Login

Sfatul Terapeutului

Sfatul terapeutului

Vezi toate intrebarile | Vezi categorii intrebari

Adreseaza o intrebare pe grup sau sub anonimat

Am 17 ani si am aflat ca sunt adoptata, pentru ca persoana care mi-a dat viata si-a facut prezenta in viata mea. Aceasta persoana este profesoara mea de matematica…

Terapeuti RO 9:32am Dec 12
Mesaj:
Buna!
Voi incerca sa relatez cat mai pe scurt.
Am 17 ani si in urma cu cateva saptamani am aflat ca am fost adoptata. Mi-a fost greu sa asimilez si sa accept acest lucru.
Sunt o persoana calma, rationala cand am aflat ca sunt adoptata, am simtit ca cerul se prabuseste pe mine, ca viata mea de fapt nu e viata mea, ca totul din jurul meu a fost cladit pe o minciuna.
Nu mi-am acuzat parintii care m-au crescut, pentru ca ei nu sunt de vina cu nimic, le sunt recunoscatoare pentru ca mi-au oferit o educatie frumoasa, mi-au calauzit pasii si cel mai important e ca mi-au oferit afectiune.
Am aflat ca sunt adoptata, pentru ca persoana care mi-a dat viata si-a facut prezenta in viata mea. Aceasta persoana este cadru didactic( profesoara de matematica, fost director) voi incerca sa relatez toul pe scurt. Imi aduc aminte foarte bine anul trecut am intalnit-o pentru prima data pe aceasta persoana, a venit de mai multe ori la liceul unde invat, a participat la inspectii, plus alte activitati, anul trecut fiind director al unui liceu. Anul acesta, in septembrie ni s-a prezentat ca fiind noul profesor de matematica, nu stiam nimic deci nu mi s-a parut ceva neobisnuit. Sunt buna la invatatura, am participat la numeroase concursuri de matematica. Ne-a selectat pentru un concurs, a spus ca va trebui sa ramanem uneori peste program sa lucrum.
In octombrie a fost sedinta cu parintii, ai mei au venit la scoala si s-au intalnit, ai mei stiau cine este si ea la fel, aflase acum 3 ani si ceva unde sunt. Abia anul acesta a reusit sa se apropie asa tare de mine ( asta le-a spus parintilor mei). Ai mei i-au spus ca eu nu stiu de faptul ca sunt adoptat si ca si-ar dori sa ramana totul cum este si ca pe mine ma vor transfera, dar ea a spus ca daca ei nu imi vor spune o va face ea. Ai mei au venit acasa, erau tristi nu stiam ce se intampla, m-au chemat si mi-au spus ca am fost adoptata, si le pare foarte rau ca nu au reusit sa ma protejeze de acest lucru, am fugit in camera mea si am plans. Eram trista, furioasa, toata noaptea m-am gandit ce sa fac cum sa ii intreb despre persoana care mi-a dat viata.
Dimineata ii asteptam pe amandoi in bucatarie, le-am spus ca le multumesc pentru tot ce au facut pentru mine si ca nu trebuie sa le para rau de nimic, i-am intrebat daca am fost adoptata de la orfelinat, daca stiu ceva despre persoana care mi-a dat viata, mi-au spus asa : ” Persoana care ti-a dat viata, a fost constransa sa te de dea spre adoptie, nu trebuie sa o judeci pana nu vei asculta si ceea ce are de spus persoana respectiva, in cazul in care imi doresc sa o cunosc”. Le-am spus ca vreau sa o cunosc, chiar daca imi este foarte greu. Iar ei au spus ca indiferent de orice ar fi, ei au fost si vor ramane mereu parintii mei.
In acea zi la ora 6 a venit profesoara de matematica (persoana care mi-a dat viata), le-am cerut alor mei sa ne lase singure, mama nu a fost de acord dar tata, a convins-o. Am ascultat versiunea ei, mi-a spus ca m-a cautat ani si ani si abia acum 3 ani si ceva a aflat unde sunt, mi-a spus ca este maritata si ca mai are un copil, un baiat. A spus ca am crescut frumos, ca sunt un copil deosebit, plangea, plangea. Mi-a spus ca parintii ei au pus presiune pe ea sa ma dea spre adoptie, iar ea atunci nu a avut acea forta sa se impotriveasca, dar regreta ca nu a luptat mai mult. Plangea, plangea, eu o priveam si i-am spus daca a terminat ceea ce avea de zis, plangea, plangea i-am cerut sa plece daca a terminat, ca eu imi doream doar sa aud ce are de spus si ca ea are familie iar eu am o familie si ca am mama si tata, ca cel mai bine e sa uitam tot si cand ne vedem sa ne prefacem ca nu avem nicio o legatura, plangea, plangea, plangea, a plecat ai mei erau la usa au intrat sa vada dac
a sunt bine, eu plangeam foarte tare, nu imi venea sa cred ca am putut sa imi stapanesc lacrimile pana a iesit din casa. M-am linistit in cateva ore.
Ai mei mi-au spus ca daca nu vreau sa nu mai merg la liceu si ca ma vor transfera la un altul, am spus ca voi termina liceul unde sunt, pentru ca acolo sunt colegii mei, le-am spus ca am nevoie de cateva zile sa imi revin pana voi fi gata sa merg la liceu. Au trecut zilele, colegele imi spuneau ca profesoara de matematica intreaba de mine la fiecare ora. Cand m-am intors la liceu, la ora de matematica stiam ca va trebui sa dau ochii cu ea, era trista o vedeam, cand am vazut-o asa am regretat vorbele ce i le-am adresat au fost doar acele vorbe de gonire. Au trecut zilele si a venit si ziua de astazi, la fel ma simt vinovata pentru ceea ce i-am spus, ma doare sa o ignor cand dau pe hol de ea, la clasa nici la tabla nu m-a scos. Ma gandesc sa ii scriu un mail, dar nu cred ca e potrivit. as vrea sa ii spun ca imi pare rau si ca mi-as dori sa faca parte din viata mea in ciudat celor intamplate, ea are un loc in inima mea. Relatia mea cu parinti este la fel ca inainte, stiu ca ei vorbesc cu persoana care mi-a dat viata, sunt fericita ca ei nu deschid acest subiect despre adoptie le-am spus ca atunci cand voi dori si voi simti sa vorbesc despre acest lucru o voi face. Nu vreau sa vorbesc cu ei despre acest lucru, pentru ca nu stiu cum sa o fac cum sa le spun tot ceea ce simt, ca vreau sa cunosc mai bine persoana ce mi-a dat viata, ca vreau sa ii ofer un loc in inima mea, un loc ce il merita si care e al ei. Nimeni de la scoala nu stie ca sunt adoptata, nici profesorii. Deci nimeni nu stie ca profesoara de matematica este persoana ce mi-a dat viata.
Nu stiu cum sa deschid subiectul cu parintii mei, vreau sa vorbesc cu persoana care mi-a dat viata, sa ii spun ca vreau sa o primesc in viata mea ca vreau sa fac parte din viata ei, dar sa ii explic ca parintii mei vor ramane mereu cei care m-au crescut. Dar cum sa ii spun fara sa o ranesc, am multe intrebari ce vreau sa i le adresez dar cum sa o fac fara sa aiba impresia ca o judec.
Daca puteti sa ma ajutati cu niste sfaturi cum sa incep un dialog cu parintii mei fara a se simti vinovati sau sa creada ca vreau sa ii dau deoparte, si cum sa incep sa ma apropii de persoana care mi-a dat viata fara a-si face prea mari sperante si fara sa o fac sa sufere, eu niciodata nu ii voi putea spune “mama”.
Va multumesc!

Flor Costa 3:43pm Dec 12
Cred ca nu ai nevoie de indrumari. Esti un copil foarte bun si sigur sinceritatea si puterea ta te va ajuta sa spui lucrurile simplu si direct asa cum ni le-ai spus si noua. Succes in noua aventura. Acum esti mai bogata ! Ai inca o persoana care te iubeste.

Facebook si parteneri

Loading

Sustinem

vegani romania

Implant dentar pret

Cauta un terapeut sau adreseaza o intrebare

16005 raspunsuri primite pentru 3293 intrebari
(in categoria actuala: 2074 raspunsuri primite pentru 493 intrebari)