Mesaj:
Buna ziua!am 22 de ani si o relatie de 5 ani cu un baiat de aceeasi varsta.Prima dragoste si singura deocamdata pentru amandoi.
Dupa o perioada de 2 ani in care respiram efectiv unul pentru celalalt si am fi facut orice pentru a sta cat mai mult impreuna,infruntand chiar si impotrivirea categorica a familei mele care ma indemna sa las dragostea si fluturasii pt ca am de invatat ,pt ca nu e de mine,pt ca are aceeasi varsta,pt ca nu va fi de viitor etc..am ajuns intr-un punct in care vraja s-a rupt si iubeam pentru amandoi incercand sa fac lucrurile sa redevina ce au fost.
nu mi-a iesit..ne-am despartit ,moment in care el incepuse sa redescopere distractiile nocturne si cuplarea cu tot felul de fete agatate pe la club pe care in scurt timp oricum le lasa balta.timp in care eu il sunam planagand si il imploram efectiv sa ii fie mila de mine si sa ne impacam sau macar sa ne intalnim sa stam de vb fata in fata macar jumatate de ora.nu puteam intelege cum baiatul care ar fi fost in stare sa manance pamant pentru mine altadata acum ma ignora imi inchidea tel in nas si imi facea viata un cosmar..aveam momente cand mi se rupea efectiv filmul si ma tavaleam pe jos la propriu de durere.da chiar si asa nu stateam in casa..el redescoperise distractiile pentru ca ai mei erau foarte severi si nu ma lasau sa ies deloc nicaieri decat la ocazii speciale iar el fara mine nu iesea,iar eu abia incepeam sa gust din ele alaturi de noul meu grup de prietene de la facultate acum mi se permitea tecusem de hopul bacului,de intrarea la facultate ba mai mult aveam si un job ai mei nu aveau ce sa imi reproseze.dar totul era in zadar..ieseam doar ca sa nu innebunesc in casa.
dupa 3 luni a acceptat probabil exasperat de inistentele mele sa ne vedem sa discutam..dar nu mai era la fel avea ochii goi..nu mai simteam sa-i spun nimic..intelesesem in sfarsit ca totul e in zadar.ma gandeam mereu la el, ma mai interesam din cand in cand de el dar era undeva in sufleteul meu si inca il vroiam inapoi dar ce era mai greu trecuse.ieseam cu tot felul de baieti ,sunt o femeie frumoasa nu am dus niciodata lipsa de admiratori sau pretendenti..dar ii indepartam pe toti pt ca nu eram in stare sa abordez alt subiect decat cat de mult am suferit eu dupa fostul si chiar daca imi doream sa am pe cineva nu reauseam sa gaseasc ceva atractiv la cineva sa-mi placa…nu ..deloc.dupa ce ne-am vazut vreo luna distanta chiar 2m-a intrebat pe messenger daca sunt bine daca am reusit sa trec peste..mi s-a parut badaraneasca intrebarea..te intereseaza acum..dup atata timp?l-am ignorat si l-am rugat sa ma lase in pace sa nu ma tulbure ,eventual nici sa nu ma salute..desi inima mea spunea cu totul altceva..din orgoliu m-a ascultat nu m-a cautat.dupa acest episod da o luna distanta cumva ne-am reintalnit intr-un club..nici nu m-a salutat..i-am dat mesaj l-am intrebat de ce a facut asta cum isi permite sa nu ma salut,mi-a motivat ca asa l-am rugat eu si el s-a conformat.discutia s-a legat a recunoscut ca a gresit ca nu crede ca mi poate face ceva ca isi asuma greseala si ca va trai cu ea ..atat mi-atrebuit am insistat sa ne inatalim..ne-am impacat dupa 6 luni..nu i-am reprosat nimic..i-am spus doar cat de mult am suferit si- cerut iertare si-a dat seama mult prea tarziu prin ce m-a pus sa trec vroia altceva nu s-a gandit ca odata ce nu il voi mai cauta viata lui se va transforma intr-un cosmar.eram iar cei mai fericiti dupa alte 4 luni a plecat alte 4 in sua ,isi gasise un job pentru studenti acolo,vorbeam zilnic..chiar si la distanta totul era perfect..s-a intors toamna trecuta e mai bine de un an de atunci..in ultimul an lucrurile au ajuns iar sa se degradeze incet dar sigur am ajuns iar intr-un punct in care nu ne putem intelege ..a inceput iar sa se poarte urat sa ma ignore mai nou sa ma jigneasca uneori pe motiv ca nu imi mai suporta reprosurile si camereu sunt nemultumita…de jumatate de an poate chiar mai bine vb mereu despre despartire dar pur si simplu ne este greu amandurora.am incercat el este mai rational mai categoric..nu mai merge gata stop..eu in schimb il caut il conving mereu ca meritam o sansa ca e pacat ca e atata timp etc..adevarul e ca eu simt ca nu pot trai fara el nu ma pot rupe deodata..suferinta care o simt e mai presus decat cea clasica aparuta la o despartire dintre ea si un el..face parte din mine din viata mea am crescut impreuna..e ca si cum fratele meu ar disparea de acasa si in cazul in care il vad pe strada nu am voie sa ma apropii..nu pot trai cu asta .sunt constienta ca relatia este bolnava..aveam aceeasi varsta eu vreau in 2,3 ani o familie o casa sa trec la urmatorul nivel..el nici
nu se gandeste la asta..certurile sunt urate sfasim prin a ne jigni nu suporta sa-i reprosez ca nu ne vedem ca nu mi ofera timp si atentie desi el nu face decat sa mearga la facultate si sa arbitreze niste meciuri de fotbal cam 2,3 pe saptamana si stam la 5 minute cu masina ne vedem odata maxim 2 ori pe saptamana.nici relatiile sexuale nu sunt macar multumitoare ne intalnim foarte rar in contexte intime iar uneori nici macar nu e receptiv la gesturile mele trande si gaseste ceva bun de vazut la tv ignorandu-ma total in conditiile in care avem ocazia sa stam impreuna intr-un cadru intim de 3,4 ori pe luna..ma doare treaba asta pentru ca situatia nu a fost nici decum asa de la inceput.
acum probabil va intrebati ce vreau sa spun cu isoria asta..vreau sa cer o parere..una avizata
* merita sa incerc sa ma schimb sa nu mai fac reprosuri sa vad cum vor decurge lucrurile?
*cum as putea sa imi cresc increderea in mine sa constientizez la nivel emotional nu doar mental, ca nu are rost si ca merit mult mai mult de la o relatie,am o facultate terminata,un job bun merit mai mult decat un copil rasfatat si orgolios.
* cum sa trec peste?simt ca nu pot ,imi e frica sa nu sufar iar ca tura trecuta as claca sa mai trec odata prin experienta aceea,imi e frica de gandurile negre care imi trec prin minte pt ca am momente in care parca intru intr o transa si imi pierd controlul iar respingerile lui ma scot efectiv din minti.
orice alt indemn sau sfat este binevenit !
Va multumesc si imi cer scuze pentru ca nu am reusit sa fiu mai scurta.

iti pot spune sincer ca am inteles ce ai scris mai sus si iti pot recomanda cu mare caldura sa incepi un proces de dezvoltare personala/psihoterapie, in care sa explorezi toate aceste lucruri, care in fond pleaca din tine, unele sunt doar ale tale, altele il includ si pe el, etc. Sunt foarte multe si este bine sa le oferi un timp si spatiu deosebit in cadrul sedintelor de psihoterapie. Se poate, succes!

Povestea ta este clasica, chiar aici pe acest site sunt multe la numar, personajele sunt diferite. Asta imi confirma mie ca lipsa educatie in ceea ce priveste relationarea in cuplu este foarte mare. Din ceea ce scrii eu vad iubire dar una dependenta care sufoca, care sta agatata, disperata, greu de suportat pentru barbat. Barbatul pentru tine este centrul universului tau ceea ce este total gresit. Tu esti centrul universului tau, esti stapana vieti tale, iar barbatul de drag sta langa o astfel de femeie, nu vrea sa o piarda deaorece sunr rare femei ca ea.

Tu esti intreaga, nu cauti jumatati sau suflete pereche. Citeste cartea ” Femei care iubesc prea mult” de Robin Norwood.

https://grapefruits.files.wordpress.com/2011/05/femeia-care-iubeste-prea-mult-robin-norwood.pdf