Mesaj:
Buna! Am 22 de ani si am prieten de 4 ani de zile, sau mai bine zis am avut, pt ca m-am despartit de el acum 2 zile. Nu stiu daca despartirea noastra e definitiva, noi am mai fost despartiti si anul trecut timp de 3 luni. Atunci motivul principal pt care m-am despartit de el a fost ca ma mintea in mod constant, cu orice, chiar si cu lucruri marunte, cu toate ca i-am spus de la inceputul relatiei noastre ca asta e lucrul pe care il urasc cel mai mult. Si in ciuda faptului ca am o problema cu minciunile si nu le tolerez, pe el l-am tot iertat de fiecare data, dar nu mai aveam incredere in el deloc, am ajuns sa il controlez, ii controlam telefonul, mail-ul, eram mereu suspicioasa si geloasa, am ajuns sa ne certam tot timpul, iar intr-un final dupa 3 ani am zis gata pt ca nu mai rezistam in felul asta, cu toate ca nu imi doream cu adevarat sa fie gata pt ca il iubeam. Dar speram ca prin asta sa il fac sa vrea sa se schimbe de dragul de a nu ma pierde, asteptam sa lupte pt mine (
probabil suna stupid dar asta asteptam). Insa el a renuntat mai usor decat as fi crezut… adica eu dupa toate minciunile nu eram dispusa sa renunt si inca asteptam ca o toanta sa se schimbe, sa vad ca ii pasa, iar el nu facea nimic ca sa ne impacam, zicea doar ca nu vrea sa ne despartim, dar atat..iar prin comportamentul pe care il avea imi arata doar ca nu ii pasa. In plus m-a mai mintit chiar si dupa ce ne-am despartit. In fine…ne-am despartit, nu am mai vorbit aproape 3 luni, timp in care eu am suferit ca o proasta, in special in primele 2 luni sa zicem. Mi-a mai trimis cate un mesaj, cate un mail in acest timp, dar am considerat ca e mai bine sa nu ii raspund. Dupa un timp mi-am mai revenit, am crezut ca am trecut peste, am mai iesit cu alti tipi, dar nu am intalnit pe nimeni care sa imi placa. Ba unii chiar ma faceau sa regret ca m-am despartit de el (am dat peste unii chiar foarte ciudati). Dupa vreo 3 luni de la despartire, citeam intr-o seara un articol care m-a
emotionat foarte tare si care m-a facut sa ma gandesc la o gramada de lucruri legate de el si de noi si dintr-o data i-am trimis mesaj. Mi-a raspuns, am inceput sa vorbim, am vorbit toata noaptea, asa am tinut-o si zilele urmatoare, vorbeam aproape tot timpul, vedeam ca e fericit. Am vorbit despre foarte multe lucruri, vroia sa ne impacam, mi-a promis ca se schimba acum ca a vazut cum e fara mine, mi-a promis ca nu ma va mai minti si ca va fi mai deschis cu mine (asta fiind o alta problema in relatia noastra, faptul ca el nu e deloc comunicativ), iar zilele alea chiar a fost foarte deschis, ca niciodata, si a vorbit cu mine cum nu o facuse niciodata pana atunci. In weekend a venit de la Bucuresti, a stat la mine la Cluj, a fost perfect, ne-am impacat, eram extraordinar de fericita. Si pot sa zic ca s-a schimbat, cel putin nu m-a mai mintit. Dar tot nu vorbeste cu mine, adica vorbeste cu mine dar nu imi spune ce simte, ce vrea, ce ii place, ce nu ii place, nu stiu…ma scoate
din minti. Pt ca pt mine comunicarea e foarte importanta si eu sunt genul de om care daca nu zic ce am pe suflet o iau razna, si el, nevorbind cu mine, ma face si pe mine sa nu pot sa vorbesc cu el. Nu stiu daca intelege cineva ce vreau sa zic… In fine…ideea e ca nu am mai avut certuri serioase de cand ne-am impacat, dar comunicare intre noi tot nu exista si eu am o gramada de lucruri pe care vreau sa i le spun, dar le tin in mine si simt ca nu mai pot. In plus, nu sunt multumita nici de viata noastra sexuala…facem sex mult mai rar decat imi doresc eu, el e mereu obosit, facem mereu in aceleasi locuri (adica ori la mine, ori la el, in pat), m-am saturat sa fiu de cele mai multe ori eu cea care are initiativa, mi-am cumparat si tot felul de modele de lenjerie intima, dar nu prea il intereseaza lucrurile astea, nici nu mi-a spus vreodata ca ar vrea sa le port (si daca ar vrea nu mi-ar spune, tocmai pt ca are aceasta problema de comunicare si nu vorbeste cu mine, exact c
e spuneam mai sus), nu mai iesim aproape deloc in oras…a intervenit monotonia in relatia noastra si de multe ori simt ca parca as avea 50 de ani nu 22, in plus e si foarte egoist, mereu trebuie sa fie cum vrea el, sa facem ce vrea el, iar de ce vreau eu prea putin tine cont. Prin urmare, acum 2 zile ne-am certat si i-am spus ca vreau sa ne despartim, pt ca s-au adunat multe lucruri, multe nemultumiri, dar nu stiu exact ce vreau. Adica il iubesc si vreau sa fiu cu el, dar simt ca nu mai rezist asa, ca nu vorbeste cu mine si nu pot sa vorbesc cu el si toate celelalte. Parca se repeta istoria…si anul trecut tot prin perioada asta ne-am despartit, si tot la fel si acum este foarte indiferent. Mereu eu am tras de relatia asta, eu am lasat de la mine, l-am iertat de nenumarate ori, am avut extraordinar de multa rabdare, nici nu inteleg cum am avut atata rabdare cu el pt ca asta nu e una din calitatile mele, si in final pt ce? Daca ne despartim toate prin cate am trecut in astia 4 ani si toate eforturile si suferintele au fost degeaba. As vrea sa se schimbe, nu stiu daca e corect ca incerc sa il schimb, dar stiu ca nu mai rezist sa stau cu el asa cum e acum si oricum si eu m-am schimbat de cand sunt cu el. Probabil imi e si putin frica de singuratate si mai am si acest gand ca nu voi intalni pe cineva care sa imi placa…adica ma gandesc ca intr-o buna zi tot voi mai cunoaste pe cineva care sa imi placa, in fond si la urma urmei nici el nu a fost primul meu iubit si primul barbat pe care l-am placut, iar asa cum mi-au placut altii inaintea lui, normal ca o sa fie cineva care sa imi placa si dupa el, dar cine stie cat timp va trece pana se va intampla asta, timp in care eu ma voi simti groaznic de singura si trista si inevitabil tot ma voi gandi la el. Mai am si o alta problema, care nu stiu exact in ce fel ma afecteaza. Parintii mei nu se inteleg deloc, mai demult, cand eram mica, se certau tot timpul, acum se cearta mai rar pt ca nu vorbesc aproape deloc, de fapt "vorbesc" doar cand se cearta. Taica-meu obisnuieste sa bea, iar cand bea se dezlantuie iadul. Taica-meu e genul de om care nu e multumit niciodata de nimic, dar absolut de nimic, oricat de bun ar fi un lucru el gaseste doar partea negativa, critica mereu, iar cand bea criticile lui se transforma in insulte, m-a si batut, acum 2 ani am ajuns la urgenta din cauza lui cu capul spart, am depus plangere impotriva lui, dar la rugile si insistentele bunicii mele, intr-un final mi-am retras plangerea. De atunci nu s-a mai atins de mine, dar in rest comportamentul lui a ramas la fel. Toata viata am fost terorizata de el, am incercat si sa ma sinucid cand eram prin clasa a 9-a. Cred ca din cauza lui am probleme cu nervii, ma enervez extraordinar de repede si de multe ori fara motiv, uneori fac adevarate crize de nervi, incep sa tremur, sa arunc cu obiecte, nu ma mai pot controla, mi s-a intamplat sa ma enervez in timp ce conduceam si era sa fac accident. Pt prietenu -meu totusi m-am schimbat, daca stau sa ma gandesc acum cred ca se enerveaza el mai repede si mai des decat mine. Dupa ce am fost despartiti alea 3 luni am terminat de asemenea si cu suspiciunile si gelozia si controlatul telefonului si asa mai departe. Eu am incercat pe cat posibil sa fac sa mearga relatia asta, dar nu stiu ce sa mai fac, nu stiu daca ar trebui sa mai fac ceva sau sa o las asa si sa isi vada fiecare de viata lui. Cu toate ca nu sunt multumita de relatia noastra, ma sperie gandul de a fi fara el, in plus tin foarte mult si la familia lui si nu mi-e deloc usor. Stiu ca ma iubeste, dar asa e el foarte pasiv si m-am saturat sa ma zbat de una singura. De 2 zile de cand i-am spus ca vreau sa ne despartim nu ne-am mai intalnit, iar eu ma simt groaznic, sunt suparata, stau toata ziua in casa si plang, ma enervez pe toata lumea, pana si pe catelul meu (care nu ma enerveaza niciodata) si nu stiu ce sa fac sa ma simt mai bine. Simt nevoia sa vorbesc cu cineva… Daca va avea cineva rabdare sa citeasca ce am scris si sa imi dea un raspuns (cu toate ca nu am pus o intrebare concreta), ii multumesc anticipat.

esti o domnisoara tanara… ambitioasa (aparent)… care are toata viata inainte. Sunt sigur ca o sa depasesti acest impas care este mai dificil la varsta ta… dar se poate! Cheia problemei tale in relatiile de cuplu poate sa fie tocmai in relatia (defectuasa) cu tatal tau. Fa efortul de a gasi un psihoterapeut cu care sa stai de vorba si impreuna cu care sa clarifici ‘lucrurile’. Succes!

nu mai incerca niciodata sa te sinucizi,viata ti-a fost daruita sa o traiesti,esti f.tanara,fa-ti planuri de viitor cu ce vrei sa realizezi,etc,iar prietenului tau poti sa-i scrii un maill chiar acum,asa cum ai scris si povestit aici,cu toate cate vroiai sa-i spui,ce simti,ce vrei,nu te costa nimic,doar timpul pe care-l pierzi scriindu-i si poate nu o sa fie pierdut in zadar
dar obligatoriu consulta un psihoterapeut,macar cateva sedinte,o sa te ajute sa ai mai mult incredere in tine

Draga mea, imagineaza-ti o viata traita in calvarul pe care il traiesti acum. Daca tu dupa patru ani nu l-ai schimbat, ce sperante mai ai? Cati ani mai vrei sa sacrifici? Nu inseamna ca tu esti perfecta, dar asta ai realizat si tu singura. Schimba-te tu si apoi vei vedea ca si relatiile tale se vor schimba, oamenii din jurul tau, viata in general.

Draga mea, inteleg prin ce treci, poate daca te-ai gandi profund la ""a accepta ce nu poti schimba" ar fi o solutie.Succes!