Parintii imi spun: “tu esti proasta familiei, nu o sa ajungi nimic, o sa ajungi un gunoi si un WC public”. Treptat, mi-am pierdut increderea in sine, nu am curaj sa faca nimic, ma consider inferioara tuturor.
Mesaj anonim, prin secțiunea Psihoterapeut online:
A fost o data ca niciodata o fata de 18 ani ce isi cauta drumul in viata. Era in clasa a 11-a. A intrat la liceu cu gandul ca va ajunge mare medic(cel mai bun liceu din oras). Cu timpul, lucrurile s au schimbat, fata a devenit realista si si a dat seama ca nu e potrivita pentru asa ceva. In clasa a 11-a a decis sa mearga spre “Farmacie”, ceva si mai greu, multa chimie. A facut pregatire in cel de al doilea semestru cu gandul ca va reusi. Apoi a inceput calvarul, o data cu inceperea vacantei. Mama fetei a trebuit sa fie operata pentru ca suferea de colica biliara, mai precis “avea pietre la fiere”. Dupa operatie, absolut toata lumea invinuia fata ca din cauza ei maica-sa a suferit (din cauza ca a cheltuit banii cu pregatirea ei). Aceste reprosuri s au adunat zi de zi, culminand cu o depresie si plansete seara de seara.
La inceputul clasei a 12-a s a decis sa aleaga un regim mai strict si sa fie cat mai departe de casa si a ales sa mearga la “Academia de Politie”. Din nou, acasa multe reprosuri cu legatura la banii pe care i au risipit “pe fundul ei, degeaba”. S a inchis in suflet, nu a mai vrut sa vorbeasca cu nimeni, de prieteni nici nu mai e cazul sa discutam, pentru ca ei iesisera din ecuatie inca din vara, pentru ca ei ieseau la terase, dar fetei ii era rusine sa mearga, pentru ca ii era frica sa le ceara parintilor, caci voia sa evite orice cearta. Si cum spuneam, fata s a inchis in bula ei unde cu greu intra cineva, de aceea nu a intrat nimeni. Fata a cazut intr o depresie puternica, fiind alimentata de reprosurile zilnice si injuraturile la adresa ei, din partea colegilor si parintilor. A ajuns sa fie batuta pentru ca tacea, sa fie facuta de ras in fata oamenilor, pentru ca parintii o considerau o nebuna ce avea nevoie de psihiatru si o internare la spital, pentru ca nu dorea sa discute cu nimeni. Pe la spatele ei s au aranjat lucruri, dorindu se ca fata sa fie pacalita sa mearga la psihiatru, dar nimeni nu discutase cu ea calm, toti doar tipau la ea “de ce taci?” ( in gandul ei: “pentru ca nu mai suport cearta si tipete”, dar nu avea curajul sa zica). Treptat, fata si a pierdut increderea in sine, nu avea curaj sa faca nimic, se considera inferioara tuturor, totul, din cauza parintilor, dar nu a avut curajul niciodata sa le zica acest lucru. Fata a renuntat la orice vis al sau cu gandul ca nu va reusi niciodata, asa cum ii spuneau parintii mereu, jignind o si adresandu i cuvinte urste mereu. Isi dorea doar sa plece, sa poata macar uita, ca de iertat, niciodata nu va reusi. Fata vrea sa se angajeze, sa se mute si sa si croiasca drumul in viata singura, dar iarasi este traumatizata de cei care trebuiau sa o ajute: “proasta familiei tu esti, nu o sa ajungi nimic, o sa ajungi un gunoi si un wc public”. Cuvinte care nu sunt adevarate; caci fata e inchisa si nu comunica cu nimeni. Mama ei spune acest lucru despre ea, dar nu stie ca fata a vazut pe telefonul ei mesaje cu un alt barbat, un fost coleg de scoala cu care s a vazut pe ascuns si si au yransmis ca “s au simtit foarte bine si le a fost dor unul de altul”. In prezent, fata isi cauta de munca si spera sa scape de calvar cat mai repede, isi doreste, totodata sa urmeze o scoala postliceala de asistent de farmacie, ca sa se intretina singura. Aceasta fata, sunt eu. Toate intamplarile sunt reale. Si trec printr un impas mare, am nevoie de sfaturile voastre! Va multumesc!
Lasa un comentariu
Copyright © 2011 - 2024 Terapeuti.ro | Toate drepturile rezervate.