Am 18 ani si m-am mutat din Bucuresti in Craiova deoarece parintii mei au divortat. M-am adaptat greu, am plans luni zile intregi si am avut si un atac de panica…

Mesaj:
Buna ziua, numele meu este Ioana, am 18 ani si sunt in ultimul an de liceu, intr-un colegiu din Craiova. Timp de 17 ani am locuit si am trait in Bucuresti, anul trecut m-am mutat in orasul curent fara a vrea lucrul acesta; am fost fortata de catre tatal meu (parintii mei sunt divortati- mama in Craiova, tata in Bucuresti, tatal meu gasindu-si pe altcineva intre timp cu care eu nu ma prea intelegeam). Asadar, am venit sa locuiesc impreuna cu mama, nu stiam orasul si nu cunosteam pe nimeni in afara de ea.

A urmat o perioada foarte grea pentru mine, ingrozitoare chiar, in care dupa cateva luni de plans in fiecare zi si experienta unui atac de panica, am reusit sa cunosc cativa oameni, dar care se limiteaza numai la spatiul scolii, si sa imi cunosc propriul cartier si partea de oras in care ma aflam.

Inainte sa plec din Bucuresti, am cunoscut un baiat care m-a sustinut aproape in tot acest proces al meu de "schimbare". De fapt, nu era un baiat, era chiar un barbat la 27 de ani, insa parea destul de imatur la acea vreme, in ceea ce privea relatiile dintre oameni, asta probabil si din cauza vietii pe care a dus-o pana in acel moment, dar asta este alta poveste. Toate bune si frumoase, pana cand am plecat de langa el (deja ajunsesem sa ne atasam unul de altul). La doar cateva luni dupa ce m-am mutat, el a suferit un episod psihotic, cred..in care m-a indepartat foarte mult, iar eu am suferit enorm, el fiind si singura mea sursa de sprijin si suport, fiindca in parinti si in fratele meu nu puteam pune baza, nu stiau prin ce trec si nici nu erau interesati asa de mult, fiecare era pentru el.

Anul acesta, prin februarie-martie, m-a cautat din nou si si-a cerut scuze pentru comportamentul pe care l-a avut, adaugand ca tine enorm de mult la mine. Avand in vedere ca si eu tineam la el si eram indragostita pana peste cap, usor am reinceput sa vorbim si parca totul era mai bine ca la inceput.

In aceasta vara, am venit in Bucuresti, in vacanta si am petrecut o saptamana si ceva la el, acasa, in garsoniera pe care a inchiriat-o nu de mult timp. Cred ca au fost cele mai frumoase momente din viata mea, de pana atunci, in care am devenit cumva dependenta emotional de el.

Acum, de aproape doua luni, m-am reintors in Craiova, fiindca a inceput scoala, promitandu-i ca am sa vin in weekend-uri, iar el la randu-i spunandu-mi ca ma va vizita, atunci cand eu nu pot veni. Iata ca, dupa aproape doua luni, eu nu am putut veni in Bucuresti, iar el nu a venit in Craiova. (la tatal meu nu puteam sta, fiindca nu era de acord cu relatia asta, in primul rand, iar in al doilea rand, conceptiile tatei privind sederea mea acolo sunt poate nepotrivite-avand impresia ca pe mine nu ma intereseaza deloc de el, ci doar sa imi vad prietenii(asta dupa ce el m-a dat afara din casa) si ca sunt o strainta, un musafir in acea casa).

Deci, am ajuns la faza, in care am din nou o relatie la distanta. Lucrul asta ma afecteaza destul de mult, avand in vedere dependenta emotionala pe care am dezvoltat-o la Adrian, barbatul despre care vorbeam mai sus. Pur si simplu sunt dependenta de suportul si ajutorul lui, fiindca in continuare nu am pe cineva langa mine asa cum e el. Problema e urmatoarea: el are prieteni acolo, un alt program fata de al meu, o alta viata, astfel ca vorbim destul de rar, iar eu si el, dar mai ales eu, sunt derutata, confuza si nu stiu ce suntem noi acum in relatia asta si care este viitorul ei, daca are vreunul.

Intentionez sa urmez facultatea de psihologie din Bucuresti, imi doresc sa devin psiholog de la varsta de 14 ani, decand au divortat parintii mei. Nu stiu unde voi locui, cum ma voi descurca, iar acum nu stiu nici daca voi mai fi impreuna cu Adrian. Faptul ca vorbeam si tineam unul la altul, ma facea fericita si optimista, imi este frica de situatia in care nu ma voi descurca sau voi cadea in depresie (fiindca s-a mai intamplat inainte), iar el a fost cel care m-a ajutat sa revin la realitate, daca el nu ar mai fi, in acest moment nu stiu ce as face.

Stiu ca sunt tanara, stiu ca nu am experienta, stiu ca toate astea vor trece, se vor vindeca in timp, dar nu vreau sa ma afecteze pe plan profesional.

Povestea este mult mai lunga si mai ampla, am incercat sa o scurtez si am dorit sa o impartasesc, probabil pentru ca aveam nevoie sa ma descarc, inca o data.

Nu am bani, nici posibilitatea de a calatori deci in alte orase sau localitati, dar mi-as dori mult sa stau de vorba cu un psiholog, cred ca am nevoie si de parerea unui specialist, pentru ca am tot vorbit cu prieteni, dar tot simt nevoia de a repovesti si a retrai toate momentele astea. Stiu ca eu si el, trebuie sa avem o discutie legata de ce o sa se intample in continuare cu noi si intre noi, si o sa o avem, dar nu vreau sa cred ca vom fi niste simple cunostinte si nici o simpla prietena nu pot fi pentru el.

Imi e teama ca daca eu imi voi vedea de viata mea aici, in continuare, iar el acolo, vom ajunge sa nu mai depindem unul de altul, si drept urmare sa nu mai dorim sa vorbim sau sa ne intalnim, sa concludem ca a fost o alta relatia, o alta experienta, care s-a terminat. Pentru mine inca nu s-a terminat..

Imi puteti da niste sfaturi, sau poate sa ma ajutati sa inteleg care este cel mai potrivit lucru pe care as putea sa il fac in momentul acesta?

Cred ca cel mai bun lucru pe care poti singura sa-l faci este sa inveti pentru a-ti lua examenele cu brio iar din toamna vei putea sta la camin in Bucuresti la facultatea pe care ti-o doresti. Trecerea prin mai multe experinte iti permite sa te cunosti mai bine, sa -ti descoperi resursele, sa te intaresti emotional. O iubire adevarata rezista unei despartiri. S-a demonstrat stiintific ca copiii care pot rezista o perioada tentatiei de a-si satisface o pofta (o prajitura) in vederea obtinerii unui beneficiu mai mare ( un tort) sunt copii care vor reusi in viata, care de dragul unui obiectiv dorit isi pot infrana/controla pornirile. iti doresc succes in drumul pe care ai pornit si, dupa cum probabil stii deja, nimic nu este intamplator…

exista psihoterapeuti si in Craiova… si ma gandesc ca ar fi o idee sa discuti cu mama si tatal tau despre un sprijin financiar in aceasta directie. Tariful se poate negocia. Succes, se poate!

1. Relatiile pe care le dezvoltam nu ar trebui sa duca la dependenta. Urmareste sa intelegi ca atita timp cat vei fi dependenta de cineva vei suferi enorm, deoarece nimeni nu va fi exact asa cum iti doresti tu. Daca vei fi dependenta de cel drag, el va simti mereu ca il sufoci cu iubirea ta si nu va ramine in veci linga tine. Lasa-l liber, daca se intoarce vei simti ca esti iubita si ca iubesti. 2.Stai de vorba cu prietenul tau si lamureste-te asupra tuturor lucrurilor enumerate in relatare (fa si o lista, chiar). Accepta sincer parerea lui fara a-l judeca. Lasa-l si permite-i sa fie sincer cu tine daca vrei sa intelegi care e urmatorul pas care ar trebui sa-l faci.3. "Nu vreau sa cred ca vom fi niste simple cunostinte"- accepta si posibilitatea asta. Nimeni nu este obligat sa ramina intr-o relatie decat daca simte cu adevarat asta. Cu siguranta si tie ti-ar placea sa ai libertatea de a continua o realatie sau nu. 4. " Ce tie nu-ti place altuia nu face". In orice fel de relatie esti ofera respect, sinceritate si libertate. Apoi vei simti cu vine catre tine si recunostinta celuilalt ca te-a cunoscut.Si asa vei simti ca esti iubita.