Mesaj:
Buna ziua, numele meu este Monica si am 29 de ani. Eu si sotul meu suntem impreuna de cand amandoi aveam 17 ani si avem o relatie minunata. Am crescut si ne am dezvolata impreuna, inca copilarim si ne bucuram de relatia in doi si nu simtim ca este momentul sa facem un copil. Suntem cei mai buni prieteni iar el este foarte atent cu mine si ma divinizeaza. Are foarte mare incredere in mine pt ca suntem de 12 ani impreuna, ani in care am trecut prin multe si mereu ne am sustinut reciproc si am comunicat foarte bine. Problema este ca el este un tip posesiv, aceasta posesivitate se traduce prin teama lui de a ma lasa sa merg cu prietene in parc, sa ma plimb prin oras sau sa ies seara fara el. Cand ma intalnesc cu cineva o fac numai in mall uri circul numai cu taxiul, am carnet dar lui ii e frica sa ma lase sa conduc, cand ajung undeca treb sa ii dau sms sa stie ca am ajuns bine etc. pana acum am rezistat situatiei, pt ca repet are foarte multe parti bune acest om , dar mereu m am consumat si m am suparat cand am fost invitata in anumite locuri de prietene si a trebuit sa le refuz, sau nu am putut raspunde la vre o invitatie pe loc fara sa discut cu el inainte. Este sufocant dar il iubesc si ne completam reciproc perfect pt a putea fi asta un motiv de despartire. Vreau sa precizez ca in urma cu cativa ani era si mai posesiv, cu timpul s a mai diminuat problema, dar grija lui excesiva imi pune mie anumite piedici in a ma simti fericita pe deplin. Simt ca de sub tutela parintilor am trecut sub ,,tutela" lui. Realizez ca problema lui are niste radacini adanci dar oricat de deschis este el subiectul asta nu il putem discuta niciodata fara sa ne certam , de fapt acest lucru reprezinta singutul motiv de certa intre noi. Stiu ca de gelozie si posesivitate nu prea te vindeci , realizez ca odata cu trecerea timpului o va lasa mai moale (soacra mea mi a zis ca exact asa era si socrul meu in tinerete), dar nu vreau sa astept sa am 50 de ani pt a putea iesi la o ingheta in parc cu prietenele sau sa ma pot duce la o piscina si nu numai in mall uri sau in vizita la ele acasa. Va multumesc.

Nu este imposibil de vindecat gelozia si posesivitatea. Atunci cand persoana descopera ce anume o face asa geloasa si cand poate considera ca este suficient de acceptabila, valoroasa, importanta, atunci cand reconsidera posibilitatea pierderii si felul in care ii poate face fata se diminueaza gelozia. De regula intensitatea geloziei nu este determinata de un altul, are legatura cu perceptia propriei persoane. Toate cele bune!

eu va recomand sa mergeti impreuna la un terapeut de cuplu… unde sa va puteti ‘certa’ in voie (este o descarcare totusi) si sa puteti cauta solutii sau dezvoltat tehnici de depasire a acestui impas. Se poate, succes!

Eu cred ca el deja a trecut, decitiva ani, din stadiul de "copilarie" in stadiul de "barbat responsabil" care, eventual, considera ca este timpul sa devina si tata… ca atare, isi protejeaza "investitia"…:) – Cam dur ce zic acum, recunosc, dar pe scurt, asta se petrece in mintea acestei categorii de barbati. In minutul cind va avea in brate primul sau copil, toata grija excesiva se va transfera asupra copilului…:) dar, cu timpul, totul trece, pina si grija excesiva…. – ca sa schimb registrul comentariului: grija excesiva si posesivitatea denota – paradoxal – intensificarea FRICII de a va pierde, si este vorba de o "dereglare" a chakrei a treia, care este pintre altele si sediul puterii personale, dar si al fricii si al grijilor (se pare, griji neintemeiate in legatura cu un viitor incert). Pe de alta parte, asta duce cu timpul la pancreatita cronica, si de aici la probleme cu colecistul si cu ficatul. Asa ca, ar fi bine sa discutati, in primul rind, cauza fricii sale (care, cu timpul, netratata, va deveni generalizata, din pacate…) si pe urma faceti totul ca sa: 1. eliminati grijile (dureaza cam 5-6 luni, daca face efortui de unul singur, neindrumat…), si 2. sa-si intareasca puterea personala in mod SANATOS (adica, sa nu dea in agresivitate, control etc. etc.).- Succes!

Buna Monica, in cazul tau metoda oglinzii functioneaza. Imita-i comportamentul, mai intai intr-un mod extrem de subtil, apoi din ce in ce mai evident, dar fara sa ajungi la conflict. Poti motiva ca la el accepti acest comportament pentru ca il vezi ca pe o dovada de iubire si ca, la randul tau, ii ceri ca si el sa inteleaga posesivitatea ta ca pe o dovada de iubire. Veti ajunge la o cale de mijloc. Ar fi pacat sa pierdeti o relatie pe care o descrii ca fiind aproape perfecta, pentru un obicei prost, care oricum se pare ca se estompeaza cu timpul Eu mai degraba cred ca presiunea pe care o simti are alta motivatie (ma refer la primul paragraf scris de tine) si tu incerci o deflectare, ca sa nu constientizezi problema reala.