Mesaj:
Buna ziua. Ma numesc Dan si as vrea sa va cer o parere referitoare la o problema cu care ma confrunt in familia mea, mai precis cu sotia. Inainte de toate, vreau sa va spun ca sunt o persoana care iubeste animalele de companie si am crescut in preajma acestora de mic. Avem un catel Bishon Maltez de 4 ani, foarte dragut si dragastos insa mi se pare ca sotia mea o iubeste intr-un mod obsesiv fapt care ne afecteaza in mod negativ relatia de cuplu si mai dureros relatia cu copilul nostru de 3 ani ( nu stiu daca conteaza insa copilul este adoptat si il avem de la varsta de 1 an). In mod concret, sotia este extrem de legata de catel, sta in permanenta cu el in brate in orice fel de circumstanta, il pupa incontinuu, foloseste excesiv diminutive, are o grija aproape excesiva sa nu cada nimic de mancare pe jos, nici macar o firmitura ( cainele avand mici probleme digestive ), daca se intampla sa stea putin departe de el spune ca moare de dorul lui etc. Problema este ca fata de copil are un comportament afectiv destul de retinut fata de cel pe care il are fata de caine, si de asemenea fata de copil are o atitudine destul de dura si un model de a-l educa destul de impunator prin tipete ( cea mai mare gresala pe care o poate face copilul este sa ii scape de la masa ceva pe jos de mancare). Incercand sa ridic aceste probleme, imi spune incontinuu sa divortez daca nu imi convine, insa eu nu vreau acest lucru fiind la mijloc si acest copil absolut superb, caruia nu as vrea sa ii provoc o alta trauma ( un alt abandon). In mod repetat mi-a spus ca intre caine si relatia noastra ( familie cu copil) alege cainele si eu pot sa plec. Mentionez ca sotia mea de cand o cunosc (6 ani) este o fire mai nervoasa, impulsiva si conflictuala ( in relatia cu copilul, cu mine si cu cei din jur). In urma acestor discutii pe care incerc sa le port in mod pasnic si rational, ea ramane suparata perioade mai lungi de timp, ceea ce creeaza o atmosfera tensionata in casa, implicit si pentru copil. Ma mira acest fapt deoarece impreuna ne-am dorit foarte mult acest copil. Am incercat sa va prezint situatia cat mai succint si concentrat, insa situatia devine exploziva, si ar fi minunat daca ati putea sa ma ajutati cu un sfat, pentru a o ajuta sa o scap.pe sotia mea de aceasta obsesie fata de caine si a o face sa inteleaga ca prioritar dpdv al meu intr-o familie sunt membrii umani ai acesteia. Va multumesc anticipat!

parerea mea este ca nu obsesia fata de catel este prima problema ci mai degraba dificultatea sotiei de a empatiza/relationa emotional cu familia sa, cu copilul (chiar daca este infiat). Daca dansa nu realizeaza ca are o problema, atunci nimeni nu o poate forta sa caute ajutor (poate doar in cazuri extreme cand ar fi internata cu forta pt ca prezinta un pericol pt sine si/sau cei din jur). Daca suporta ideea de a lucra la aceasta problema atunci va sugerez sa incepeti cu terapie de cuplu/familie… amandoi sa mergeti si sa discutati cu un terapeut care v-a putea modera mult mai eficient situatia. Succes!

A avut loc vreun eveniment important dupa aparitia copilului in familia dvs.? Pare ca sotia a substituit grija fata de copil cu cea pentru catel. Din cele scrise de dvs. reiese ca in discutii ea se raporteaza la relatia cu dvs. (cand va spune sa divortati daca nu va convine situatia) dar nu pomeneste nimic de copil. Dvs. nu o puteti schimba pe ea, trebuie sa doreasca ea acest lucru.Puteti apela la terapie de familie (intrucat inteleg ca ea nu sesizeza ca ar fi nevoie sa isi schimbe atitudinea) sau sa mergeti dv. sa discutati cu un terapeut pentru a vedea situatia mai clar si a realiza care sunt variantele care tin de dvs.

RASPUNS pentru d-na Doina Zamfirescu : “Nu a avut niciun fel de eveniment important de la aparitia copilului. Aparitia copilului, a fost “the event” si cel mai important si frumos lucru care mi s-a intamplat in viata. Poate m-am facut inteles gresit, sotia are grija si de copil. Intr-adevar ceea ce este atat de deranjant consta in faptul ca se raporteaza la relatia cu mine cand in spune ca pot sa divortez, si nu ia in calcul si copilul; sau daca il ia spune ca se descurca ea sa nu imi fac probleme. Insa mai ales in cazul nostru particular, cu un copil infiat (si nu o sa intru prea mult in amanunte deoarece sunt sigur ca suntem pe aceeasi lungime de unda), conteaza enorm o atmosfera echilibrata, calma si de intelegere. Poate ca dotorita faptului ca provine dintr-o familie cu parinti divortati de cand era mica, trateaza asa de usor problema. In trecut a facut sedinte de terapie pshihologica, de unde a concluzionat printre altele ca felul ei de a fi (nervozitate, impusivitate, temeri multe, firea conflictuala) vin din copilarie. Eu incerc sa nu aduc aceste argumente in discutiile cu ea deoarece sustine ca o atac unde o doare si ca sunt un nenorocit ca ma folosesc de arme de genul acesta. Multumesc”

in acest caz, pare sa fie nevoie de o aprofundare a problemei din copilarie pe care clar nu a depasit-o. Poate reuseste totusi sa inceapa o psihoterapie pe termen lung.

RASPUNS pentru d-nul Botezat-Antonescu Radu Andrei: “Intr-adevar cred ca sotia mea are o problema de empatizare/relationare cu familia, desi sunt absolut convins sa este capabila de astfel de sentiment, deoarece in trecut a aut relatii din punctul meu de vedere, la limita obsesivitatii cu alte persoane din familia extinsa (mama, bunici). Sa nu ma intelegeti gresit, ca sunt impotriva relatiei dintre sotie cu mama spre exemplu, insa in trecut in timp ce acasa ne confruntam cu probleme in care aveam nevoie de implicarea ei, toata atentia si sentimentele ei pareau intreptate in alte directii. Sotia mea nu accepta nici macar o sugestie ca ar avea o problema din acest punct de vedere al atasamentului excesiv fata de caine, motiv pentru care m-am adresat aici, neexistand in acest moment posibilitatea de a porni direct discutiile cu un terapeut. Mi-am dat seama ca de fapt nu cainele este esenta problemei, insa momentan pentru a “mai trage de timp” ma gandesc cumva sa scapam de aceasta problema (nefacandu-i niciun rau cainelui ), poate un gen de manipulare pozitiva prin care sa o fac sa se indeparteze cat de cat de el. Mai mentionez ca totusi copilul are un atasament fata de ea si in multe circumstante ea ii raspunde potrivit, mai putin cand intervine cainele la mijloc”

problema este ca daca are o tendinta naturala de a ‘face obsesii’ pt relatii atunci obiectul relatiei, fie mama/cainele/copilul/etc., nu conteaza pt ca va avea tendinta sa isi repete acest patern nerezolvat. Ma gandesc ca i-ati putea sugera sa reia terpia de unde a ramas… poat sa mai discute despre ce inseamna pt ea a fi mama tanara… greutati si bucurii… sa mai invete cum sa se poarte in relatie cu copilul… sotul. Puteti sa o ‘luati si pe partea asta’.

Inteleg ca stie de unde vin aceste manifestari. Divortul parintilor poate fi o trauma pentru copil. Una care sa ii spulbere increderea in relatii. Si asta se manifesta apoi in relatia de cuplu. Abandonul experimentat este uneori atat de dureros incat persoana nici nu are rabdare sa vada daca situatia duce acolo si de multe ori submineaza ea insasi relatia (pentru ca nu suporta presiunea emotionala).Pe de alta parte face eforturi de a avea o viata normala de cuplu. Dar aici se creaza un conflict care poate avea o forma ca cea descrisa de dvs.Daca a oprit terapia dupa ce a concluzionat dar nu a apucat sa lucreze la depasirea problemei o solutie ar fi sa reia sedintele. Cred ca si dvs. ati putea-o ajuta dar pentru asta ar trebui sa apelati la un terapeut pentru a intelege cum.

Pana una alta, pana constientizeaza ea ca ar avea nevoie de ajutor (numai in acest caz ea si-ar modifica comportamentul!), nu ar strica sa incercati sa faceti activitati impreuna cu ea si cu copilul, eventual iesti in locatii toti trei unde nu are voie cu cainele, in felul acesta poate intariti atasamentul ei fata de copil si o ajutati sa constientizeze situatia. La fiecare iesire reusita, gratulati-o prin atentie, dovezi de dragoste, laude si recompense pentru disponibilitatea ei si pentru faptul ca a rezistat sa stea departe de catel. Intrebarea ar fi: daca nu ar mai exista cainele, cu ce ar incerca ea sa-si substituie nevoia de atentie si dragoste neconditioanta?

Căutați un psihoterapeut care lucrează cu hipnoza! Hipnoza o va ajuta să găsească cauza și sâ depășească aceste probleme.

Parerea mea e ca nu poti face mare lucru din pacate. Solutia optima mi se pare sa nu mai deamatizezi comportamentul acesta. Este vorba de atasament si acesta e mult mai puternic decat noi si trebuie sa depunem un efort mult prea mare pentru a-l schimba. Bucura-te de momentele petrecute impreuna!