Mesaj:
Am 21 de ani, sunt barbat, si vreau sa precizez ca psihicul meu este la pamant. De mic copil am fost o fire foarte emotiva si am crezut ca voi scapa de aceasta senzatie pe parcurs, insa asteptarea mi-a aratat ca situatia n-a facut decat sa se agraveze tot mai mult odata cu trecerea timpului. Sunt complexat din foarte multe puncte de vedere si mi-am pierdut aproape total increderea in mine. Cand ies pe strada, pur si simplu ceva mi se blocheaza in interior si imi este teama aproape de fiecare data cand intalnesc pe cineva, fie el barbat sau femeie. Sa va dau cateva exemple care imi provoaca aceasta fobie :
1. De fiecare data cand am pe cineva in spatele meu, pe strada, incep sa nu mai merg drept. Pur si simplu nu ma pot stapani. Parca altcineva mi-ar controla picioarele in momentul ala. Cateva persoane mi-au atras atentia in privinta asta si m-am simtit de parca mi-ar fi dat cu ceva in cap la auzul acestor vorbe, intrucat sunt inspaimantat de orice greseala pe care o fac. Cand sunt criticat pentru ceva anume, nu reusesc sa ignor sau sa incerc sa ma adun cat mai repede cu putinta, ci imi sta gandul la acea greseala mult, mult timp.
2. Nu am avut niciodata o prietena, desi mi s-a spus de multe ori ca arat bine. Pur si simplu nu reusesc sa preiau initiativa. Cand sunt intr-o asemenea situatie, de a discuta cu o fata chestii ce tin de viata in cuplu, apare blocajul mintal, mi se inroreste toata fata si imi transpira palmele de parca abia m-as fi spalat pe maini. Imi este frica sa o privesc in ochi in momentele acelea. Ma uit stanga, dreapta, si totul se incetoseaza. Este o presiune enorma pe umerii mei cand sunt pus in fata unei asemenea situatii, desi sunt constient ca nimic rau nu mi se poate intampla. Un caz similar ar fi acela ca am fost la 2 interviuri pentru angajare, pe care, bineinteles, le-am facut praf, desi, consider eu, am un vocabular destul de dezvoltat si, cand sunt singur sau cu persoane cu a caror prezenta m-am obisnuit (sunt foarte putine acelea), vorbesc fluent si ma fac inteles destul de usor. Dar in timpul interviului, aceeasi poveste, incep sa-mi transpire palmele in ultimul hal si reusesc ” performanta ” de a da omului respectiv cea mai proasta impresie posibila. Nu ma mai suport, parintii mei nu isi explica de ce esuez astfel in viata, din moment ce psihicurile amandurora sunt foarte tari si nu s-au confruntat niciodata cu astfel de probleme. Sunt prizonierul propriei mele mentalitati. Nu stiu ce-as mai putea incerca, lucruri care sa tina de mine, pentru a ma arata lumii asa cum sunt eu de fapt si pentru a-mi trai linistit viata. De-asta va cer ajutorul si va multumesc anticipat.

cel mai eficient ar fi sa incepi o terapie in care sa explorezi toate lucrurile astea si sa cauti (cu ajutor) noi solutii, perspective, care sa le inlocuiasca pe cele prezente. Daca esti din Bucuresti iti stau la dispozitie; ma poti contacta in privat. Succes!

Nu cred ca esuati in vreun fel in viata, pur si simplu experimentati niste stari care sunt in afara controlului vointei d-voastra. Iar asta nu poate fi imputat cuiva! V-as sugera sa cantariti posibilitatea de a sta de vorba cu un specialist, consilier/psihoterapeut. As mai adauga, citind si celelalte mesaje de pe grup, ca sa ceri ajutorul atunci cand se intampla lucururi dincolo de vointa si controlul propriu, nu este un act de slabiciune, dimpotriva. Va doresc, ca in viitor, sa va puteti arata celorlalti asa cum sunteti.

Cand suntem ntr-o autocritica severa permanenta, ne indepartam de noi insine. Este bine sa cautati un terapeut in care sa aveti incredere si sa ii spuneti toate prin cate treceti. Cu rabdare si perseverenta va veti vindeca de aceste spaime.