Buna seara,

Apelez la ajutorul dumneavoastra pentru ca absolut nici o persoana din viata mea nu ma poate ajuta cu aceasta problema. Am 16 ani si incep sa cred ca depresia ma trage in coltul umbrit al acestei lumi, unde majoritatea adolescentilor ajung din diferite probleme tipice varstei.
Problema mea se refera la viitor si la parinti, un subiect normal care se pare ca, in cazul meu, ma ineaca adesea in lacrimi. Acum sunt eleva la cel mai bun liceu din judet si le-am adus alor mei motive de mandrie inca din clasa a II-a (Premii nationale, activitati noi, filme, arta etc.). Am fost intotdeauna copilul care sa isi faca parintii mandrii cu cate ceva, fara sa astepte recompensa, insa niciodata nu am avut parte de sprijin moral in situatiile importante din viata mea din partea niciunuia dintre ei. In scoala generala: "Nu cred ca ai luat premiul I. Nu cred, de ce minti?", "Nu stiu ce ai sa faci la examene" sau "Nu cred ca intri la liceul asta." si va spun sincer ca nu era modul lor de a ma impulsiona, era parerea lor sincera. In final am trecut de examene cu note foarte mari si odata cu ele am incercat sa trec si peste ce mi-a facut rau in speranta ca le-am dovedit destul cat sa inceteze cu tipul acesta de comportament.
A trecut un timp in care am realizat ca dorintele mele privitoare la viitor traversau o perioada incetosata. Dupa primul an de liceu am ajuns aici, din nou in trecut. Fiind la sectie reala, parintii doresc sa am stabilitate financiara pe viitor si sa urmez facultatea de medicina pentru ca, dupa cum spun ei, "asta vreau si asta ma pasioneaza de cand eram mica", dar oare chiar vreau asta? Inca de anul trecut sufletul meu trage spre un domeniu total opus, actoria, iar aceasta tragere imi provoaca o spaima cumplita pentru ca se intensifica pe zi ce trece. Spuneam ca am ajuns din nou in trecut. Discutiile pe care incerc sa le port cu parintii ma fac sa ma indepartez din ce in ce mai mult de ei fiindca realizez ca nu primesc suport. Daca intervine ideea de a renunta la medicina sau daca le spun ca actoria ma pasioneaza mai mult urmeaza sa aud: "Pai renunta la medicina si traieste din actorie, sa vad cine te primeste" sau "Nu o sa te ia pe tine, ca sunt altii si locurile sunt putine la actorie". Atata timp cat vorbim despre medicina totul este in regula, iar in momentul in care observa ca nu vreau sa fac ceea ce ei isi doresc, se schimba tonul. Am incercat sa le explic ca vreau sa iubesc ceea ce urmeaza sa fac, dar ei imi impun faptul ca imi place medicina. Da, au dreptate, dar focul din sufletul meu nu arde pentru asta. Sunt constienta ca isi doresc sa nu depind financiar de nimeni, insa gandul ca voi face ceea ce nu imi doresc cu adevarat ma afunda intr-un vartej al tristetii din care numai ei ma pot scoate.
Mi-am pus problema si in celalalt mod: cum ar fi sa inceapa sa ma sprijine? Si vina ca nu le voi implini dorinta ma bantuie.
Am nevoie de dumneavoastra sa ma ajutati. Nu stiu ce sa fac, cum sa fac si unde voi ajunge pana la urma.

Multumesc mult.

Buna seara draga domnisoara. Cred ca treci prin momente grele cu aceste decizii legate de viata ta, dar important este sa faci o meserie care sa-ti placa si pe care sa o iubesti. Viata ta este foarte importanta asa ca e important sa faci ce iti aduce bucurie in suflet. Probabil parintii vor o meserie de unde, cred ei ca o vei duce bine material. Ei iti vor binele dar cred ca e important sa faci ce profesie vrei tu pentru viata. Sunt psiholog, intra pe site-ul meu www.holisterapi.ro si vei gasi diverse metode pasnice prin care sa le comunici parintilor tai ce vrei sa faci tu. Succes

În primul rînd elimină din vocabularul tău expresii care creează imagini negative (ca ”colțul umbrit al lumii”) și generalizări (ca ”majoritatea adolescenților” și ”tipice vîrstei”) și mai spune o dată ceea ce ai spus.

Domnisoara, parintii iti vor binele, pacat ca uneori "drumul spre iad e pavat cu intentii bune"! Tu spui ca nu simti suport din partea lor, dar presupun te sustin atat timp cat urmezi drumul pe care ei il considera bun pentru tine, prin urmare sunt capabili de a oferi suport, dar in directia in care doresc ei. Se intampla uneori ca parintii sa incerce sa realizeze, prin intermediul copiilor, ceea ce nu au putut realiza ei pe cont propriu. Important este sa faci ceea ce iti doresti cu adevarat, dar dupa ce te asiguri ca nu faci pe dos, doar ca sa-i pedepsesti pe ei! In acelasi timp, chiar daca faci ce iti doresti si nu ce doresc ei, incearca sa nu le porti pica daca nu iti vor sustine alegerea, pentru ca modul in care ei se raporteaza la tine este influentat de modelele pe care ei le-au avut in viata si de evenimentele pe care le-au traversat. Prin urmare, ei nu fac ceea ce fac din rautate, ci pentru ca iti vor binele, dar nu stiu cum sa actioneze altfel, pentru ca nu i-a invatat nimeni.

Aruncă şi aici o privire, e cu traducere http://www.youtube.com/watch?v=LPY9lPyNzZY

Din pacate, criza adolecentei este greu de depasit in multe din cazuri si mai ales de catre parinti. In aceasta perioada se pot creea adevarate canioane intre generatii care aduc suferinta in ambele directii.

Eu recomand din suflet sa contactati un psihoterapeut de familie, unde sa mergeti toti trei, mai greu sa gasim rezolvarea problemei doar dintr-o directie.

Nu pierde timpul cu dispute inutile. Eventual poţi căuta să ai pe cineva de partea ta, o rudă apropiată, o profesoară, un iubit, nişte colegi. Rămâi focalizată pe obiectivul tău, şi pregăteşte-te în ideea asta. Dacă vor vedea că eşti sigură pe tine, vor zice ca tine. NOTĂ: un nivel mai bun de testosteron dă oricui siguranţă de sine, deci e bine să faci mişcare şi să te menţii în ritmul tău. EDIT: şi eu am fost pisat de cei dragi să dau la facultatea aia sau ailaltă, dar experienţa a demonstrat că a fost contraproductiv