Mesaj:
Am iubit de 7 luni si relatia e cat se poate de serioasa. El are 18 ani , iar eu 20. Toate prietenele mele , inclusiv familia au facut cunostinta cu el . Cea mai buna prietena a mea il cunoaste inca de la inceputul relatiei, nu aveau nici o problema , se intelegeau , vorbeau , glumeau . Iar eu am inceput sa petrec din ce in ce mai mult timp cu iubitul meu iar prietena mea cea mai buna s-a suparat pe mine pe motiv ca nu o mai bag In seama de cand a aparut EL in peisaj . Am incercat tot ce ii posibil : de la petrecut jumate de zi cu cineva si cealalta parte din timp cu celalalt , am incercat sa fac sa ii multumesc pe amansoi deodata deoarece tin la ei si nu vreau sa ii pierd . Nu vreau sa fiu pusa sa aleg intre ei asa ca am incercat sa fac totul pe placul lor . Intr-o zi prietena mea cea mai buna si inca o amica au venit la mine acasa sa ne uitam la un film, iar prietenul meu era foarte disperat sa ne vedem 20 de minute . Dupa multe insistente am acceptat si a venit la mine acasa . Eram toti la film iar prietenul meu am vazut ca nu se simtea in largul lui , cand deodata a izbucnit catre prietena mea cea mai buna ca e o " nesimitita " . Am ramas socata si eu si ea , nu stiu ce ii venise si de ce a reactionat asa . Si asa prietena mea a prins si mai mare ciuda pe el , el mi-a explicat ca eu nu vad cum ea se comporta ( ea fiind o persoana foarte galagioasa si la mine in casa e ca la ea acasa ) . Si ce e mai rau e faptul ca de fiecare data cand vorbeam cu el si ea era in preajma vorbea tare ca sa auda el" iar te suna ala !?!? Deja ma dispera , ii plictisitor" sau ma mai suna pe mobil si nici nu zicea salut si ma intreba " iar esti cu el? Te mai f*** mult cu el sau ne vedem si noi azi !? ". Am avut o discutie cu fiecare in parte iar prietena mea a acceptat sa pastreze distanta fata de el , numai ca eu am nevoie de prietena aia a mea , care sa ii pot povesti despre relatia dintre mine si el atunci cand am nevoie , fara sa o vad ca isi da ochii peste ca
p sau stramba din nas. Ii vreau ca la inceput , numai ca amandoi au orgolii foarte mari , niciunul nu e dispus sa lase de el . Simt ca se comporta imatur , amandoi se asteapta sa ii pun pe primul loc ( dar sa nu auda unul de celalalt) fara sa se gandeasca la mn , ca ma simt ca intre ciocan si nicovala . Nu stiu ce sa mai fac sa ii impac, amandoi sunt irascibili cand vine vorba de celalalt.

aparent toata lumea se poarta imatur… iar tu, se pare, ca vrei sa le ai pe toate. Poate este cazul sa discuti cu fiecare in parte in primul rand despre limbajul pe care il folosesc, mai exact despre ce este nevoie ca ei doi sa isi puna niste limite si sa se si respecte. Daca se injura unul pe celalalt dintr-o gelozie infantila… atunci poate ca este nevoie ca intr-un final TU sa decizi. Succes!

In viata conteaza ce vrei tu, ce simti tu,daca cei doi nu vor sa tina cont de de tine inseamna ca nu esti apreciata la justa ta valoare si e bine sa le spui ca poti renunta la amindoi.

poate daca vei reusi sa te detasezi putin de amandoi, si sa te gandesti putin mai mult la micile tale placeri, probabil ca ei se vor gandi ca ar fi bine sa faca front comun ca sa nu te piarda… sperie-i putin. Sunteti doar niste copii, in adolescenta se intampla mereu situatii de-astea… Explica-le ca daca tin la tine, nu te fac sa te simti atat de inghesuita de prostiile lor.Si tu incearca sa-ti impui punctul de vedere clar, nu fii atat de supusa:) sper c-ai inteles esenta din ce ti-am zs aici… nu este un raspuns psihologic, este unul prietenesc:d

In viata va trebui sa inveti sa separi dragostea de prietenie. Sunt relatii diferite si – de multe ori – incompatibile. Mereu va incerca cineva sa se bage in viata ta sentimentala: o ruda, un prieten, o colega etc. A le separa nu este atat de greu, atat timp cat te ai pe tine in vedere, pe primul loc. Nu iubitul, nu prietena. Tu pe primul loc. Ok?

Ce ar fi ca incepand din acest moment sa te gandesti numai si numai la tine, la dorintele tale si la alegerile tale, fara a mai incerca sa impaci capra cu varza.Prietena ta, probabil e geloasa pe relatia ta, si considera ca-i apartii, la randul lui prietenul tau considera ca-i apartii mai mult lui, fara sa tina cont nciunul, ca TU iti apartii tie.Fa-i sa vada acest lucru si nu te mai lasa manipulata.Iesi din acest cerc.Mult succes!

Mesaj:
Buna ziua!am si eu o problema destul de mare am un baetel de 3ani si 1 luna si nu vorbeste decat doar cateva cuvinte care le.a anvatat ,nu stiu ce sa ma fac cu el parca nu retine si uneori cand vreau sa.l anvat ceva se plictiseste repede ,uneori mai repeta anumite cuvinte care le poate dar le uita repede ,,ce.mi recomandati sa fac ca sunt foarte stresata

Dieta şi suplimentele ajută cel puţin în parte, iar pentru unii ar putea elimina cauza principală.

http://wp.me/p48646-10Q "S-a conturat un fenotip clinic comun cu predominanţă masculină, autism, probleme senzoriale, tonus muscular scăzut, dificultăţi de coordonare, alergii alimentare şi simptome gastrointestinale. Per total, 181 de familii (97%) au raportat îmbunătăţiri spectaculoase într-o serie de aspecte, incluzând limbajul, imitaţia, coordonarea, contactul vizual, comportamentul şi percepţia senzaţiei durerii."

Recomand o vizita la medicul cu specializarea psihiatrie pediatrica, poti fi multe diagnostice. Nu pirdeti timpul, este vital pentru recuperarea copilului.

Va recomand si eu acelasi lucru, o vizita la psihiatrul pentru copii, acolo veti primi cele mai bune raspunsuri.

Ceea ce pot spune este sa-mi dau cu parerea. Poate fi o intarziere de limbaj impreuna cu un deficit de atentie, dar toate astea sunt ipoteze. Sunt mai multe lucruri de cercetat si v-as sugera apelul la un psiholog. Daca doriti o sugestie, ma puteti contacta pe pagina de facebook.

Incercati sa integrati copilul in gradinita. (La grupa mica am avut un baiat de 3ani si jumatate diagnosticat cu retard moderat in dezvoltarea vorbirii . In momentul intrarii in gradinita spunea doar ta-ta-ta fara adresa, nu cuvinte, insa la serbarea de sfarsit de an a reusit sa spuna o parte din poezia de la serbare).

Mesaj:
Ma simt foarte neajutorata de aceea am hotarat sa apelez aici. Sunt fata si am 17 ani. La varsta de 14 ani bunicii mei m-au acuzat ca ma droghez si ca le-am furat din casa (lucruri total neadevarate) si de aceea am pierdut legatura cu aproape toata familia mea, ramanand numai cu parintii. Tatal meu este si el depresiv deoarece este nevoit sa isi schimbe serviciul foarte des. Mama munceste foarte mult ca sa ne sustina pe noi si ei se cearta foarte des. Nu vorbesc niciodata cu ei despre problemele mele nu pentru ca nu vreau dar asa am fost obisnuita si nu pot sa ma deschid fata de ei. Am avut o perioada (la varsta de 15 ani) de aproximativ 1 an in care am stat dupa un baiat mai mare cu 2 ani decat mine care era alcoolic. Nu eram intr-o relatie dar stia ce simt pentru el si de multe ori mi-am facut rau singura (fizic si psihic) datorita faptului ca nu imi acorda atentie. Am avut probleme la liceu din cauza asta, am avut probleme cu alcoolul si apoi am inceput sa ma droghez. Dupa acea perioada am cunoscut un om minunat (un baiat cu 3 ani mai mare decat mine) care m-a facut sa iubesc din nou viata si sa fiu fericita. In timp au aparut probleme deoarece am inceput sa devin dependenta de atentia pe care mi-o acorda si vroiam sa-l am cat mai mult prin preajma. Am avut certuri din cauza asta, m-am simtit nedorita si ne-am departat. O perioada am vrut sa ma vad si cu alte persoane si l-am ranit(asta cam dupa 1 an si 3 luni de relatie). Am hotarat sa fim prieteni dar am realizat ca ma indragosteam iar de el(a durat cam 2 luni). El a fost deacord sa continuam relatia dar nu am putut trece peste certuri. Mi-a spus ca si el simte nevoia acum sa fie cu alte persoane si sa se redescopere si am clacat. Sunt la fel de disperata ca si in intamplarea cu cel dinainte doar ca de el nu ma pot dezlipi. Am apucaturi ciudate: ma port frumos, apoi incep sa plang si sa-l cert pentru ca nu ma apreciaza si pentru ca vorbeste cu fata aia (desi il inteleg). Ma simt neputincioasa pentru ca eu dau tot din mine si nu ma pot abtine sa nu ma enervez pe faptul ca el nu face la fel (realizez ca este stupid si ilogic sa ma astept sa faca asta doar pentru ca eu am facut-o). Ma uit in gol foarte des, uit despre ce se vorbesc si am apucaturi distructive (exagerez cu drogurile), chiar suicidale. Stiu ca trebuie sa trec peste dar sunt dependenta de el si din punct de vedere social si e prea greu sa nu am pe nimeni aproape…

Ai avut parte de o consulatie la un medic psihiatru? Daca nu, iti recomand o astfel de consultatie, apoi paralel incepe un proces terapeutic cu un psihoterapeut. Lucrurile sunt mai complexe, este important sa intelegi cauza/cauzele problemelor tale. Daca nu, ai sa tot treci de la la dependenta la alta. Mult succes!!!!!!

Draga mea, este un drum alunecos cel pe care te afli, din nefericire te va duce tot mai jos.Daca nu vrei sau nu poti sa mergi la psihiatru, exista centre de consiliere antidrog unde ti se acorda ajutor psihologic si medical.Tot ce tine de dependente reprezinta un real pericol.Incearca sa faci ceva pentru tine cat mai repede.Curaj!

o data cu dezobisnuirea de consum abuziv de alcool si dorguri o sa descoperi si esenta dependentei tale… dupa ce o vei intelege si accepta, vei puta putea merge mai departe catre un viata echilibrate, asa cum iti doresti. Se poate, succes!

In urma unei extractii dentare e vb de maseaua de minte ,care a decurs bine, in 5 min a extras-o dl dr…mi-a dat unele indicatii,sa nu mananc pe partea drepta ,lactate etc…nu mi-a dat sa iau antibiotic,a lasat locul deschis…e vreun risc de infectie?

Presupun ca ,dupa extractie, stomatologul a lasat un pansament hemostatic. Nu e nevoie de antibiotic atata timp cat respectati indicatiile date.

da, asa e a pus dansul ceva acolo si la urma pansament…si totusi mi-e cam frica de o infectie…si tousi ma gandesc ca poate putea s-o salveze…ramane locul gol?

Locul va fi partial acoperit de retractia gingiei. Puteti efectua un implant dentar.

Mesaj:
Buna! Sunt o proaspat absolventa de liceu, iar mai departe as vrea sa ma intrept spre litere sper sa reusesc dat fiind fatul ca media mea la bac a fost de 8,96. Dar problema e mama mea, care refuza sa ma lase sa merg la Cluj mai departe, vrand sa ma forteze sa ma duc la Baia-Mare, unde e si fratele meu, la o alta specializare, mentionez faptul ca eu nu prea ma intelegbine cu el. Sunt o fire mai introvertita si as vrea sa merg unde merg si prietenii mei si prietenul meu cu care deja in linii mari am incercat sa ne conturam viitorul. O problema ridicata de mama mea e aceea financiara, dar consider ca nu am nevoie de o suma extraordinar de mare comparativ cu cat ii da fratelui meu si eu pe langa asta vreu sa am un job part-time, deci am incredere ca o sa pot sa ma descurc. Si vreau sa fac ceva care sa imi placa mie, nu ei. Liceul de asemenea l-am inceput la un profil pe care si l-a dorit ea si dupa un an a trebuit sa admita faptul ca a fost alegerea gresita pentru mine si sa ma
lase sa ma transfer, nu vreau sa imi ruinez intreaga viata si sa regret si sa o invinovatesc pentru asta pe mama mea si as vrea sa pot sa o conving oarecum,tot ce am incercat pana acum a esuat. Va rog sa ma ajutati! Multumesc anticipat!

esti majora… te poti duce si inscrie singura la ce facultate iti doresi… este dreptul tau. Daca ti-ai facut un plan, verifica-l, inbunatateste-l, prezinta-l parintilor/familiei tale si pune-l in aplicare. Se pare ca stii ce iti doresti, ceea ce este un mare lucru! Succes!

mama ta nu te poate obliga sa mergi la ce facultate vrea dansa si nici nu are dreptul sa o faca. Ai incredere in tine si in faptul ca mamei tale ii va trece, dupa o vreme si totul va fi bine. Mult succes.

Parintii au aceasta "calitate" in a sti intodeauna ceea ce este mai bine pentru copiii lor,chiar,uneori in detrimentul acestora,nelasandu-i sa aiba propriile lor experiente,propriile lor greseli…loialitatea neconditionata fata de parintele lui,provoaca in copil sentimentul de vinovatie si chiar daca acesta isi doreste sa faca propriile alegeri,sa urmeze propriul drum,timid,incet vrea sa se desprinda de parinti,sa devina adult,sentimentul despre care ti-am pomenit mai sus il tine in loc si ii da o doza mare de nesiguranta in fortele proprii.Asa cum spunea colegul meu,in postarea de mai sus…AI INCREDERE IN TINE…alege ce crezi tu ca este mai bine pt tine…pt ca in felul acesta te responsabilizezi…si ce este cel mai important da-ti voie sa gresesti…ai voie….pt ca asa inveti…varsta este propice .Ai grija de tine si multa bafta in drumul ales,indiferent care ar fi acela.

Felicitări pentru rezultatele de pană acum! Felicitări și pentru planurile tale construite cu atata acuratețe! I-ai oferit deja mamei tale argumentele care să o convingă. Sunt în totalitate de acord cu dl. Botezat-Antonescu Radu Andrei. Îți doresc succes în continuare!

Ce se intampla daca faci ceea ce doresti tu? Care este teama ta?

este pornita sa ma duca la baia mare, imi tot repeta faptul ca luni o sa mergem sa ma inscrie, nu vreau asta… Prefer sa stau sa lucrez un an daca asta trebuie si apoi sa reusesc sa ma imi platesc o parte din cheltuieli, macar primele lunil lafacultatea pe care o vreau eu ca mai apoi sa imi caut acolo un job ca sa pot sa ma sustin financiar mai dearte.Este o fire destul de autoritara si mi se pare ca uita ca suntem in secolul 21 si vremurile s-au schimbat, dar nici ea nu cred ca era atat deoprita din a face ceea ce vrea atunci cand era tanara.

Daca lucrurile sunt fara cale de negociere, comunicare, intelegere atunci ai de facut o MARE alegere. TU sau MAMA. Greu nu? TU si astfel iti asumi TOATA responsabilitatea actiunilor si chiar a vietii tale si ai LIBERTATE, MAMA si atunci ai anumite beneficii sa zic materiale, de confort dar nu mai ai LIBERTATE. Cauta varianta WIN-WIN pentru amandoua. Daca nu se poate atunci iti doresc intelepciune in alegerea TA.:))))))))))))))

e o femeie greu se scos din ideile sale…dar tot incerc, oricum nu am de gand de data asta sa ma las condusa de ea, consider ca sunt suficient de matura incat sa iau eu deciziile in ceea ce tine de viitorul si viata mea.

Andrada, esti majora sau in pragul majoratului. Asta inseamna sa fii adult: sa iei o decizie si sa ti-o respecti. Ca o fi buna, ca o fi rea, ca e cineva de acord sau impotriva… mereu vor aparea situatii conflictuale. In viata nu vei avea mereu pe cineva alaturi, sa te ajute, sa te sfatuiasca. Puterea e in tine, tu stii ce-ti doresti si ce poti face sa obtii ceea ce-ti doresti. Stai un pic cu tine si analizeaza-ti situatia, scoate la iveala raspunsurile cele mai bune pentru tine si mergi inainte. Inainte de toate, insa, te sfatuiesc sa ai o discutie foarte serioasa cu mama ta, ca sa intelegi care sunt motivele reale pentru care dansa insista in aceasta directie, apoi sa le comparati impreuna cu ale tale, si sa o intrebi ce ar fi facut dansa in tinerete, daca ar fi fost in locul tau. Nu m-ar mira sa fii bucatica rupta din dansa si sa ganditi la fel. Succes!

este imposibil de discutat cu aceasta fiinta, tot ce face e sa ridice tonul la mine, sa aduca injurii si cuvinte care sa imi atace persoana, uneori recurge si la lovituri. As vrea sa va intreb daca as merge singura fara sa stie sa ma inscriu la facultate iar mai apoi i-as spune, in mod sigur ar aduce consecinete nefaste pentru mine, dar ce asputea face daca se exagereaza? Fuga de acasa ar putea fi luata in calcul?

Orice solutie poate fi luata in calcul, dar nu e recomandabila. Gandeste-te cum te-ai descurca fara niciun ban de acasa, sa nu-ti permiti nici macar un loc la camin pana cand nu reusesti sa te angajezi, sa nu iti permiti un covrig. Ai putea cadea, din disperare, pe mana unor oameni fara scrupule, si viata ta si-ar schimba dramatic cursul. Oricat de greu este sa vorbesti cu cineva, e varianta preferabila. Nu ai pe nimeni care sa te sustina? O ruda, un preot, o persoana cu influenta. Poti pune pe masa varianta: "uite, mama, merg la facultatea pe care o vreau, dar imi asum intretinerea financiara. Imi asum si succesul si esecul. Sunt o persoana puternica, ca si tine. Am nevoie sa ma ajuti doua luni, pana ma angajez si primesc primul salariu. Ma voi intretine singura si iti voi dovedi ca am facut alegerea cea buna. Nu e vorba ca nu te ascult, ci ca – poate pentru prima oara – ma auzi tu pe mine si vezi cat de mult semanam." Dar asta inseamna sa faci ceea ce spui. Merita efortul sau accepti decizia mamei tale?

E greu ca mama sa-ti lasi copii sa zboare de acasa, mai ales cand unu vrea intr-o parte si altu in cealalta parte. Sunt multi parinti care gresesc din multe puncte de vedere, insa noi suntem cei care avem nevoie sa se intample maturizarea si sa ne asumam deciziile. In cazul tau probabil ca nevoia este de incurajare pe drumul pe il alegi si observ ca ai deja un plan, asa ca ce te impiedica? Oricine are voie sa greseasca, chiar daca groapa e adanca tot ne ridicam si invatam sa mergem mai departe cu ceva experienta in plus.

Andrada… problema mamei tale nu este la ce facultate vei merge… ci "ingrijorarea" ei se afla in decizia ta pe care mama ta nu o accepta… "as vrea sa merg unde merg si prietenii mei si prietenul meu cu care deja in linii mari am incercat sa ne conturam viitorul." … ultima parte a citatului cred ca nu e pe placul mamei tale…

Mesaj:
Buna ziua , ma numesc Tudor am 17 ani iar problema mea este una de cuplu . Sunt impreuna cu o fata de 3 luni iar duminica , 6 iulie , prietena mi-a spus ca ma compară în mintea ei cu fostul (ea avand o relatie de doi ani cu el ) si ca ii e teama sa nu ma faca sa sufăr pe tema asta . Eu am reactionat calm si am incercat sa ii arat ca ii sunt aproape si ca o inteleg prin ce trece , dupa care mi-a spus ca s-ar putea sa ne despartim iar eu i-am zis ca mai bine vorbim urmatoarea zi că se aglomerează prea multe intr-o noapte . Dupa ce am terminat convorbirea ea plângea si stătea pe facebook si a vazut ca s-au afisat notele la bac si l-a sunat pe fost sa il felicite dar s-a blocat si mi-a zis ca parca nu ii mai recunostea vocea . Următoarele 3 zile ne-am vazut iar in a treia zi i-am zis sa vorbeasca cu fostul daca asa simte si a vorbit iar acum nu stiu ce o sa se întâmple . Ei doi un an intreg s-au certat , ma poate ajuta cineva sa imi spuna cum sa tratez problema si daca pana acum am procedat corect , oferindu-i incredere si intelegere ?

Incearca sa te ocupi mai mult de tine.

Mesaj:
Buna ziua. Numele meu este S. (nu vreau sa dau prea multe detalii, pentru ca as prefera sa raman anonima, dar daca cineva imi lasa e-mailul sau numele de fb, il contactez eu, in caz ca vrea mai multe detalii).Tocmai am terminat clasa a 11-a si ma confrunt cu cateva problema.
Eu am fost un copil dorit,sau cel putin asa am fost lasata sa cred. Familia mea este certata cu rudele din partea tatal lui dintr-o prostie.Eu acum stau in casa cu bunica mea, iar un etaj mai sus, stau parintii mei cu sora mea. Ziua de obicei stau toti la bunica, si noaptea se duc la ei. Pana sa apara sora mea (cand eram clasa a II-a), ei stateau mereu cu mine la bunica mea. In primii ani de viata, cu noi a locuit si strabunica mea, mama bunicii cu care stau acum, care nu ma avea la inima pentru ca ar fi vrut un baiat. Ceea ce m-a deranjat mereu a fost ca ai mei ma lasau mereu sa ma descurc singura cu toate, ca si cum nu le-ar fi pasat. Imi aduc aminte ca, la un moment dat, cand strabunica mea comenta foarte mult de mine, am inceput sa arunc cu lucruri in ea ca sa ma apar pentru ca, desi era toata familia prezenta, nimeni nu imi lua apararea. Pentru ca erau toti ocupati, inclusiv bunica mea, de la varste destul de mici m-au lasat cu oricine, vecini, prieteni, rude. Lucrul acesta nu s-a intamplat si cu sora mea. Ea incepea imediat sa planga si ei renuntau la planurile lor. Cand cineva comenta de ea, la scurt timp, parintii mei se certau cu persoana aia din diverse motive si incepeau sa o urasca si sa nu isi mai vorbeasca in veci. Pe mine m-au lasat sa ma descurc si singura cu scoala. Acum sunt la un liceu de elita, am intrat cu 9,60 si nu am avut media umflata. Sora mea tocmai a terminat clasa a III-a si maica-mea a stat mereu in permanenta cu ea sa isi faca temele, sa o scoata afara, sa o duca in parc. Eu cand eram mica, de cele mai multe ori stateam in casa si intindeam papusile in pat de una singura jucandu-ma, sau citind cand am inceput scoala. Dupa cum v-ati dat seama, parintii nu prea au fost prezenti in viata mea si nu s-au jucat cu mine decat obligati de mine.Uneori ma mai duceam cu bunica in parc. Nu ma simt invidioasa pe sora mea sau ceva de genu. Nu e vorba de gelozie. Doar ma simt…ca si cum lor nu le-a pasat niciodata de mine pentru ca intotdeuna m-au lasat sa ma descurc singura. Ca si cum TREBUIA sa faca fata tuturor lucrurilor care mi se intamplau. De atunci…mereu cand cineva nu vrea sa ma sustina sau sa ma ajute, pentru mine inseamna ca nu i-a pasat niciodata de viata mea.
Pe de alta parte, in privinta corpului, am fost un copil normal.Nu eram nici grasa, nici slaba, dar oamenii, chiar necunoscuti, au comentat mereu ca sunt grasa si ca ar trebui sa nu mai mananc atat. Eu eram cea care mereu trebuia sa raspunda la comentariile lor rautacioase si mincinoase. Insa, corpul si mintea mea le-au ascultat, iar cand mi-a venit ciclu am inceput sa ma ingras foarte tare. Cand aveam 6 ani, am avut un prieten foarte apropiat, din zodia Pesti (eu cred in zodii…o sa vedeti mai incolo de ce). Am tinut foarte mult la el si am apreciat ca in ciuda faptului ca era slabanog nu ii pasa ca lumea ma face grasa. Dar…s-a mutat si de atunci l-am pierdut definitiv. L-am cautat. A fost degeaba. Uneori imi mai amintesc de lacrimile din ochii lui cand si-a luat adio de la mine.
Inainte sa incep scoala, toti cunoscutii ma stiau ca pe un copil destept. Asa ca, atunci cand am inceput scoala, am incercat sa fac tot ce pot ca sa fiu remarcata. O admiram foarte mult pe invatatoarea mea. Am inceput sa plang in fiecare dimineata, iar ea se comporta din ce in ce mai dragut cu mine. Tin minte si acum momentul in care s-a asezat langa mine sa ma intrebe de ce plang mereu si regretul pe care l-am avut ca nu pot sa ii spun adevarul, dar si ca ea a plecat dezamagita de langa mine. Curand, am devenit cea mai buna din clasa si protejata ei. Mereu imi lua apararea, imi dadea cele mai grele si importante roluri in serbari, luam cele mai mari note, eram mereu prima din clasa la orice, ma punea sa verific temele. Iar eu mereu am privit-o ca pe un model pentru ca a fost persoana cu cel mai pur suflet pe care l-am cunoscut.
In clasa a IV-a, mi-a venit ciclu si am inceput sa ma ingras. In scurt timp, am inceput sa simt ceva pentru un coleg, iar ironia sortii a facut ca eu sa fac meditatii cu el. Eram buni prieteni. In a V-a, am ajuns la clasa de engleza, cea mai buna din clasa, dar el s-a schimbat. A inceput sa ma urasca, sa se comporte din ce in ce mai urat, iar cand a aflat ca eu simt ceva pentru el, a inceput sa ma jigneasca din ce in ce mai tare (nu sunt vreo fata urata sau ciudata, multe persoane mi-au spus ca sunt draguta, chiar frumoasa…si ca nu sunt ca fetele din ziua de azi…). Am inceput sa ma simt si mai rau in propriul meu corp, iar cu timpul am ajuns sa am o imagine gresite despre el (acum ma vad cu cel putin 10-20 kg mai grasa decat sunt…cred ca am vreo 80 de kg, nu mai m-am cantarit de mult timp). Nu mai aveam deloc incredere in mine, iar noaptea nu mai puteam sa adorm. In weekend ma culcam dimineata, iar asta cu timpul a devenit un obicei de fiecare data cand am o zi libera,
un obicei pe care imi e greu sa il controlez. Aaa…si legat de fobii, imi e frica sa nu ma inec, iar cand eram mica mereu visam ca blocul meu i-a fost…probabil are o legatura cu controlul.Acea perioada a fost destul de rea pentru mine pentru ca plangeam foarte mult vazandu-ma foarte urata, grasa si nedorita, nedemna de a fi apreciata in vreun fel sau altul. Colegii mei erau destul de rautaciosi si obisnuiau sa jigneasca des, doar asa…de dragul de a face rau. Eu nu imi puteam permite sa fiu slaba, sau sa arat ca ma doare. Desi am incercat toate variantele de abordare cu ei, nimic nu a mers.Am devenit din ce in ce mai puternica, mai rece, cand aveam ceva pe suflet ma inchideam in mine. Mi-am pierdut simtul umorului pentru ca nu mai era nimeni care sa rada de ceva spus de mine, oricat de amuzant era. In clasa a VI-a, am reusit sa slabesc destul de mult, dar mai aveam 5 kg pana la rezultatul final. M-am sabotat singura pentru ca nu voiam sa reusesc. Nu voiam sa descopar ca oamenii s-ar fi comportat la fel cu mine, chiar daca as fi fost o persoana normala. In acea perioada am facut o mare greseala pentru ca m-am indepartat de invatatoarea mea, pe care o mai vizitam din cand in cand la clasa ei. Am facut-o dintr-un orgoliu prostesc. In clasa a VII-a se zvonea ca e bolnava, iar eu, din acelasi orgoliu, am refuzat sa o caut. Stiu ca durut-o pentru ca probabil tinea destul de mult la mine…La sfarsitul anului s-au intamplat simultan 2 lucruri: am aflat ca invatatoarea mea are cancer la plamani si 2 colege (care mi-au fost candva prietene) si-au unit foartele impotriva mea, desi nu le facusem vreun rau, si au intors toata clasa impotriva mea in asa fel incat daca ma duceam sa intreb pe cineva ceva, ele 2 veneau si luau persoana aia de langa mine aratandu-i ceva mai interesant. Astfel, ajunsesem sa nu mai pot vorbi decat cu o singura persoana din clasa, prietena mea cea mai buna. Credeam ca situatia invatatoarei mele nu e asa de grava, dar cand m-am
dus la prietena ei sa ii dau niste bani si am fost primita atat de dragut, desi nu meritam (si m-am simtit ca ultimul om pentru ca am abandonat-o), am aflat cumplitul adevar si anume ca mai are 4 luni de trait. Asa credeau medicii… dar a mai trait aproape 2 ani. Cand am aflat ca devenise antisociala, m-am simtit atat de vinovata si m-a durut atat de tare incat nu mai m-am putut opri din plans. Am plans 3 zile si 3 nopti intruna. Mancam, faceam teme, stateam la ore, mergeam pe strada, adormeam, ma imbracam, citeam, toate activitatile zilnice le faceam, dar plangand. Nu ma puteam opri. Eu nu suport ca cineva sa ma vada plangand pentru ca consider asta ca si cum tu ai arata ca ai un punct slab celui din fata ta, un punct unde el te poate rani si ramane doar sa fie suficient de destept incat sa-l descopere. Dar…atunci am plans pana cand mi-a spus diriginta ca ea e mai bine (pe toata perioada bolii, diriginta mea a exagerat cu gravitatea bolii ei, diriginta mea fiind o femeie destul de trufasa, genul care te ia in brate ca sa te injunghie). Atunci m-am oprit din plans si am sunat-o. Voiam sa stiu sigur ca e ok, ca nu ma uraste, desi avea toate motivele…O iubeam asa cum as fi putut sa o iubesc pe maica-mea, daca ar fi fost mereu langa mine cand aveam nevoie. Invatatoarea mea a fost singura persoana din lumea asta pentru care as fi facut orice sa o pot salva, dar nu am putut sa misc un deget in favoarea vietii ei. Din fericire, mi-a raspuns la telefon si s-a comportat foarte frumos cu mine (iar eu ma simteam foarte prost), mi-a spus ca vrea sa ma vada,desi se inchisese foarte tare in ea si refuza pe oricine si mi-a facut o promisiune, ca va lupta pana la capat (si eu am facut o asemenea promisiune mai tarziu un pic). Cu timpul, m-am apropiat si mai mult de ea, mi-a devenit psiholoaga mea de la telefon pentru problemele cu colegii mei. A fost singura persoana care m-a sustinut in perioada cand ea a fost bolnava, singura persoana pentru care ma tineam tare, desi imi venea sa plang intruna de frica ca o voi pierde si ma voi trezi singura pe lumea asta. A fost singura persoana pentru care eu trebuia sa fiu acolo si sa fac ceva, dar ea a facut totul pentru mine. M-a invatat multe lucruri, m-a facut sa fiu om, m-a facut sa fiu cea care sunt astazi, sa apreciez viata, sa fiu constienta ca pot sa fac orice in viata asta si sa nu regret nimic, ca eu sunt mai buna decat cei care ma jignesc si ma urasc. A fost pentur mine ca un mic Dumnezeu, in jurul caruia se invartea lumea mea. Vreme de 2 ani, am trait cu teama ca am totul si pot pierde totul o data cu ea…M-am jurat ca nu o voi mai parasi vreodata si ca voi face tot ce imi cere, indiferent despre ce va fi vorba. As fi fost in stare sa imi dau si inima din piept daca as fi stiut ca i-ar mai fi dat o luna in plus. Ea m-a invatat din nou sa zambesc si mi-a aratat ce inseamna sa iubesti, sa iti arati iubirea, afectiunea, sa te apropii de oameni fara sa iti fie teama ca te vor face sa plangi.
In clasa a VIII-a, una dintre cele 2 fete a plecat din clasa, iar cealalta s-a mai linistit. Cand prima s-a intors inapoi, a avut o discutie cu mine si mi-a spus ca a fost influentata si ca e constienta ca a gresit comportandu-se asa cu mine pentru ca eu nu i-am gresit ei cu nimic. Am iertat-o. Nu stiu de ce. Nu stiu cum am putut sa uit toate glumele proaste pe seama kg mele in plus si toate momentele cand m-am simtit de parca as fi fost o balena pe 2 picioare. Incetul cu incetul, am devenit destul de apropiate si am inceput sa am incredere in ea. Din fericire, asta e o poveste cu happy-end pentru ca acum un an am reluat legatura si, desi a fost plecata din tara o vreme, tocmai s-a intors in tara definitiv. Ma bucur din tot sufletul pentru ca am iertat-o deoarece au fost multe momente grele cand ea m-a ridicat de jos, m-a incurajat, m-a facut sa nu plans non-stop cand ii ieseau analizele prost invatatoarei mele.
Probabil, clasa a VIII-a a fost cea mai buna perioada din viata mea, pentru ca le aveam pe ele doua. In fiecare saptamana, o sunam pe invatatoarea mea si depanam amintiri cu ea, intotdeuna voia sa ma invete ceva bun pentru mine, pentru viitorul meu.Si am iubit-o asa cum nu o sa o mai fac in viata asta. Nu i-am spus-o vreodata, dar sper ca a stiut. I-am cerut iertare pentru momentul in care am lasat-o balta, si mi-a spus ca nu are de ce sa ma ierte pentru ca nu a contat asa mult. Eu seman destul de mult cu ea, ca si persoana, iar din cauza asta, multe lucruri nici nu era nevoie sa i le explic pentru ca le intelegea. Era ca si cum as fi vorbit cu mine, iar cand s-a dus, a fost ca si cum mi-am luat adio de la mine.
In clasa a IX-a, am crezut ca totul e ok cu colegii pana cand cineva m-a mintit ca toti din clasa ma urasc, asa ca m-am inchis in mine. M-am apropiat de 3 fete, in special de una dintre ele cu care m-am certat de multe ori, desi, cu timpul, am ajuns sa tin din ce in ce mai mult la ea. La liceu am incercat sa fiu eu (deabia acum, in a XI-a, am reusit sa fiu eu cu adevarat), sa am tupeu, sa ma imprietenesc cu oamenii. Mi-au placut cativa baieti intr-un mod superficial, dar ajungeam sa ma mint pe mine ca si ei simt ceva, iar cand se dovedea ca ma insel, dadeam vina asupra corpului meu. Mereu imi spuneam "Cine ar place o grasa? Hai fii serioasa!!!" Am inceput sa nu mai imi pese atat de scoala, pentru ca am vrut inainte de orice sa traiesc. Poate sa recompensez ceea ce nu am avut in generala. Stiam ca invatatoarea mea e bine, asa ca am vrut sa o las in pace, sa nu o mai stresez cu problemele mele. Stiam ca are metastaza la creier si ca o doare capul ingrozitor, si totusi…ma ascu
lta pe mine de fiecare data cand o sunam, fara sa imi zica macar o data ca are treaba. Acum ma voi simti poate pentru toata viata vinovata ca am lasat-o balta, singura, din nou, cand am crezut ca ii e bine, dar de fapt dupa i-a fost mult mai rau si a murit. Eu am aflat printr-o conjunctura care m-a facut sa ma simt prost, si m-am dus in ultima zi, fix cand am aflat, sa imi iau adio. Atunci am vazut declinul omului pentru care ti-ai fi dat si viata. Am vazut cat de mult se schimbase si cat de urat se transformase. A durut ingrozitor sa vezi asa un om pe care l-ai iubit atat (si credeti-ma eu am devenit foarte selectiva cu persoanele de care ma atasez si foarte rar ajung sa imi pese de cineva cu adevarat). I-am promis atunci, dupa ce i-am cerut din nou iertare ca am lasat-o balta, ca voi lupta pana la ultima picatura de sange sa fiu fericita, sa imi gasesc pe cineva care sa ma iubeasca, indiferent cat de greu imi va fi, si il voi aduce sa i-l prezint, si am sa fac asta pentru ea, nu pentru altcineva, nici chiar pentru mine. Mi-am luat adio si de atunci nu am mai avut puterea sa calc pe acea strada.
Mi-am facut o gasca de prieteni la liceu, unde era un baiat pe care il placeam, prietenele mele din clasa, o prietena din copilarie si restul erau de la alte clase. Una dintre prietenele mele s-a cuplat cu unul dintre baieti, iar dupa ce s-a despartit acesta a inceput sa ma urasca pe mine, desi am fost singura care nu s-a bagat in relatia lor. Eu am tinut destul de mult la baiatul pe care il placeam, dar prietenul lui a inceput sa ma barfeasca de fata cu el, sa inventeze lucruri, sa faca pariu ca daca pana la sfarsitul clasei a 12-a eu o sa slabesc (aici m-am simtit de parca daca slabeam deveneam normala), o sa se dea la mine si o sa ma sarute (ceea ce m-a facut sa ma simt dezgustata de situatie.M-a durut foarte tare ca el a inceput sa ma urasca, sa nu mai imi vorbeasca deloc, sa se simta dezgustat aproape de prezenta mea. Dar am supravietuit, nu? Desi chiar tineam la el. Am sfarsit prin a-i trimite mesaje cu ce simt si a-i spune ca daca el nu simte nimic sa ma lase in pace, dar fix atunci incepea sa ma bage in seama. Am creat o dependenta. Intr-un final, m-am saturat si i-am spus ca nu mai am de gand sa vorbesc cu el vreodata pentru faptul ca m-a jucat pe degete. Iar el m-a luat la misto.
Am incercat sa ma indragostesc de alt baiat, dar acum cateva saptamani, am aflat ca atunci cand eu ma imprieteneam cu el, incepuse sa ma barfeasca si sa spuna in stanga si in dreapta tot ce vorbeam cu el.
M-am simtit dezamagita, ca si cum, fiecare baiat pentru care simt ceva, e menit ca mai devreme sau mai tarziu sa se intoarca impotriva mea.Am avut o singura relatie adevarata cu cel mai bun prieten al meu din generala pentru care am simtit ceva cu mult timp inainte sa imi zica el ca ma place si sa fim impreuna (nu e vorba de acela care m-a jignit, ci de altul), dar s-a terminat pentru ca eu l-am supus la niste teste sa vada daca ma poate suporta cand sunt suparata, si s-a dovedit ca nu ma putea suporta.
M-am certat cu prietena mea din copilarie pentru ca lua apararea grupului cu care statusem atunci o exclusese si pe ea.A avut o reactie foarte urata cand i-am spus ca am inceput sa nu mai am incredere in ea, si a inceput sa ma blesteme, desi eu ii vorbeam tot mai frumos. Cateva luni mai tarziu, am aflat ca ea s-a apropiat din ce in ce mai mult de prietenele mele, iar intr-o zi, m-am trezit ca toate 3 se duc la ea, lasandu-ma pe mine cu ochii in soare. A inceput sa fie destul de apropiata de prietena mea cea mai buna, iar eu m-am simtit din ce in ce mai tradata, asa ca am ajuns sa avem certuri din ce in ce mai des. Nu vreau sa se foloseasca de ea, sau sa faca lucrurile expre din cauza certei cu mine, dar prietena mea cea mai buna nu crede asta, pentru ca vorbea cu ea si inainte…si nah.Dar fata aia e foarte egoista si e in stare de multe ca sa demonstreze ca ea e cea mai tare.
De scurt timp, am inceput sa merg la sala, si incerc sa lucrez la increderea in mine, desi tot imi urasc corpul si nu mi se pare ca sunt indeajuns de frumoasa incat sa ma placa cineva. Coincidenta a facut sa ma indragostesc pe bune de data asta, de un baiat de la sala,care e tot pesti (ca prietenul meu din copilarie, ca un baiat care m-a placut mai demult, ca baiatul ala care ma jignea si pentru care am simtit ceva cand eram mica). Dar de data asta, e fix genul de baiat pe care l-am cautat eu mereu…fara sa exagerez. Mie imi plac oamenii care ma fac sa rad, tocmai pentru ca eu sunt foarte trista in general. Iar el e glumet tot timpul, sensibil, genul de baiat bun, crescut intr-o familie buna,educat, cu un suflet foarte bun, sensibil, vorbaret, caruia ii pasa de oameni, sare in ajutorul oamenilor, timid, dar care isi schimba starea des si e usor rautacios cand e prost dispus. Asa sunt si eu. El se comporta foarte dragut cu mine, se intimideaza doar in fata mea, incearca sa im i atraga atentia, sa se imprieteneasca, sa arate ca ii pasa de mine, cand ma simt rau, ma intreaba non-stop daca imi e mai bine,se uita mereu dupa mine, face glume ca sa ma inveseleasca. Nu se comporta asa cu toata lumea. Daca era interesat de o "bunaciune", s-ar fi cuplat de mult cu una. Nu vrea sa profite sau ceva, chiar e baiat bun…si nu m-a criticat niciodata pentru faptul ca as fi impiedicata sau mai plinuta. M-a facut mereu sa ma simt bine. Dar…mie imi e frica sa fiu constienta ca simt ceva cu adevarat, pentru ca de data asta, daca ar iesi prost, as simti pentru prima data ca chiar e vina corpului meu. Imi e frica sa il las sa se imprieteneasca cu mine si nu stiu cum m-as putea imprietenii eu cu el.Imi e frica sa nu fie din nou o iluzie ca el simte ceva pentru mine si sa se dovedeasca ca nu e asa. Si cel mai frica imi e sa nu se comporte ca toti ceilalti de pana acum, sa ma urasca, sa nu mai vorbeasca cu mine, sa ma barfeasca…intr-un final, marea majoritate a celor care m-au cunoscut au ajuns sa ma urasca ori pentru ca m-au cunoscut prea bine, ori pentru ca nu i-am lasat sa ma cunoasca deloc.
Cateva prietene m-au sfatuit sa il invit sa bem ceva…dar mi s-ar parea ca il agat, iar el la cat e de timid, nu ar putea sa zica cine stie ce…
As vrea sa ma ajutati sa ma inteleg cu prietena mea si sa nu mai imi pese atat ca fata aia inca mai tine legatura cu ea, si…sa imi inlatur teama de a simti ceva pentru baiatul asta…Multumesc mult pentru atentie! :*

Ai formulat niste obiective foarte exacte, barvo! Dar ele nu pot fi atinse prin cateva randuri pe care le vei citi aici. Iti recomand sa vorbesti cu psihologul scolii, mai ales acum, cand e pe gratis (cata vreme esti eleva). Altii dau bani grei pe astfel de servicii. Dupa felul cum ai descris situatia, cred ca esti foarte complianta, iar psihologul are material foarte bun de lucru. Schemele tale cognitive de abandon 9inconstiente probabil), necesita ceva timp pentru a fi modificate. Ai aceasta oportunitate de a beneficia de suport de specialitate; o prinzi ? sau…

Draga mea, o discutie cu psihologul scolii cred ca te va ajuta foarte mult, vei invata cum sa-ti gestionezi relatiile si cum sa-ti cresti stima de sine.Cu siguranta te vei regasi pe tine si iti vei imbunatati relatiile.Succes!

Mesaj:
Buna! Am apelat la acest site doar pentru a primi cateva sfaturi legate de o posibila viata sentimentala.. m-am indragostit de un baiat foarte ok, cuminte, cu un comportament de nota 10. Mama mi-a spus ca e un baiat bun.. Insa tatăl meu nu aproba relatia mea cu el, deoarece nu s-a inteles cu tatăl sau pe vremea cand inca trăia.. Eu am 15, iar el 18. Invat foarte bine la scoala si tot timpul ajut la treburile casei.. Ce trebuie sa fac?

La 15 ani sa iti vezi de scoala… El la 18 ani ar cam simti nevoia de sex… in situatia asta "mai este un baiat bun?" Nu cumva tatal tau simte cam ce urmeaza sa se intimple in viata ta sentimentala?

ai 15 ani… ia-o incet si incearca sa impaci si capra si varza

daca "impaci capra"… s-ar putea "sa strici varza"… si sa se lasa cu "sarmale"

foarte tare remarca D-nu Viorel Mocanu

In primul rand, nu-l considera pe acest baiat ca pe viitorul tau sot, chiar daca este cel mai bun baiat, in pofida parerii tatalui tau. Da-ti sansa sa experimentezi; doar asa poti creste si te poti dezvolta. Din acest discurs nu reiese ideea abandonului relatiei. Insa nu te rezuma la a experimenta doar in domeniul relational. Pentru o buna dezvoltare personala, ia in calcul cat mai multe domenii, fara a exclude domeniul vocational, domestic, etc. Iti doresc minte limpede.

Mesaj:
Salut, am 21 de ani si sunt foarte confuz! De 2 ani, am o relatie cu o fata, si chiar ne iubim. Dar ….. de o perioada de timp, mi-am schimbat locul de munca … acolo mam imprietenit foarte tare cu un coleg de serviu(care este casatorit). Este cel mai bun prieten al meu , dar mi sa parut ciudat faptul ca mi-a propus sa facem sex amandoi, cu una!(la nimeni nu a propus asa cv) Omul pare foarte atasat de mine , dar mie teama sa nu fie bisexual! Ma tachineaza, imi pune diferite porecle(mi-a zis cu gura lui , ca sunt alinturi(! Nush ce sa cred….

Esti fericit te place… acum ramine la alegerea ta daca ii si impartasesti dorintele

Problema este ca nu stii ce sa prevezi, nu ca nu stii ce sa crezi. Incearca sa nu te transformi in ghicitor de ganduri si intreaba-l cu subiect si predicat exact ce te roade. Cand iti va da raspunsul, atunci, cu siguranta vei sti ce sa crezi, dar nu vei stii ca sa faci, probabil. Poti sa-i ceri un ragaz, si, dupa ce-ti reevaluezi relatia cu iubita, vei sti exact si ce e de facut. Succes!

Sunt doar propuneri sexuale care nu presupun nimic. Tu alegi ceea ce se potrivește tie. Dacă nu vrei, spune clar acest lucru iar relația voastră de prietenie poate continua.

Priveste situatia din afara, eventual povesteste cuiva despre aceasta intamplare, spunandu-i ca este vorba de doua cunostinte de-ale tale, da-le nume fictive, si vezi ce simti in timp ce dai aceste detalii. Asculta-ti instinctul. Analizeaza dincolo de bine si de rau.

Mesaj:
Buna ziua, sunt o femeie de 44 ani, cu studii superioare, fara probleme financiare, cu un fata studenta in strainatate, divortata de 16 ani. In urma cu 4 ani am inceput o relatie frumoasa cu un barbat de varsta mea, proaspat despartit… o relatie in care m-am implicat trup si suflet, afectiv, emotional, financiar… in care ne faceam planuri de-a imbatrani impreuna si-a ne creste nepotii. In urma cu o luna si jumatate, fara alte introduceri, mi-a spus ca nu este fericit si c-a luat decizia sa ne despartim, ca nu are nici un fel de explicatii sa-mi dea si…dus a fost. De-atunci sunt intr-un blocaj emotional dureros, depresiv si…nu pot sa ies din aceasta stare, plang tot timpul si nu pot sa-mi revin. Ce pot face??? Am nevoie de un sfat, va rog! Multumesc.

consultati un psiholog/psihoterapeut/psihiatru

Cu mult drag,as fi vrut sa va pot da o sugestie referitoare la problema dumneavoastra,ca sa pot face asta as avea nevoie de mai multe date ale situatiei,care oricum ar fi fost prea putin. Este bine sa consultati un psiholog!

Consultati un terapeut.

cu siguranta povestea dvs este mult mai complexa si nu a putut fi prinsa in randurile ce le-ati scris. tocmai din aceste motive a incepe un proces psihoterapeutic va poate ajuta sa va gasiti linistea si poate o noua perspectiva asupra vietii dvs.

Este un proces care se intinde pe 5 stadii: negarea, furia, targuiala, depresia si acceptarea. Pentru vindecare e nevoie sa parcurgi aceste etape, in timp. Aceasta parcurgere, nu e nevoie sa fie lineara, poate exista si un recul spre stadii inferioare, la un moment dat. Cu toate ca ai deja aceasta informatie, elementul necesar pentru vindecare este timpul. Exista psihoterapeuti specializati in pierdere si doliu, acolo sa te adresezi. Exista tehnici specifice de a face fata acestei situatii (sau proces de vindecare). Imi este foarte clar ca in ce te priveste, separarea a fost realizata doar in plan fizic. Insa pana cand aceasta separare nu va fi realizata si in plan mental si emotional, vei pastra aceasta relatie si o vei duce cu tine si in urmatoarele. In concluzie, ar fi utila o despartire sanatoasa, de care poti beneficia cu indrumarea unui specialist (ca sa nu mai existe reziduri din aceasta relatie, pe care sa le porti cu tine in altele). Imi pare rau ca treci prin asa ceva, dar, daca te ajuta (fiindca ai cerut un sfat), e important sa stii ca, asa cum oamenii au o viata… si relatiile au o viata, care, pana la urma se si termina, cum este firesc, de altfel. Cand vei intelege si vei integra acest"firesc", te poti considera vindecata. Depinde doar de tine cum alegi sa treci prin aceasta situatie. Eu iti doresc multa liniste si succes.

Incercati sa faceti toate eforturile pentru a nu intra adanc in ghearele depresiei.Depresia cauzeaza durere, dar o durere mare poate cauza depresie ceea ce este cu mult mai rau .Atat cat se poate, incercati sa acceptati ca s-a incheiat relatia, asa cum spunea o colega mai sus, si relatiile au viata lor.Si nu va invinovatiti pentru faptul ca barbatul din viata dvs. s-a simtit nefericit.E nefericirea lui, sunt sentimentele lui.Cateodata credem ca niciodata nu ne vom mai putea reveni, dar cred ca exista si altceva in viata decat un barbat care nu s-a mai simtit fericit si a plecat.Sunteti o femeie in floarea varstei, fara probleme financiare dupa cum o spuneti, poate o iesire din mediul in care acum nu va simtiti bine, ar fi buna pentru dvs. Va doresc sa va regasiti linistea interioara!

Cel mai important lucru este sa intelegem ca avem de respectat LIBERUL ARBITRU al altora, si ca iubirea e ceva simtit, si nu impus. Daca ACCEPTAM acest lucru, totul e simplu. Insa adesea dorinta noastra de CONTROL preia… controlul asupra noastra.

daca doriti sa disctutati cu un psihoterapeut adresa mea de e mail este:laurrentiudobrota@yahoo.com

Doamna, sunteti o invingatoare! De ce v-ati lasa doborata tocmai acum, cand ati realizat ca aveti in fata dumneavoastra ani buni de trait, in fericire? Cate esecuri nu ati avut pana acum! Dar ele v-au facut mai puternica, dovada ce ati realizat in viata. Mergeti la terapie EFT sau alt gen de terapie, unul care sa va atraga. Scapati de incarcatura emotionala negativa, ca sa vedeti cu adevarat ce valoare aveti si ce viata minunata meritati.