amanunte sau ganduri, imi cer scuze daca v-am plictisit) singura intrebare care v-o pun este asta:

AM FOST CORECT FATA DE EA PRIN FELUL MEU DE A MA COMPORTA? SI MAI ALES…EA A AVUT UN COMPORTAMENT CORECT FATA DE MINE?

Doar asa, ca sa stiu si eu in final cine are nevoie mai mult de psiholog.
Eu sincer am constiinta impacata, nu am absolut nimic sa imi reprosez.
(Anonim)

Am sesizat O singura greseala: nu cere aprobarea sau dezzprobarea cuiva – daca ai facut bine sau corect ceva. Faci doar ceea ce Crezi Ca é mai bine pentru tine, intreaba-ti constiinta daca é impacata sau nu, atat, parerile altora nu-si au rostul, asta in cazul daca nu ai vrea sa-ti “intaresti” vreo convingere…

Nimeni nu va poate spune daca ati avut un comportament corect sau daca ea a avut un comportament corect fata de dvs, pentru ca nimeni nu este in locul ei asa cum nu se afla in locul dvs. Deci a fi corect din punctul dvs de vedere poate fi diferit de a fi corect pentru altcineva, este o perceptie subiectiva pe baza unor criterii personale. Dvs sunteti singurul care poate raspunde la aceste doua intrebari…

Dacă nu iti scriai varsta as fi înțeles oricum din text și din framantarile exprimate mai sus. De la noi cauți confirmări? Nu puteam sa le oferim, suntem obiectivi și respectam faptul ca fiecare are propria percepție asupra vieții sale sau a ceea ce îsi doresc de la aceasta. Este bine ce ai făcut pana acum, doar este decizia ta. Succes în continuare în a găsi un răspuns la povestea ta.

Ai fost, trimes la psiholog ptr ca o agasai cu mesajele tale de dragoste si cred ca iubirea asta a fost doar in capul tau, nu e nici o rusine sa mergi la psiholog si crede-ma la 23 de ani nu le stii pe toate, mai ai multe de invatat

1. Fiecare dintre voi ati facut ceea ce ati simtit , in felul sau propriu.Fiecare ati vazut aceasta relatie tot in felul propriu si prin prisma valorilor si credintelor personale….2.Poate ar trebui sa-ti reevaluezi parerea in ce priveste rolul psihoterapeutului si scopurile psihoterapiei.3.Cum a fost(este) relatia cu parintii tai( in special cu mama)???(aceasta i dragosteala nu e intamplatoare). Toate cele bune!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua! Sunt eu egoista sau doar vreau sa imi cres copilul cum cred eu mai bn? Am o fetita de 3 luni de zile si stam cu socrii,socrul se intelege foarte bine cu fata sta cu el in pat rade la el gongane cu el. Cu soacra sta diferit situatia. Cand am aflat k o sa avem o fetita prima ei reactie cu mine a fost “Ai ma tu razi de mine?” Seara cand a venit sotul de la munca i a spus “Ce ai facut ma mama , ai facut fata?” Si ca sa fie treaba treaba tot gravida eram cand i am spus ca poate al 2 lea va iesi baiat il intreaba pe al ei copil “Cum mama il faci si pe al 2 lea?” El ia raspuns ca da si raspunsu ei la a cest lucru a fost “Ai ma mama si daca ies doua iepe?”. Nu m am suparat chiar daca ma durut cand am auzit cum poate sa gandeasca. De aici am ajuns sa cred ca am ceva psihologic cu ea. De cand sa nascut fetita a inceput “Inbraca fata gros k raceste!” In casa avand 23 de grade i am explicat ca pediatrul ne a spus sa nu o infofolim ca ii facem mai mult rau decat bine. Cum o lasam cu
ea o gaseam infofolita in patura ca are fata mainile reci deci ii e frig,parerea mea si a pediatrului nu conta a tinut o asa pana i am zis sa nu ma mai terorizeze ca eu imi cresc copilul cum cred eu ca este mai bine pentru el. I am zis sa nu o mai adoarma in brate ca eu vreau sa o invat sa adoarma frumos in pat,am avut discutii si pe aceasta tema.In prima luna cum scotea fata un sunet si era la ea in brate repede cu ea in picioare ca doar asa tace copilu asa zice ea( fiul ei ii dadea dreptate) i am explicat cu fumosu de 2 -3 ori ca mie acest lucru nu imi place si ca as vrea sa nu il mai faca, copilul meu la doua trei zile noaptea facea galagie pana stateai cu ea in picioarele cu orele cand am vazut cum sta treaba si ca pe ea nu o interesa ca eu ii ziceam sa nu o mai tina asa noaptea cand aveam probleme o pasam sotului ca sa vad daca ii convine. Normal nu i a convenit si a inceput si el sa ii zica ca am dreptate si sa nu o mai tina! Cu baita si biberonul am vrut sa ne ocupam doar noi
parintii de aceste nevoi ale copilului mai ales ca vreau sa se invete si cu tatal cu care isi petrece doar 2-3ore pe zi, nici asta nu i se pare normal ca ce il simte pe tacso cand doarme cu el nu cand face baie si se implica in viata ei precizez ca fata nu sta nici acum la 3 luni seara singura cu tatal,plange cum vede ca am iesit din camera. Daca copilul meu plange in brate la alte persoane nu conteaza ca e tata,bunica sau bunic nu ma lasa sufletul sa o las sa planga la altu in brate si o iau nici asta nu ii convine ca de ce daca plange la ea o leagana si ii tece(i am zis k nu sunt deacord nici cu leganatu si degeaba tot cum vrea ea face). Ieri cand ii curatam mucisorii gazei ma vazut ca ma “luptam” cu ea ca misca capul si sare si ea repede cu “gata,gata!” Si mi au sarit nervii de parca eu o omoram si ea sarea repede sa o salveze si i am zis sa o lase sa isi exprime sentimentele si sa planga. Si a sarit repede k tot ce face ea nu imi convine. Seara cand a venit sotul a inceput sa
se certe cu mine ca ea nu mai vine sa vada fata. Eu vreau ca ele sa aiba o relatie de bunica nepoata dar vreu sa se tina cont si de parerile mele si de cum vreau sa o cresc cu ea e ca si cum as vorbi singura eu ii explic ea face tot cum vrea! Pe deasupra aseara am ajuns sa imi spuna si sotul ca sunt o egoista si nu am suflet. Chiar sunt egoista si nu imi dau seama sau ma gandesc la binele copilului si la cum vreau sa il invat asa cum cred eu. Va rog sa imi scuzati romanul dar simteam nevoia sa ma descarc suntem plecati in strainatate si aseara a fost prima oara cand m am simtit singura si incoltita de toti. Va multumesc anticipat pentru raspuns

Din ce povestiti observ la soacra dvs un comportament contradictoriu…poate fi un mecanism de formatiune reactionala prin care sentimente refulate sunt acoperite de un comportament contrar…adica de supra-ingrijire. Dvs sunteti mama si este normal sa va doriti sa cresteti copilul intr-un anume fel, cert este ca e mai greu din moment ce locuiti cu socrii dvs. Nu sunteti egoista, insa ati acumulat evident niste resentimente si nemultumiri….v-ar ajuta sa stati de vorba cu sotul dvs despre toate acestea sau sa cautati un psihoterapeut cu care sa dezvoltati in terapie acest subiect. In orice caz, fericirea copilului dvs depinde si de fericirea parintilor, implicit a dvs. Ajutandu-va pe dvs, o veti ajuta pe ea.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua. Am 21 de ani si sunt din galati. Am probleme cu increderea in oameni. Poate sa fie din fam mea deoarece vedeam in fiecare zi certuri, batai si tentative de omor si din cauza asta nu am avut curajul sa le zic ca la varsta de 7 ani am fost violata de 3 ori de frica sa nu ma critice sau sa ma bata. De la 7 ani si pana la ora actuala nu imi pot sterge imaginile din cap. De multe ori am vrut sa ma sinucid dar ma oprit gandul ca am doi frati. Rad si glumesc cu oamenii dar ma simt murdara si cat ar incerca cineva sa fiu fericita nu pot. In fiecare zi ma gandesc la viata mea si imi vin ganduri murdare. Am ptrieteni dar nu am incredere in ei. Am avut un loc de munca dar mi-am dat demisia de frica fostului meu prieten ca ma ameninta ca va veni si ma va omora.

imi este inimaginabila suferinta prin care trebuie sa fi trecut si prin care treci inca. Te rog fa-ti curaj si discuta cu un psihoterapeut despre ce ti s-a intamplat (trebuie sa gasesti unul in Galati in care sa poti avea suficienta incredere incat sa ii vorbesti despre trauma ta). Cu cat tii in tine mai mult cu atat explozia o sa fie mai mare. Rupe tacerea chiar si in fata familiei si a autoritatilor. Curaj!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua, am 22 de ani aproape impliniti. Problema consta in relatia cu prietena mea. Ea (si cred ca si eu cu toate ca nu am constientizat asta inca de la inceput) suntem virgini si ne-ar place sa incercam sa trecem acest prag (ce ne aduce tot felul de depresii, mai ales mie caci nu ma consider in stare poate din cauze obiective ce tin de fizic mai exact marimea penisului meu). Marea problema este ca de mai bine de 3 ani de zile incercam (dupa ce prima data a fost groaznic si s-a vazut faptul ca nu aveam nicio experienta) si cred ca ii este frica sa faca pasul asta (la penetrare mai exact, pana acolo totul merge super bine). Referitor la partea preludiului nu cred ca mi-a scapat absolut nimic. Am gatit eu, am pregatit masa romantica, muzica si degeaba. La consult nu are de gand sa mearga din cauza unei traume pe care a patit-o la un ginecolog. Credeti-ma ca am incercat si de fiecare data am dat gres. Ceea ce am mai vazut la ea este faptul ca habar nu am cum sa o excit. Am gasit pe net tot felul de materiale in acest sens si degeaba… ( preludiu odata tin minte ca a fost de 2 ore si tot nimic). Va dati seama cum ma simt si daca nu… sa stiti ca sunt foaarte depresiv din cauza asta (cel putin din partea stimei de sine stau foarte rau). Ce sfaturi imi dati?? va multiumesc!!

ma gandesc ca acea trauma cu ginecologul ar fi bine sa fie analizata in amanunt pt ca este posibil sa fie sursa acestei inhibitii sexuale a ei – este ca si cum iti protejezi o rana inconstient, desi s-a vindecat. Ma gandesc ca daca a trait o trauma, ar fi bine sa vorbeasca cu un psihoterapeut pt a o putea depasi, restul reglandu-se pe parcurs. Curaj si succes!

Si eu cred ca problema pleacă de la ea, inconștient transmițându-ţi si ție starea ei, pe langa faptul ca si tu ai complexele tale. Sexul e un moment de relaxare si nu de stres, probabil v-aţi creat o stare de așteptare ca va iesi din nou prost treaba si rămâneți blocaţi la acest stadiu. O terapie de cuplu v-ar ajuta cu siguranță, trebuie lucrat pe gandurile care declanșează tiparul problematic, pe comunicarea dintre voi doi, sunt mai multe lucruri de abordat. Puteti solicita si terapia online, e la fel de eficienta.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua,am o problema ,sunt cazat la un internat scolar ,stau in camera cu inca 2(unul este mai mare decât mine și celălalt este coleg de clasă cu mine).Ei bine amândoi își bat joc de mine injurandu-ma,mintindu-ma in special ăla mai mare.Ei bine și ăla mai mare este foarte batjocorit si ignorat de către toți cei de vârsta lui,așa că de “descarcă “pe mine .Eu chiar nu-i mai suport ,mai ales că am și probleme acasa și mai am și probleme aicea?Numi găsesc Nicăieri linistea,as vrea din suflet sa dau ochi in ochi cu ăla mai mare in afara internatului,sa rezolv o treabă cu el,dar,oare merita?

Va rog din inima ajutați mă ,cu un sfat,cu o vorba buna că nu mai rezist,cu orice, MULȚUMESC!

Incearca sa te adresezi conducerii internatului, sa spui ce te deranjeaza. Exista poibilitatea sa fii mutat in camera cu altcineva? Nu merita sa intrii in conflicte cu colegii pentru ca poti avea probleme mai mari si nu cred ca iti doresti asta. Deoarece spui ca si colegul tau mai mare este tratat la fel si nu se simte acceptat de cei de varsta lui, ma gandesc ca ai putea sa il iei prin surprindere facand un gest frumos/ pozitiv pentru el. La asta s-ar putea sa nu se astepte si cine stie, poate isi va schimba si el comportamentul. Insa va trebui sa fie ceva care conteaza pentru el si la care nu se asteapta (un serviciu, un cadou simbolic, o vorba de incurajare, un ajutor oferit la ceva). Incearca..

Nu stiu totuși dacă e ok să încerci să îi intri în gratii. E ca si cum i-ai condiționa bunul simt, pe care el nu îl are. InceatcA prima variantă

Nu prea e valabila în bullying acesta zicală…

Asa cum ai spus, nu se merita sa rezolvi situatia in afara internatului . Ceea ce ti se intampla tie in relatia cu colegii , se regasesc multi tineri, genul de copil cu o stima de sine redusa, framantati de anumite proleme personale, timizi etc. Parerea mea ar fi sa inveti sa ai mai multa incredere in tine, sa inveti sa fi o persoana mai optimista si realista in acelasi timp, Pentru a intelege cum sa faci sa schimbi ceva in binele tau iti las o inregistrare video sa o vizionezi cand ai timp. https://www.youtube.com/watch?v=6kkiRF61d9Y

ai incercat sa il ignori ? el obtine reactii verbale sau non verbale de la tine si astfel isi hraneste ego-ul ranit. Daca vei ignora o perioada de timp…..cateva zile chiar, s-ar putea schimba situatia. Bafta si curaj. bataia nu cred ca va rezolva ceva.

Cauta prieteni mai puternici, aliaza-te cu ei, si ei te vor proteja.

Dragul de tine! Fii tare, și încercă sa faci ca problemele, de acasă și de la internat să te motiveze să devii mai bun. Învață bine, și gândește -te ce mișto ar fi ca peste ani, cei doi să îți spună “da șefu ‘ “.

situatiile pe care le atragi sunt reflectii a relatiei tale cu tine, atrage atentia la dialogul tau cu tine. Te incurajezi tu pe tine sau te critici atunci cind face o greseala, iti stii limitele sau lasi oamenii sa le treaca? cit de mult te respecți tu pe tine? conștientizând anumite comportamente si atitudini ai putea avea mare surpriza ca in exterior situațiile iau o alta forma. mult succes ❤

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua! Am o problema destul de grava cu atasamentul de persoane si nevoia de atentie..dar situatia de acum ma pune la pamant.. sunt cu iubitul meu de 10 luni si pana acum ceva timp era totul bine si ne intelegeam foarte bine..simteam ca ar face orice sa imi fie bine. Acum nu mai simt lucrul asta DAR problema este..ca este un baiat care este dependent de droguri. In tot acest timp am incercat sa il ajut si sa ii fiu alaturi, mereu am trait cu speranta, dar nu am rezolvat nimic. Acum o luna a avut tratament de dezintoxicare si eram atat de fericita si imi vorbea cum nu mai simte nevoia de droguri si ca o sa ne fie bine si nu ne vom mai certa pe tema asta..si nu au trecut nici 2-3 saptamani ca a luat iar…si acum ia in fiecare zi si nu ma mai pot intelege cu el, nu mai vorbeste normal, spune ca nu a fumat nimic iar eu sunt paranoica, dar nu este asa pentru ca il cunosc foarte bine..plang in fiecare zi, absolut zi de zi, ii vreau binele si vreau sa continui cu el…i am spus acum 3
zile ca ori ma alege pe mine, ori drogurile si a spus ca pe mine si ca totul va fi bine si le va lasa, si azi iar a luat..si nu a tinut cont de mine. Neaga ca e dependent si ca mai fumeaza, spune ca va fi bine cand nu este, dar zice ca nu poate sta fara mine si ca ma iubeste enorm. Eu nu stiu ce sa mai fac..il iubesc si tin la el..dar am incercat orice ca sa il ajut si sa le lase..si nimic nu merge…va rog sa imi dati un sfat in legatura cu ce as putea face..nu mai simt ca imi este alaturi ca altadata..dar problema cea mai mare sunt drogurile..

Bună ziua. Propun prima dată să rezolvați problemele cu atașamentul și nevoia de atenție.

relatiile cu persoane care sufera de diverse adictii sunt foarte complicate si greu de tinut. Ce ti-as sugera este sa mergi o data cu el la centrul de tratament si sa discutati impreuna cu specialistul de acolo, sa ii adresezi toate intrebarile pe care le ai de fata cu prietenul tau pt a auzi si el ce iti spune terapeutul. Ar trebui sa fie suficiente informatii incat sa poti lua o hotarare. Succes!

am mai intalnit astfel de situatii; desi ai intentii bune si dorinta ta este de a-l ajuta nu vei reusi; nu tu esti cea care il poate ajuta ci specialistii, comportamentul adictiv este cu mult mai rezistent, un simplu fapt de a alege: "ori eu- ori.." este mult prea putin, In schimb, recomandarea mea este de a te adresa tu singura unui psihoterapeut, ceea ce descrii " probleme de atasament si nevoia de atentie" sunt aspecte necesar a le aborda separat, altfel iti vor face probleme pe termen lung, fara sa fii suficient de constienta de diverse aspecte! Numai bine!

buna imi pare rau prin ce treci dar sa stii si sa fii sigura ca daca tii la acel baiat tu si numai tu poti sa il faci sa renunte la drogori pentru tine chear daca tu crezi ca nu poti sa faci asta trebue sa fii foarte optimista si sa ii areti ca are tot sprijinul in tine este foarte adevarat ca este dificil dar nu imposibil trebue numai sa ii areti afectiune si ca doresti sa il ajuti si incet el o sa renunte de dragul tau daca tu afirmi ca si el te iubeste sii ii sincer cind iti zice capu sus si eu sunt sigur ca merita sa salvezi un suflet de la perzanie bafta multa . doamne ajuta!!!

Mie mi se pare usor periculos sa iti iei responsabilitatea ~salvarii~ cuiva. Oamenii nu se salveaza, ei se sustin in gasirea resurselor prin care sa se salveze singuri. Este dificil sa lupti cu o dependenta, si da, ai nevoie de sprijinul celor apropiati, dar de aici la a-i spune persoanei care ne cere sfatul aici pe grup ca " tu si numai tu poti sa il faci sa renunte la droguri" este cale lunga, domnule Radu Budean. Barbatul in cauza, cel care se lupta cu adictia este singurul care se poate salva. Eu ma intreb insa, cum reusesti tu cu nevoia ta de atentie si atasament sa rezisti langa o persoana ce isi imparte viata cu o adictie. Este un sacrificiu, probabil in numele iubirii, dar cu siguranta cea mai importanta persoana din viata ta esti tu. Putere iti doresc!

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua, am vazut site dvs ca se pot adresa intrebari si uneori se raspunde de catre unii specialisti.

Ma numesc Cornelia. Am 36 de ani (curand 37, nascuta pe 7 aprilie 1980) si sunt din Iasi. Necasatorita. Din mail veti intelege dorinta mea acerba de a va fi contactat. Sper din tot sufletul ca voi gasi ajutor la dvs.
Am sa enumar un numar de evenimente, secvente din viata mea ca sa intelegeti ce ma apasa, si de ce va scriu un mail cu titlul ajutor. Sper din tot sufletul sa aveti rabdarea sa il cititi si sa aveti intelegere si compasiune pentru motivul meu de a va contacta. Am mai scris altor 2 persoane vazute pe internet despre aceasta problema a mea, dar nu am primit nici un raspuns, asdar imi pun speranta ca azi la fi altfel.
In Mai 2012 am intalnit un om cand nu aveam asteptari, doar o speranta ascunsa. El se numeste Alex. L-am placut instant, are ochii inconjurati de gene superbe. Dupa vreo 2 luni si cateva intalnuri, am aflat ca avea o fetita de 4 luni cu fosta lui prietena (Rachel). Ei se despartisera si la ceva timp cand ea a revenit la el in apartament sa isi ia lucrurile, au mai petrecut o noapte de amor si a ramas insarcinata, desi in cei 3 ani cat au fost prieteni ea afirma ca nu poate avea copii, dar dupa cateva luni petrecute singura inapoi in UK si fara job, cred ca a recurs la ata strategie pentru a face rost de bani.
Drama mare pentru familia lui, initial nu au acceptat ideea, ulterior Sophie a aparut si situatia s-a mai inmuiat. El i-a propus inca o data sa se casatoreasca pentru copil si ea sa vina sa stea cu el. Ea a refuzat.

Am inceput o relatie frumoasa, isi vizita fiica la fiecare 2 weekenduri si nu m-am impotrivit niciodata, imi este drag ca este un tata foarte bun. Era foarte afectuos si se purta frumos cu mine si mergeam weekenduri impreuna sa ne recreem, in cateva cuvinte relatie foarte frumoasa. Prin toamna anului 2013, Septembrie, ma intreaba daca nu vreau sa petrecem Craciunul cu ai lui, si am zis da. Prin Octombrie, m-a rugat sa il las sa vina Rachel la el in apartament sa stea cu fiicasa o sapt, si am acceptat, cum sa nu il las sa stea mai mult cu fiicasa?!. De atunci lucrurile au inceput sa se schimbe. Alex era mai distant. Mie mi-a zis ca el a dormit pe canapea, dar canapeaua nu era intinsa, peste ani a recunoscut ca au facut dragoste. Apoi ea a inceput sa ii trimita texte, ca se simte singura… ca ploua si e urat si ii e dor de el, etc. Apoi in noiembrie, Alex si cu mine am plecat impreuna in vacanta unde ne-am intalnit si cu familia lui. In ochii familiei lui se comporta foarte
dragastos, dar rece si cald cand eram impreuna doar noi. A venit pregatirea pt plecarea de Craciun. El primeste un text de la Rachel cum ca daca vine cu mine, el renuta la fiicasa. De aci cearta intre noi, ca se lasa manipulate emotional si ca nu e correct ca ea sa intervina in relatia noasta, eu am ramas si el a plecat. In cele 10 zile cat a fost plecat, a fost proiectata si ce-a de-a doua fetita, Lucy. Am suferit emotional enorm. Dar cand el ajungea langa mine, simteam o caldura, o pace sufleteasca, tot tacamul de ganduri grele se eliminau ca prin minune, e un fel de energia care nu mi-l pot explica prin gandul critic.

Mie imi zicea ca si-a ratat viata, ca a facut o prostie lasand-o pee a insarcinata a doua oara, si l-am ierta, si am continuat, usor lucrurile s-au indreptat si apoi am petrecut relatie frumoasa. Prin Aug/Sept 2016 se gandea sa cumpere un apartament sa ne mutam impreuna.
Si apoi, dupa ce am fost in vacanta de ziua lui in Oct, si a fost un weekend sa isi vada fetele, el iar a inceput sa se raceasca. Am simtit ca ceva, iar nu e in ordine. Apoi am vazut ca ea a inceput sa ii scrie texte cu saruturi electronice la final, il intreb depsre ce e vorba… el neaga ca nu e nimic, desi si el ii raspundea la fel.

In februarie pe la inceput, imi iau inima in dinti si o contactez sa ne intalnim sa vorbesc cu ea. (In tot acest timp, nu i-am intalnit niciodata nici pe Rachel nici pe copii, timp de aproape 5 ani de cand suntem impreuna, Alex a vut sa stabileasca o intalnire la un moment dat prin Aprilie 2016, dar ea a refuzat).

Cand i-am scris un mail sa ne intalnim, sau sa vin eu la ea acasa, ea m-a amenintat ca chema politia daca apar la usa ei. Tensiunea creste, Alex s-a purtat foarte dur cu mine, si ramas la ea peste noapte desi eu eram acasa la, si cu, maicasa. Maicasa s-a suparat foarte rau, pentru ca le stia toata isoria tulburata a relatiei lor.

Mama lui ma simpatizeaza si din inima mi-a zis “e fiul meu dar ii este rusine de faptul cum se comporta cu tine”. Si mi-a povestit ca avusese o relatie foarte urata cu Rachel pana sa se desparta, si ca au fost despartiti si impacati de multe ori, ca niciodata nu l-a iubit sau facut un gest frumos pentru el, dar ca mama ei i-a zis o data mamei lui ca stie ea ce sa faca ca sa il lege le Alex de fiicasa, fie ca ii place sa nu. Si ulterior au avut primul copil, a ramas insarcinata cand a venit sa isi ia lucrurile din apartamentul lui.

Pe 14 Feb 2017, primeste un telefon de la ea… i-am zis sa o puna pe speaker si ea mi-a zis ca de catava luni ei fac dragoste in weekendurile cand sunt impreuna si mi-a detaliat in lux de amanunte scarbosenii din timpul actelor sexuale. As fi vrut sa fiu nervoasa, sa tip, dar adevarul mi-a dat o senzatie de liniste. Normal eram foarte suparata si ranita, dar ce puteam face?

Am plecat 2 saptamani la ai mei, am crezut ca daca ma vad cu surorile si ma vad inconjurata de dragoste, ma voi simti mai bine. Nu a fost asa. Eram ca pe spini, si asteptam texte de la el si vorbeam cu el la telefon. Luni seara cand am am venit din Romania, ne-am vazut, am facut dragoste si toata noaptea a fost atat de dragastos cum nu l-am vazut de multa vreme. L-am intrebat daca a vorbit cu ea… si ce au discutat, a evitat un raspuns spunand ca trebui sa ajunga la munca si se grabeste. Nu am mai insistat.
Apoi a venit weekendul in care trebuia sa lucreze, jobul lui e in alt oras si a cumparat o camera la hotel ca sa stam impreuna in timpul cat nu lucreaza. Weekend foarte relaxant si frumos. Pe seara si-a sunat fetele si am fost tentata sa o salul pe Rachel avand in vedere ca eram de fata. Am crezut ca el discutase cu ea si ii spusese ca desi am avut o conversatie cu privire la activitatea lor, noi nu ne-am despartit.
Ca umare in ziua urmatoare, am contactat-o pe mail rugand-o practic sa incepem sa vorbim una cu cealalta, raspunsul a fost ca el ii spusese ei ca noi ne-am despatit, si ca ei au continuat sa faca sex in weekendul cat a fost eu in Romania. Mi-a parut extrem de rau sa vad asa un raspuns. Am reactionat instinctiv si i-am trimis un mail mai agresiv in care, am intrebat ce fel de persoana este ea care isi deface picioarele ori de cate ori are sansa numai pentru a ne strica relatia noastra.
Reactia lui Alex a fost sa devina foarte suparat sis a spun ca el risca sa nu isi poata vedea copii din cauza mailului meu ca e ail ameninta ca va vorbi cu el doar prin intermediul uni consultat.

Nu am cu cine sa vorbesc, de aceea traind o stare de anxietate intensa, m-am gandit sa va scriu.

As vrea sa recapat omul acela care de dragul meu a facut multe pentru mine si m-a rasfatat. Nu stiu sa il conving ca respectiva nu urmareste decat sa ne distruga relatia pt a-si satiface orgoliul, ca nu are dragoste pentru el. Sunt la limita si nu stiu incontro sa o iau. De singuratate imi e frica. Aveam sperante mari ca dupa 5 ani impreuna si unde am avut atata intelegere si dragoste de oferit, ajungem sa ne casatorim si sa fac si eu un copil al meu cu el. Dar cand ea il influenteaza cu texte de genul: noua ne e dor de tine, tie nu iti e dor de noi?, de parca pana acum el a lipsit din viata lor, a fost atat cat timpul ii permite, fiecare al doilea weekend, zoara in UK ca sa le vada pe fete, le-a facut mobila noua, le cumpara de toate jucarii imbracaminte etc, ii trimite bani lunar sa aiba o viata cat sa traiasca frumos. Rachel nu munceste si nici nu a muncit in ultimii 8 ani, si nici nu se gandeste sa isi ia job, este dependenta financiar de el. Si pe de o parte inteleg de ce vrea
ca eu si cu Alex sa nu ajungem sa ne casatorim sau sa facem un copil.
Nu stiu ce sa va cer, nu stiu ce sfat astept. Daca as povesti tot cunostintelor, prietenilor, familiei sigur toti mi-ar spune… lasa draga o sa iti gasesti tu pe altcineva care te va aprecia pentru ca meriti. Si daca asta as vrea sa aud, as vorbi cu ei.
Ma rog la Dumnezeu, si la ingeri si sfintii din ceruri pentru ajutor, si nu mai stiu sa ii aud, sau durerea resimtita e mesajul lor ca tre sa ies din aceasta stare, si nu stiu cum. Am facut rost de niste antidepresive, imi e frica sa nu devin dependenta.

Stiu ca primesti mii de astfel de povesti, si as vrea sa nu va incarc si cu a mea, dar sincer pe moment nu stiu unde sa mai caut ajutor.

Va rog sa ma ajutati, desi nu stiu daca cineva ma poate ajuta. Citesc articole, vizualizez emisiuni despre dezvoltare personala, incredere in sine, oameni care primesc ajutor de la Dumnezeu, pe moment atentia se focuseaza si ma simt bine si imi dau singura speranta… dar apoi se disipa repede, si iar cad in singuratatea interioara, in simtirea disperarii ca nu ma simt bine, ca vreau sa fiu cu Alex, si imi remomorez atatea si atatea momente frumoase din relatia noastra, si nu inteleg cum dintr-o data el se poate raci, minti si proteja prin minciuni pe aceasta fosta, e ca intr-o transa cand vorbim de ea, e un om cu care comunicarea e blocata, pe orice altceva comunicarea merge excelent, tandretea e maxima, nu ne-am certat niciodata decat in aceste momente cand ajung si eu la limita rabdarii si intelegerii, am dragoste pentru el, dar ma simt ranita cand il vad ca intra in acea transa si nu poti vorbi cu el cand e vorba de ea. El cand vorbeste spune ca ii e dor de copii din ce in ce mai mult, si asta se explica cand ea ii trimite atatea texte, cu noua ne e dor de tine, cand amesteca si se foloseste de emotiile pentru copii ca sa ne separe.
Poate e bine sa mentionez si alte trei momente, care in mintea mea au facut sens, trei sunt negative si legate de Rachel, si unul pozitiv legat de Dumnezeu.
Prima data cand l-am simtit mai rece, cand Rachel a inceput sa isi bage codita in relatia noastra, cu "uite… las-o pe ea si hai sa reincercam sa fim impreuna de dragul fetitei" (pe atunci era doar Sophie), intr-o noapte desi m-am culcat calma, un vis in care o vedeam pe ea deasupra lui facand dragoste m-a trezit cu o durere enorma explodand in piept, si aceea a fost prima mea simtire ca ei doi nu se mai intalnesc doar ca prieteni de dragul copilului, si apoi a venit perioada de prin ultimile luni ale lui 2013 cand el s-a racit fata de mine.
Apoi cand eram in vacanta in noiembrie 2013, si avea momentele cand era rece cu mine, am avut un alt vis in care un vartej mare de ceata neagra ma tragea inauntru lui ca intr-o palnie, si simteam ca tot vartejul era manat de Rachel, si m-am trezit iar cu inima batatnd tare si mi-a luat ceva timp sa ma calmez.
Inainte sa imi dea vestea ca ea e insarcinata din nou cu el, am avut alt vis in care stiam ca Rachel a avut 4 copii avortati, de asta zicea ea ca nu poate avea copii, si iar m-am trezit suparata si speriata (mentionez asta a fost doar in vis, nu am dovezi despre adevar).
Cat Lucy (cea de-a doua fiica) a fost mica, Alex nu i-a mentionat lui Rachel ca noi suntem impreuna si ca niciodata nu ne-am despartit cu adevarat decat alea 10 zile in care a plecat el sa stea de Craciun cu ele, si cand in final si-a luat inima in dinti sa spuna adevarul, era o duminica dupaamiaza, si stateam singura pe pat si am atipit. In somn, dar nu somn profund, ci mai mult ca o realitate, am simtit cum multi multi necurati se incolataceau in jurul gatului meu si voiau sa ma sugrume, nu mai puteam respira, simteam cum vine moartea, si am simtit ca daca nu imi da dumnezeu putere, eu singura nu pot lupta, si dintr-o data, o forta care nu am vazut niciodata in viata mea in mainile mele a reusit cu greu sa ii iau din jurul gatului meu si am reusit sa ii inlatur, am deschis ochii si eram atat de bucuroasa ca sunt vie si la mine in camera, inima imi batea cu putere si mi-a luat vreo 20 minute sa o calmez. Apoi in cca o ora, am primit un mesaj de la Alex spunandu-mi ca i-a zis ei ca
este cu mine si ca e posibil sa primesc niste mesaje scrise de la ea foarte urate. Atunci am realizat eu ca de la ea au venit toti acei necurati.
Si acum episodul cu Dumnezeu cand i-am vazut puterea in mod clar si constient. Era perioada in care aflasem de a doua fetita, perioada de cateva luni bune am cazut in un fel de depresie, mai ales ca stiam ca el cand merge acolo in weekenduri, pretinde ca e partenerul ei, si eu care iubesc natura si frumusetile ei, intr-o zi abia am asteptat sa ies de la munca sa merg pe strada si sa plang pan sa pot da tot sufletul afara din mine, si ma trezesc ca ii spun lui Dumnezeu, “Doamne nu mai vad frumusetea florilr care o data imi luminau sufletul, sunt foarte suparata si nu am cu cine sa vorbesc, si daca existi te rog vorbeste cu mine ca nu mai am unde sa caut ajutor”. Si ma tot mers asa pana am ajuns sus pe o colina unde e o manastire. Nu am vazut niciodata sa fie locuita, am mai fost de mai multe ori acolo cu colegi sau cu sora, in scop turistic, pentru ca e un punct se unde se vede orasul frumos, si deodata iese un calugar, care nu vorbea nici el engleza, nici eu franceza prea bine,
dar din cateva fraze amarate si-a da seama ca sunt suparata, au inceput sa ii curga lacrimi la fel ca ale mele si mi-a rostit o fraza care mi-a luat deodata toata durerea din suflet si ma simteam atat de usoara "nici o problema nu poate fi mai importanta decat viata, asa ca ai grija de ea", si m-a mai intrebat daca am unde locui, i-am zis ca da si a plecat. Poate fi o coincidenta, ca si visele mele, dar nu cred, atunci cred ca dumnezeu a vorbit cu mine. In exaltarea primita, mi-am sunat mama sa ii povestesc ca am vorbit cu Dumnezeu, dar ea era sub influenta alcoolului, asa ca nu am mai discutat, am tinut pentru mine, si am adormit linistita. Parintii mei au avut o casnicie foarte nefericita si mama spune ca a stat cu el de dragul copiilor sa aiba tata. Dar acest “drag” ne-a afectat pe toti, am vazut si violenta crancena cu batai neimaginabile, si pe ea in repetate incercari de a se sinucide, multe, mult prea multe si stau sa ma intreb daca nu eu sunt cea care desi imi doresc sa
ma casatoresc, fug de casnicie in mod inconstient, atragand evenimente care sa imi dovedeasca ca nu pot fi iubita, ca nu ma pot casatori.

In asteptarea unui raspuns din partea dumneavoastra ce as putea sa fac, sau cum ma puteti ajuta, va salut cu drag. Multumesc, Cornelia

Am citit toata povestea ta si tot ce pot sa ti spun este ca e impresionanta. Inceperea unui demers terapeutic va arunca lumina asupra intregii situatii. Curaj!

Bună ziua. La fel cum spuneți la final, poate că și dumneavoastră vreți să repetati un tipar al relațiilor din familia dumneavoastră și vă este confortabil acest rol de soție nefericită, la fel ca mama dumneavoastră. Mă gândesc la acest lucru deoarece ați spus că v a liniștit faptul că ați aflat toate lucrurile pe care le făcea partenerul dumneavoastră cu Rachel și v ați simțit linistită. Mai mult de atât, cu toate supărările pe care le ați trăit, eu nu îmi amintesc să fi pomenit o despărțire de el. Vă recomand să încercați o terapie.
Cu stimă, Psih Tiberiu Seeberger

Va fi nevoie să fiți mai sinceră cu dvs și să vă întrebați ce vă doriți? Nu îi puteți schimba pe alții dar puteți să vă decideți cum va veți trăi viața. Puteți alege să rămâneți în relația actuală, acceptând incertitudinea pe care o aduce și aventurile partenerului cu fosta, dacă asta nu vă deranjează, sau va continuați drumul căutând pe cineva care să fie total implicat în relație și să vă ofere dragostea și aprecierea pe care v-o doriți. Întrebarea este….dvs. cât de mult va apreciați și vă respectați pe dvs? Raspunsul il puteti gasi singura sau cu ajutorul unui psihoterapeut. Alegerea este oricum, în mâinile dvs.

Problema e prea complexa pentru a fi rezolvata prin lecturi si sfaturi. Iar tiparele vechi de zeci de ani se corecteaza prin luni de efort, psihoterapie, si nicidecum prin sfaturile primite.