Mesaj:
Buna ziua,
Am o problema. Toata viata am fost un copil fericit, fara probleme in familie, la scoala, liceu, nu aveam multi prieteni, 4-5, dar de incredere cu care ne distram mereu, radeam, a fost cea mai frumoasa perioada. Apoi cand am dat la facultate, fiecare a dat in orase diferite, am plecat absolut singura la facultate, nu era asta o problema ca eram destul de optimista si voiam sa schimb mediul, doar ca am dat numai peste lume rea acolo, la scoala, profesorii aroganti si te jignesc, in camin la fel, parca daca te vedeau fericit anumit voiau sa te deprime, colegele mele de camera erau ok ne-am imprietenit pana la urma, bine aveau probleme cu bautura si timp de un an intreg, m-au invatat si pe mine sa beau, daca nu voiam ma obligau, o data am tinut-o 3 zile intr-o betie, ca nu mai puteam scapa de ele, tot insistau, eu fiind influentabila, in loc sa plec acasa sau sa am un cuvant de spus, am acceptat usor, dar daca ma gandesc aia nu era distractie adevarata, ca ma distram mult mai bine inainte, fara sa beau in viata mea, nu mai era la fel ca in liceu,nu mai eram uniti. Apoi urmeaza ceva care m-a afectat pentru ca eu sunt foarte sensibila. Aveam o colega de facultate, singura mea prietena mai apropiata din grupa, (eram 20 de persoane in grupa, 2 baieti, restul fete) imi placea de ea pentru ca era modesta, de treaba, ne intelegeam bine, desi stiu ca tot timpul era suparata dar eu de asta m-am imprietenit cu ea, ca ma gandeam ca are nevoie de prieteni sa ii ridice moralul, tot timpul era asa mai distanta, ganditoare si pierduta in spatiu, asta am observat de cand am vazut-o dar nu m-a deranjat ca obisnuiam sa vad in orice om ceva bun. Doar ca prin anul al 2-lea de facultate, mi-au spus colegii ca a venit la cursuri si parca o luase razna, scuzati exprimarea dar asa mi-au spus, in sensul ca radea intr-una, vorbea aiurea. Lucrul asta m-a afectat f mult, imi parea rau si pentru ea, dar nu stiu dc m-am gandit ca daca o sa creada si de mine asa colegii, ca am si eu probleme din astea, ca tot ma intrebau ce mai face, ca voi sunteti prietene etc si de atunci, deci cam de 3 ani sunt mereu posomorata. Tin minte o data o colega, mai demult, mi-a spus ca ceva nu-i in regula cu ea, ca se vede dupa privire. Si eu mai tarziu am inceput sa gandesc ceva de genul: ca daca ma uit si eu ciudat si o sa zica si de mine ca sunt nebuna, si dupa aia am citit pe net ca ochii sunt oglinda sufletului, si ca de obicei o persoana cu privire fixa are o problema, ca iti dai seama dupa privire cum e o persoana etc. si de atunci m-am tot obsedat de chestia asta, adica imi fine sa ma uit fix, sau sa ma holbez in ochii oamenilor, sau sa fac ochii mari etc dar nu ca si cum fac asta fara sa vreau, nu, mi se intampla cand ma gandesc la chestia asta si ma panichez si ma blochez cu totul ca nu pot sa mi-o controlez, sa o opresc. Tot ma gandesc: uita-te si tu normal ca o sa iti dea seama lumea ca ai o problema sau o sa creada ca ascunzi ceva. Dar faza e ca nu ascund nimic, ca nu am avut nicio problema niciodata. De ce mi se intampla toate astea? De ce fac asa? Asta nu mi s-a intamplat imediat dupa evenimentul cu fosta mea colega ci mult mai incolo dupa vreun 1 an si jumatate. Pana atunci tot stateam cu frica in san sa nu mi se intample si mie ca ei ca eram satula sa aud numai povesti de astea prin facultate, ca nu e unicul caz, si ma si simteam vinovata ca nu am ajutat-o dupa aia, m-am indepartat, dar nu stiam cum sa reactionez, e prima data cand m-am confruntat cu asa ceva. Am stat si m-am gandit ca am inceput sa intru un starea asta proasta si sa am obsesia asta (cu privirea) dupa o anexita grava, iar dupa ce mi-a trecut nu am mai fost la un medic la control, si ma gandeam ca poate e din cauza hormonilor. Sau se poate sa fie de vina anul ala in care am tot baut cu fetele, deci era anul 2 de facultate, noi din toamna am inceput sa bem sa ne “distram” , apoi prin primavara a patit colega mea ce v-am spus, dupa care eu in vara, toamna nu am mai baut deloc si nici nu am mai vrut sa stau cu ele in camera, apoi in iarna, dupa anexita am inceput sa ma deprim, si apropo colega mea e foarte fericita acum are un sot si o fetita, si ma bucur enorm pentru ea, dar eu am ramas cu gandurile astea si frica , nu mai pot sa fac nimic bine, nici sa ii ajut pe ceilalti, ma tot izolez… Ma frustreaza ingrozitor de tare frica, ca zice lumea ca o problema sau mai rad de mine. Sper ca m-am exprimat cat de cat bine si sper sa nu ma judecati.

Din cele descrise de tine te-ai identificat cu colega ta incercand sa intelegi ce se intampla cu ea si pentru ca nu ai gasit o explicatie care sa te ajute ai inceput sa ai anumite stari. Desi colega ta este bine acum pare ca tu esti blocata in niste interpretari care probabil nu au obiect. Iti sugerez sa apelezi la un terapeut. Te-ar ajuta sa intelegi ce se intampla si sa revii la o stare mult mai buna. Succes!

Pe fondul sensibilitatii tale ai “papat” niste idei si niste pareri ale celorlalti si acum ti le atribui tie. Asta iti genereaza frica. S-ar putea tie sa iti fi fost frica dinainte sa nu iesi in evidenta si aceste conceptii ale celorlalti s-au agatat bine de tine ca o samanta in pamant fertil. Pamantul fertil este fondul tau emotional-anxios. Probabil ai perceput plecare la facultate ca pe ceva traumatizant. Experientele pe care le descrii le descrii ca pe niste lucruri pe care ai fost constransa sa le faci. Mergi la un terapeut care sa te ajute sa intelegi si sa depasesti aceste idei si frici obsesive.