Am 24 de ani si ma confrunt cu o frica enorma de singuratate. Nu pot sa ma imaginez singura și fericita. Intr-o zi in care prietenul meu nu mi-a raspuns la telefon, am sunat de peste 30 de ori, simțeam ca se strang peretii, aveam o durere in piept, nu mai eram raționala. Multe dintre comportamentele mele au legatură cu un abandon din copilarie (tatal) și cu lipsa de afectiune din partea familiei.

Mesaj anonim, prin secțiunea Pconsiliere online 

Bună! Femeie, 24 ani.
Ma confrunt cu o frica enorma de singurătate. Nu pot sa ma imaginez singura și fericita.
Am avut aceasta dependenta de persoanele din jurul meu (în special băieți/bărbați) încă din copilărie. Îmi amintesc ca aveam 15 ani și sufeream enorm după iubitul de la acea vreme. Deveneam obsedata, îl urmăream, îmi largeam cercul de prieteni ca să pot fii în preajma lui etc. Lucrurile s-au schimbat în timp, într-un fel s-au mai ameliorat… Mai mult din ideea de a nu ma face de ras, dar simt aceiași nevoie. E un ciclu care se repeta.
Recunosc ca am fost întotdeauna o fata foarte frumoasa și conștientă de acest lucru. Îmi era foarte ușor sa îmi găsesc un iubit și chiar sa il “aleg” . Stiu exact cum sa ma comport astfel încât sa fac un bărbat sa ma placa, sa ma vrea, sa îmi ofere atenție. Apoi, treptat, devin dependenta de persoana respectivă. Am ajuns pana în stadiul în care ma rugam de unul din iubiți sa nu ma părăsească.
Acum sunt într-o relație stabila, de 5 ani. Încă de la început ne-am petrecut mult timp împreună și m-am mutat aproape la el. Este o persoana extrem de răbdătoare și blândă, și ma iubește foarte mult. Ma respecta și nu m-a judecat niciodată, ba din contra… Mereu am simțit ca vrea sa ma înțeleagă și sa ma ajute.
A avut un episod la început când nu mi-a răspuns toată ziua la telefon (era la un grătar și nu a ținut contul telefonului – menționez ca eu știam unde este și cu cine și apoi mi-a aratat și poze de acolo)… Ceea ce m-a speriat a fost reacția mea. Am sunat de peste 30 de ori, am ieșit din casa sa ma plimb,simțeam ca se strâng pereții cu mine, aveam o durere în piept, nu mai eram rațională, nu ma interesa nimic/nimeni.. Voiam doar sa îl aud la telefon. Am plâns, am luat un calmant… In fine, de atunci i-am zis prin ce am trecut eu și își tine mereu telefonul lângă el și știu mereu de el. Cu toate ca nu imi reproșează niciodată, nu e normal ce fac, ce simt nevoia sa fac. E ceva ce ma domina și ma transforma într-o persoana oribila.. Care, pama la urma, ajunge sa fie tot singură.
Am ajuns sa știu și sa înțeleg ca multe dintre comportamentele mele au legătură cu un abandon din copilărie (tatăl) și cu o lipsa de afecțiune din partea părinților. În mare parte sunt conștientă de rănile mele.
Am nevoie de ajutor sa le vindec. În monumentul acesta sunt în București și mi-aș dori sa încep terapia cu cineva (poate momentan virtual)… Nu stiu nici ce înseamnă din punct de vedere financiar..