Mesaj:
Buna!
Voi incerca sa relatez cat mai pe scurt.
Am 17 ani si in urma cu cateva saptamani am aflat ca am fost adoptata. Mi-a fost greu sa asimilez si sa accept acest lucru.
Sunt o persoana calma, rationala cand am aflat ca sunt adoptata, am simtit ca cerul se prabuseste pe mine, ca viata mea de fapt nu e viata mea, ca totul din jurul meu a fost cladit pe o minciuna.
Nu mi-am acuzat parintii care m-au crescut, pentru ca ei nu sunt de vina cu nimic, le sunt recunoscatoare pentru ca mi-au oferit o educatie frumoasa, mi-au calauzit pasii si cel mai important e ca mi-au oferit afectiune.
Am aflat ca sunt adoptata, pentru ca persoana care mi-a dat viata si-a facut prezenta in viata mea. Aceasta persoana este cadru didactic( profesoara de matematica, fost director) voi incerca sa relatez toul pe scurt. Imi aduc aminte foarte bine anul trecut am intalnit-o pentru prima data pe aceasta persoana, a venit de mai multe ori la liceul unde invat, a participat la inspectii, plus alte activitati, anul trecut fiind director al unui liceu. Anul acesta, in septembrie ni s-a prezentat ca fiind noul profesor de matematica, nu stiam nimic deci nu mi s-a parut ceva neobisnuit. Sunt buna la invatatura, am participat la numeroase concursuri de matematica. Ne-a selectat pentru un concurs, a spus ca va trebui sa ramanem uneori peste program sa lucrum.
In octombrie a fost sedinta cu parintii, ai mei au venit la scoala si s-au intalnit, ai mei stiau cine este si ea la fel, aflase acum 3 ani si ceva unde sunt. Abia anul acesta a reusit sa se apropie asa tare de mine ( asta le-a spus parintilor mei). Ai mei i-au spus ca eu nu stiu de faptul ca sunt adoptat si ca si-ar dori sa ramana totul cum este si ca pe mine ma vor transfera, dar ea a spus ca daca ei nu imi vor spune o va face ea. Ai mei au venit acasa, erau tristi nu stiam ce se intampla, m-au chemat si mi-au spus ca am fost adoptata, si le pare foarte rau ca nu au reusit sa ma protejeze de acest lucru, am fugit in camera mea si am plans. Eram trista, furioasa, toata noaptea m-am gandit ce sa fac cum sa ii intreb despre persoana care mi-a dat viata.
Dimineata ii asteptam pe amandoi in bucatarie, le-am spus ca le multumesc pentru tot ce au facut pentru mine si ca nu trebuie sa le para rau de nimic, i-am intrebat daca am fost adoptata de la orfelinat, daca stiu ceva despre persoana care mi-a dat viata, mi-au spus asa : ” Persoana care ti-a dat viata, a fost constransa sa te de dea spre adoptie, nu trebuie sa o judeci pana nu vei asculta si ceea ce are de spus persoana respectiva, in cazul in care imi doresc sa o cunosc”. Le-am spus ca vreau sa o cunosc, chiar daca imi este foarte greu. Iar ei au spus ca indiferent de orice ar fi, ei au fost si vor ramane mereu parintii mei.
In acea zi la ora 6 a venit profesoara de matematica (persoana care mi-a dat viata), le-am cerut alor mei sa ne lase singure, mama nu a fost de acord dar tata, a convins-o. Am ascultat versiunea ei, mi-a spus ca m-a cautat ani si ani si abia acum 3 ani si ceva a aflat unde sunt, mi-a spus ca este maritata si ca mai are un copil, un baiat. A spus ca am crescut frumos, ca sunt un copil deosebit, plangea, plangea. Mi-a spus ca parintii ei au pus presiune pe ea sa ma dea spre adoptie, iar ea atunci nu a avut acea forta sa se impotriveasca, dar regreta ca nu a luptat mai mult. Plangea, plangea, eu o priveam si i-am spus daca a terminat ceea ce avea de zis, plangea, plangea i-am cerut sa plece daca a terminat, ca eu imi doream doar sa aud ce are de spus si ca ea are familie iar eu am o familie si ca am mama si tata, ca cel mai bine e sa uitam tot si cand ne vedem sa ne prefacem ca nu avem nicio o legatura, plangea, plangea, plangea, a plecat ai mei erau la usa au intrat sa vada dac
a sunt bine, eu plangeam foarte tare, nu imi venea sa cred ca am putut sa imi stapanesc lacrimile pana a iesit din casa. M-am linistit in cateva ore.
Ai mei mi-au spus ca daca nu vreau sa nu mai merg la liceu si ca ma vor transfera la un altul, am spus ca voi termina liceul unde sunt, pentru ca acolo sunt colegii mei, le-am spus ca am nevoie de cateva zile sa imi revin pana voi fi gata sa merg la liceu. Au trecut zilele, colegele imi spuneau ca profesoara de matematica intreaba de mine la fiecare ora. Cand m-am intors la liceu, la ora de matematica stiam ca va trebui sa dau ochii cu ea, era trista o vedeam, cand am vazut-o asa am regretat vorbele ce i le-am adresat au fost doar acele vorbe de gonire. Au trecut zilele si a venit si ziua de astazi, la fel ma simt vinovata pentru ceea ce i-am spus, ma doare sa o ignor cand dau pe hol de ea, la clasa nici la tabla nu m-a scos. Ma gandesc sa ii scriu un mail, dar nu cred ca e potrivit. as vrea sa ii spun ca imi pare rau si ca mi-as dori sa faca parte din viata mea in ciudat celor intamplate, ea are un loc in inima mea. Relatia mea cu parinti este la fel ca inainte, stiu ca ei vorbesc cu persoana care mi-a dat viata, sunt fericita ca ei nu deschid acest subiect despre adoptie le-am spus ca atunci cand voi dori si voi simti sa vorbesc despre acest lucru o voi face. Nu vreau sa vorbesc cu ei despre acest lucru, pentru ca nu stiu cum sa o fac cum sa le spun tot ceea ce simt, ca vreau sa cunosc mai bine persoana ce mi-a dat viata, ca vreau sa ii ofer un loc in inima mea, un loc ce il merita si care e al ei. Nimeni de la scoala nu stie ca sunt adoptata, nici profesorii. Deci nimeni nu stie ca profesoara de matematica este persoana ce mi-a dat viata.
Nu stiu cum sa deschid subiectul cu parintii mei, vreau sa vorbesc cu persoana care mi-a dat viata, sa ii spun ca vreau sa o primesc in viata mea ca vreau sa fac parte din viata ei, dar sa ii explic ca parintii mei vor ramane mereu cei care m-au crescut. Dar cum sa ii spun fara sa o ranesc, am multe intrebari ce vreau sa i le adresez dar cum sa o fac fara sa aiba impresia ca o judec.
Daca puteti sa ma ajutati cu niste sfaturi cum sa incep un dialog cu parintii mei fara a se simti vinovati sau sa creada ca vreau sa ii dau deoparte, si cum sa incep sa ma apropii de persoana care mi-a dat viata fara a-si face prea mari sperante si fara sa o fac sa sufere, eu niciodata nu ii voi putea spune “mama”.
Va multumesc!

ce iti pot recomanda este sa fii sincera si sa vorbesti din suflet. Nu putem controla ce reactii/sentimente au ceilalti din jurul nostru. De cele mai multe ori chiar ne inselam amarnic cu predictiile pe care le facem: credem ca i-am facut un bine si reactia este total opusa, etc. Fii tu insati, nu incerca sa vorbesti complicat… spune exact ce este in tine, cat de bine poti. Succes!

Adevarul este acela care este si fata de parintii adoptivi si fata de mama naturala si fata de ceeace simti. Nu poti schimba nimic, dar poti face ca lucrurile sa devina mai complicate pentru toti, deoarece nimeni nu se poate ascunde de prorpiul sau suflet. Nici tu, nici parintii adoptivi, nici mama ta. Fiecare trebuie sa-si asume raspunderea ce decurge din deciziile luate pana acum. Nu ai ce reprosa nimanui, inclusiv tie, deoarece la un moment dat, orice om face fata unei situatii in functie de resursele pshice de care dispune, experienta personala de viata acumulata, marimea stresului si a complexitatii conjuncturi de viata in care se afla. Toti sunteti transgenerational victimile educatiei primite, inclusiv parintii mamei care te-a nascut. Pur si simplu copiaza mesajul pe care ni l-ai postat, copiaza ca ‘motto” raspunsurile primite de la noi, punele intr-un plic si ofera-i plicul mamei tale la momentul potrivit, fara nici un alt comentariu daca iti este greu de o cam data sa vorbesti. Apoi traeste din plin tot ce va urma. Orice blocaj impus, indiferent de ratiune lui va face un rau, ce mai de vreme sau mai tarziu va “rodi” ca regret.Mult succes !

Ideea cu e-mailul este excelenta, in felul acesta poti sa trasmiti ceea ce simti. Este normal sa simti suparare, frustrare, furie, incertitudine, confuzie, fata de situatia data. Este normal sa pui intrebari si sa cauti raspunsuri. Da-ti timp sa digeri toate acestea, nu este necesar sa informezi pe nimeni, sa iei decizii, lasa timpul sa treaca putin. TOTI aveti nevoie de timp si sustinere. Mult SUCCES!

Mail-ul mi se pare mai impersonal decat a inmana direct un plic, daca doresti a face un pas spre apropiere, dar daca nu ai curaj este bine si asa. Insa de ce sa nu ai curaj daca si tu si mama nativa va doriti acelasi lucru? Scrisoare ta arata ambelor categorii de painti ca fiecare are un loc aparte in sufletul tau, un loc al lor ce nu poate pot fi inlocuit de nimeni altcineva, nici macar de celalalt parinte. Este de inteles ingrijorarea parintilor tai, care au investit…, insa adevarul trebuie asumat cu maturitate de fiecare din cei implicati in parte. De vrei sa iesi din situatia neplacuta in care te afli, lamureste si actionaza cu sinceritate. A nu stii ce vrei este una. Insa daca stii ce vrei dupa cum reiese clar din scrisoare si nu actionezi pentru a-i lamuri si pe cei de langa tine, lungesti agonia tuturor, caci mintea fiecaruia va completa lipsa de informatii cu ceeace izvoraste din chinurile propriei imaginatii. Succes !

Draga mea , sa stii ca m-ai impresionat prin maturitatea de care ai dat dovada in gestionarea acestei situatii. Ma refer la faptul ca nu te-ai lasat coplesita de..senzational, de neasteptat, de…scuza-ma , povestea cu iz de telenovela cu care te-ai confruntat. Ma bucur ca esti echilibrata si constienta ca parinti tai, sunt acei oameni care te-au crescut, educat, protejat cu toata dragostea lor , iar respectiva femeie care ti-a dat viata este ‘profesoara de matematica’. Desigur , poti avea o relatie civilizata cu ea, daca tot a dat buzna in viata ta. Nu vreau sa o judec pe aceasta femeie, insa , trebuie sa recunosc ca nu-mi place si nu consider ca dovada de iubire materna si daruire faptul ca te-a cautat, intrand in viata ta destul de brutal , mai ales, ca a trecut peste dorinta/parerea parintilor tai , adica sa nu vorbeasca cu tine. Era suficient sa stie ca esti bine, sa fie in preajma ta , dar sa nu-ti tulbure viata, sa nu-ti incarce sufletul.Insa, banuiesc ca remuscarea, sentimentul de vinovatie sunt prea grele sa le duca singura si atunci, a preferat sa arunce si asupra altora greutatea ei. Stii..uite o poveste, pe scurt : candva, earu doua femei in fata unui Inteleelpt , avand intre ele un copil, despre care fiecare femeie, sustinea ca e al ei , ca ea ea mama copilului. Si fiecare incerca sa demonstreze. Inteleptul, la un moment dat le-a oprit, si a zis ca asa nu se mai poate, ca amandoua il vor, asa ca…a propus sa il taie in doua cu sabia pe copil , si fiecare din ele, sa primeasca o jumatate…In acel moment..adevarata mama , s-a aruncat la picioarele Inteleptului si a spus..” Nu..!! Nu taiati copilul..nu-l chinuiti…!!! Mai bine sa-l ia ea …dar nu-i faceti rau.!!! “…Si atunci..Inteleptul a luat copilul, si l-a dat acestei femei care s-a gandit mai mult la binele copilului, si nu la binele ei si i-a spus ; ” Tu ai dovedit ce inseamna sa fii Mama , al tau e copilul..!!! “… Sunt convinsa ca ai inteles morala acestei povesti… Am incredere ca orice modalitate de comunicare vei alege, va fi ok..as merge pe varianta mail.

Eu cred ca vei gasi o solutie pentru ca ai un suflet mare, in care pot incapea ambele mame, chiar daca cea care te-a crescut trebuie sa se numeasca mama ta adevarata. Incearca sa vorbesti fata in fata cu fiecare pe rand si sa le spui exact ce ai scris si aici. Eu te-as lua in brate si te-as pupa in urma gandurilor tale insirate acum, daca le-as auzi, indiferent care mama as fi. Ai un suflet frumos!