Mesaj:
Am un prieten cu probleme de autostima.
Singura lui relatie de cuplu a durat 4 ani. S-au despartit acum 3 ani. De atunci a avut cateva combinatii noi, incepute pe premisa sexuala, insa dupa ceva timp, relativ scurt, cateva intalniri, prefera sa intrerupa aspectul sexual si sa continue relatia ca pe o prietenie de lunga durata, pentru ca se simte vinovat si responsabil de reactiile respectivei in cazul unei rupturi definitive.
Personalitate obsesiva, ii este teama de a spune un “nu” hotarat, chiar daca relatia devine toxica si ii face mai mult rau. Poate fi vorba si de o dependenta afectiva oculta, desi el nu vrea sa se implice sentimental.
I-am spus odata, in gluma, ca are un soi de sindrom a lui Diogene, de a pastra contactul cu toate “prietenele” in retelele sociale. Eu insami sunt una din aceste prietene.
Ne-am cunoscut ca amanti, am continuat ca prieteni, am trecut printr-o perioada de confuzie, de amanti-prieteni si am ajuns la concluzia ca nu putem functiona ca si cuplu, astfel ca am hotarat sa ramanem doar prieteni. Vorbim deschis despre orice tema si din motivul acesta incerc sa il ajut, sa isi redobandeasca respectul de sine si autostima. Se simte deprimat, se simte culpabil de influenta pe care poate avea asupra mea faptul ca el ar vrea sa cunoasca si sa fie impreuna cu alta femeie.
Eu am 40 de ani, el 39, nu avem copii si nici alte obligatii. Ne intelegem perfect ca prieteni, eu recunosc ca am trecut printr-o perioada de dependenta emotionala fata de el, inca o mentin in anumite limite, justificata de faptul ca sunt singura in alta tara si ca nu am nicio persoana de incredere langa mine in afara de el. Ca prieten mi-a fost alaturi in orice moment greu. E persoana mea de referinta in cazul in care am vreo urgenta medicala. Mentinem o relatie care poate fi considerata de dependenta, in cazul in care fiecare dintre noi ar vrea sa isi refaca viata cu un alt partener. Practic, vazuti din afara, suntem un cuplu – independenta materiala, fiecare are casa lui, insa in fiecare zi vorbim la telefon, ne cerem sfatul unul altuia, facem menajul impreuna, dormim din cand in cand impreuna, ori in casa mea, ori la el acasa, sau pur si simplu iesim seara la o plimbare sau la o terasa si apoi ne retragem fiecare in spatiul sau locativ. Nu avem relatii sexuale, desi exista atractie fizica de ambele parti.
Nu fac iluzii ca poate intr-o zi si-ar schimba optica, desi nu neg ca inca mai am o oarecare speranta (dependenta mea emotionala se mai baga in seama la capitolul asta). Nu vreau sa il manipulez, sa ii stimulez dependenta si sa folosesc hipocondria lui ca pe o arma pentru a-l tine lipit de mine. Vreau doar sa il ajut sa fie impacat cu el insusi si sa-l fac sa vada lucrurile de o forma mai simpla, sa nu se mai deprime sub povara vinovatiei. I-am spus ca vreau sa ii fie bine, indiferent daca e cu mine sau cu altcineva. Am acceptat sa reducem relatia intensa de dinainte la o prietenie sincera si chiar vreau sa isi gaseasca linistea sufleteasca. Nu ma simt geloasa, nu il controlez si nici nu este nevoie sa il controlez, pentru ca imi spune cam tot ce are pe suflet si discutam impreuna orice problema, insa nici nu vreau sa ne implicam intr-o relatie deschisa, libertina si pervertita.
Sper ca gandesc bine si as vrea sa stiu cum as putea sa il ajut, nu sa ii schimb mentalitatea, sa isi imbunatateasca respectul de sine.Multumesc pentru atentia acordata si anticipat, pentru raspuns!

Ar fi util sa apelati la un psihoterapeut pentru ca este un proces mai lung a-ti recapatata stima de sine sau a ajunge la interdepententa in locul dependentei emotionale. Pentru ca cineva sa isi schimbe felul in care percepe lumea este nevoie de mai mult decat un prieten foarte bun. Faptul ca va faceti griji, ca doriti sa faceti ceva pentru el, ca sunteti prezenta si calda este suficient. Si este posibil sa nu duca la schimbare. Toate cele bune.