Buna ziua!
Am un baietel de 2 anisori, tatal lui ne-a parasit in iulie anul acesta si urmeaza sa divorteze de mine. Cel mic inca suge la piept si depinde de mine, adoarme la san, noaptea se trezeste de 3-4 ori si vrea la piept, apoi adoarme, nu manaca cu altcineva, nu prea sta cu nimeni in casa. Concediul de maternitate s-a terminat si trebuie sa-mi caut un serviciu. Intr-o dimineata l-am lasat cu tatal meu si cu sora mea de 40 ani acasa, nu a vrut sa manance aproape nimic,nu au putut sa-l imbrace in hainele de joaca, abia afara in parc au putut dar, tipa si plangea si striga intr-una mama…, mama…, a plans pana a vomitat, cu greu au reusit sa-l impace. Tatal lui vine sa-l vada o data pe saptamana, ma suna la tel. o data la 2-3 zile, uneori chiar in fiecare zi si intreaba de el. In seara cand tatal lui ne-a parasit, i-am zis sa-i spuna micutului ca pleaca si ne paraseste si ca nu mai vrea sa aiba de-a face cu noi. Tata lui mi-a spus ca este prea mic sa inteleaga acest lucru si ca ii va spune cand va fi mare, si atunci i-am zis eu micutului de fata cu tatal lui, ca tata ne paraseste si ca nu mai vrea sa aibe de-a face cu noi, a fost inr-o vineri seara. Maine zi, sambata dimineata cand s-a trezit primul lucru a fost sa-l strige pe tata, el fiind obisnuit atunci cand il striga sa vina la el sau sa mergem noi in camera la tatal lui. Am mers in camera la tatal lui , spunandu-i celui mic, ca tata nu mai este, a plecat, ne-a parasit, a plans si cu greu l-am impacat. La fel a facut si dupa amiaza cand s-a trezit, l-a strigat pe tatal lui intr-una, si-am plans amandoi. L-am sunat pe tatal meu sa vina de sat ca plange copilul dupa tata si a venit, strigandu-l si pe el tata. Abia dupa o luna si ceva, copilul a inceput sa strige la bunicul tataia.
Nu stiu cum sa procedez ca sa-l fac sa adoarma cu altcineva, sa manance cu altcineva in afara de mine.
Cand voi incepe serviciul si voi pleca de dimineata de acasa si voi lipsi 8-10 ore, nu vreau sa-mi simta lipsa sau sa-mi duca dorul.Cu mama nu am o relatie buna, avand o mare parte din vina, fapt ce a dus la divort.
Va rog sa-mi spuneti cum sa procedez.
Va multumesc!
Va salut cu stima si respect,
Mariana

in primul rand va recomand psihoterapie Dvs, dupa care ar fi bine sa discutati cu fostul sot despre a merge impreuna la o consiliere de familie, unde sa vi se explice cum este mai bine sa procedati in aceasta perioada dificila pt copil. Succes!

Teama de abandon este una din cele mai urate frici. la varsta copilului se afla in formare relatiile de atasament. De modul cum se formeaza acestea depinde felul in care copilul va interrelationa cu ceilalti, va intelege si manifesta sentimente de afectiune si iubire, va avea sau nu incredere in el sau in ceilalti. Este de dorit sa discutati cu copilul pe nivelul lui de intelegere si este important sa-l asigurati de intreaga dvs afectiune si disponibilitate. In ce priveste relatia cu tatal ar fi bine, stiu ca e greu, sa-i explicati ca tati il iubeste si NU l-a parasit pe el. Eventual sa facilitati convorbiri telefonice, vizite si , daca aceste nu se pot , sa-i cumparati dvs diferite dulciuri, jucarii si sa le dati copilului spunand ca-s din partea lui tati. Este important sa se stie iubit de amandoi parintii. Copii prelucreaza informatia in mod concret, nu inteleg inca prelucrarea abstracta a ideilor. Cu plecarea la servici este bine sa-l pregatiti din timp, sa-i povestiti de unde vin banii, de ce plecati si mai ales sa-l asigurati ca va intorceti intotdeauna la el. Sunteti baza lui de siguranta. Doar in raport cu ea poate explora mediul inconjurator. Mult succes.

Daca va intelegeti bine cu tatal dvs, incercati sa discutati cu el sa preia dansul rolul tatalui. Binenteles, ma refer la partea de ingrijire fizica si emotionala. De la tatal dvs, cel mic, o sa preia partea masculina, modelul de barbat. Ca de altfel de la orice barbat, sau chiar si partea masculina a unei femei. Instinctul de supravietuire si de dezvoltare psihosexuala il va ajuta sa faca asta. Dvs trebuie doar sa-i oferiti un cadru sigur, asa cum spunea Alexandra Badau. Asa cum spunea si Alexandra, dvs sunteti baza de siguranta a copilului; eu cred ca defapt tocmai acest cadru este "baza de siguranta". Acest cadru este format din dvs, si toate celelalte persoane care au un rol important in viata copilului:mama, tata, bunici, frati, bone, educatori etc. asa ca nu incercati sa va transformati intr-o mama "excesiv de buna"- adica o mama care se uita pe sine pentru a ingriji copilul. Orice copil are nevoie de o mama "suficient de buna" pentru o dezvoltare armonioasa in ritm propriu. Sunt mult prea multe de spus despre parenting, atasament, scenariu de viata, credinte scenariale, drivere si injonctiuni…acestea sunt concepte greu de inteles pentru oamenii care nu sunt psihoterapeuti sau macar initiati in psihoterapie.
Copilul are nevoie de aceasta rupere de mama. In psihologie se numeste, in general, "marea separare", pe care copilul o resimte ca pe un abandon. Dar copilul are nevoie de aceasta separare, iar faptul ca plange, arata ca a creat atasament fata de mama, ceea ce e de dorit.
Ce puteti dvs sa faceti? Sa-i cresteti rezistenta la frustrare. Adica, sa-l lasati sa se frustreze(sa planga dupa dvs). Cum faceti asta? Asa cum a spus si Alexandra. Sa-i spuneti ca plecati si ca va intoarceti. Apoi plecati din camera, lasati copilul cu bunicul si asteptati cateva minute(sa zicem 5)dupa care reveniti si interactionati cu el, bucurati-va cu el, luati-l in brate, laudati-l ca a fost cuminte. Repetati exercitiul dupa cateva ore. A doua zi repetati exercitiul marind timpul in care sunteti "plecata"(sa zicem 10 minute). Daca in aceste 10 minute incepe sa planga, nu va intoarceti imediat la el. Asteptati cateva zeci de secunde, sau minute daca nu plange foarte tare. Apoi intorceti-va la el si interactionati. Dupa cateva ore repetati exercitiul si asteptati pana plange copilul, cand incepe sa plana, asteptati cateva zeci de secunde sau minute daca nu plange prea tare si intorceti-va la el spunandu-i ca v-ati intors asa cum i-ati promis. Repetati acest exercitiu pana cand copilul incepe sa planga dupa dvs mai tarziu. Atunci puteti face exercitiul asta imbracandu-va si iesind pe usa iar el sa vada asta. Coborati pana jos, mergeti la magazin si intorceti-va la el.
Acesta este un exercitiu care in viziunea mea, dezvolta rezistenta la frustrare a copilului si o sa suporte mai usor "marea separare".
Acuma, pentru dvs. Va recomand sa mergeti la un psihoterapeut sa discutati despre dvs. Aveti un doliu peste care nu ati trecut si e firesc. Pe mine m-a impactat faptul ca i-ati spus copilului ca tatal lui l-a parasit. Probabil micutul nu a inteles ce-i spuneti, insa simte anxietatea si tristetea dvs pe care le preia ca si cum ar fi ale lui.
Pentru binele dvs si a copilului dvs mergeti in terapie.

Ati primit cele mai bune indrumari in mesajele anterioare . este adevarat, si pe mine m-a surprins faptul ca ati vrut neaparat sa-i comunicati copilului ca tatal sau a plecat. In primul rrand , nu intelege , dar simte starile dvs , tristetea si percepe ca fiind ceva rau. Nu de acest lucru are nevoie copilul . Nu incercati sa va gasiti un fel de "sprijin" in relatia cu copilul dvs fata de faptul ca sotul doreste sa divorteze. Inteleg ca dvs nu doriti , si ca nici nu ati inteles exact situatia care a generat acest demers din partea sotului. Pareti suparata , il acuzati si il culpabilizati in fata copilului. Mergeti la terapie , aveti nevoie sa va rezolvati problemele emotionale , sa va "faceti ordine" in viata. Cat priveste inceperea serviciului , separarea de copil , ati primit sfaturi competente , puneti-le in aplicare . Si , mai ales , renuntati la alaptat..!!! Scuzati-ma, dar trebuia sa o faceti cu ceva timp in urma. Insa, probabil ca pe fondul problemelor din casnicie , tot spre copil v-ati indreptat si l-ati coplesit , creeandu-i o dependenta . Pt. binele lui , actionati in interesul lui .

Draga mea, sunt 5 stadii in pierdere (sau doliu); probabil te afli in stadiul furiei si asa imi explic motivatia de a-l informa dur pe copil, in legatura cu tatal lui. iti inteleg furia (poate si frica), insa ai procedat cam abrupt cu copilul. Sigur ca trebuia sa-i spui adevarul, insa cu mare prudenta si gradual si pentru nivelul lui de intelegere. Apoi ar fi fost recomandat sa-i prezinti si consecintele pozitive ale situatiei, astfel incat sa inteleaga ca e doar neplacut si nu dezastruos. Fara sa vrei, ai sadit frica in copil, o frica teribila de abandon; iar acum, tu iti vei schimba programul. Copilul are deja o experienta de acest gen si nu m-ar mira sa asocieze si lipsa ta cu prima situatie. Va fi destul de greu pana cand se va adapta, dar se va adapta. Colegul meu ti-a recomandat cateva exercitii de expunere, astfel incat copilul sa invete ca te vei intoarce si sa-i dispara suspiciunile, in ce te priveste. Aceste exercitii dau rezultate foarte bune in timp relativ scurt. Iti recomand sa incepi prin a-i face mai intai o expunere virtuala, in imaginar, sa-i faci un scenariu in care ii povestesti pas cu pas ce faci tu (si in acest timp cum te gandesti la el) si cum te intorci acasa la el (inclusiv cum urci in graba scarile si cum pui mana pe clanta, deschizi usa si apoi va imbratisati). Va capata o mai mare siguranta stiind ce faci tu in timpul in care nu esti langa el. In plus, mai ai si varianta gradinitei. Dar, cum sistemul lui imunitar se afla in formare, trebuie sa te pregatesti cu rabdare, forta, energie, gandire realista, astfel incat sa faci fata repetatelor imbolnaviri. Iti recomand sa vorbesti cu medicul pediatru despre o imunizare prealabila, ca sa scazi riscul si numarul concediilor tale medicale. Apoi, mai poti apela si la tatal lui, din cand in cand… am inteles ca se intereseaza de copil. Aceasta separare, e de dorit sa fie una sanatoasa, de dragul copilului, dar si al tau. Daca ramai cu resentimente, atunci vei pura "simptomul" cu tine oriunde si risti sa-l transmiti si copilului (sau sa-l duci intr-o viitoare relatie, atunci cand ii va veni timpul). Si pentru separarea sanatoasa exista exercitii care dau roade, exista alte perspective pe care acum nu le poti vedea. Ca si colegii mei, iti recomand si eu terapie, ca sa te poti adapta situatiei. Pe de alta parte, stiu cat de greu iti va fi din punct de vedere financiar si stiu ca te vei gandi la prioritati, iar terapia s-ar putea sa nu fie pe lista. Insa gandeste-te ca faci o investitie in tine si, indirect in copilul tau. Ce poate fi mai important decat tu si copilul? Iti doresc zile linistite.