Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Stimata doamna, stimate domn,
Am mare nevoie de un sfat pentru o situatie careia nu ii mai fac fata. Am 36 de ani, sunt mama a doua fetite mici si am divortat de curand. Povestea mea este veche si complexa. In copilaria mea, am fost abuzata de unchiul meu pentru o perioada de aproximativ trei ani incepand de la varsta de cinci-sase ani. Mi-am dat seama tarziu de ce se intampla si am ascuns acest lucru fata de parintii mei. Vizitele lui au disparut brusc si mi-a creat multe frustrari, eu simtind ca totul s-a intamplat din cauza mea. Am reusti sa uit, astfel ca aceasta etapa din viata mea a disparut complet pana am nascut-o pe fetita mea. Dupa nastere, am inceput sa am clisee care imi apareau in vis sau in momente de neliniste. Le-am legat cap la cap si mi-am reamintit multe din acele clipe. Asta a provocat o si mai mare durere in sufletul meu si am intrat in depresie, si mintea mea imi spunea ca nu trebuie sa mai traiesc. Simteam ca nu sunt o mama buna si ca fac gresit totul, ca sunt un monstru. Din pacate, nici lucrurile din casnicia mea nu mergeau bine. De cand l-am cunoscut pe sotul meu, au fost neintelegeri, mici la inceput, din ce in ce mai complexe in decursul anilor. Eu nu acceptam multe lucruri pe care le facea, lipsa lui de atasament, lipsa de sustinere in treburile casnice si in cresterea si educarea fetitei. Acum pot mentiona ca multe se intamplau din cauza lipsei mele de intelegere si de iertare fata de mine. El imi reprosa ca tip la el. Dupa cativa ani si o lunga perioada de terapie, am ramas insarcinata din nou. Lucrurile pareau ca sunt mai bine. insa, in luna a sasea de sarcina, a existat din nou o discutie foarte aprinsa intre mine si sotul meu. Imi reprosa ca nu sunt o mama buna, ca parintii mei nu ma ajuta si se lauda cu ajutorul parintilor lui. Nu sunt lucruri neadevarate in privinta parintilor, dar felul lui critic si judecata sa ma dureau prea mult. Pana la urma, doi oameni sunt impreuna ca sa se sustina, sa gaseasca solutii, nu sa se loveasca continuu. Timp de cateva
luni, am dormit separat si comunicarea noastra se rezuma la cateva vorbe pe zi. Cu cateva saptamani inainte sa nasc, l-am rugat sa ne impacam pentru binele copiilor. Insa, ceva s-a rupt, lucrurile nu s-au mai putut indrepta. Multe reprosuri, prea putina sustinere, prea putina intelegere. La cateva luni dupa nasterea celei de-a doua fetite, am fost nevoita sa fac apel la un kinoterapeut pentru ea. Intr-un moment de vulnerabilitate si de singuratate, m-am indragostit de el. Oricum, nu mai existau afectiune, gesturi si contact intim intre mine si sotul meu. Am inceract sa discut cu sotul meu, sa il rog sa caute solutii, dar s-a departat de mine pentru ca s-a simtit ranit. Am inceput sa am o relatie cu un alt barbat. Poate a fost doar un strigat de ajutor la inceput, insa am ajuns sa il iubesc in timp. Povestea noastra a durat cativa ani, am incercat sa divortez in conditii acceptabile, sa ii pregatesc pe copii, sa gasesc solutii. Mi-a cerut sa am incredere in el, sa gandesc pentru noi doi, sa vad un viitor impreuna cu el. Si asa am facut, intr-un final, m-am mutat cu copiii. Ma gandeam ca, in sfarsit, vom putea sa ne exprimam dragostea fara sa ne mai ferim, sa traim ce ne-am dorit de atata timp. Iubirea noastra este greu de inteles sau de descris. Am fost sinceri, deschisi, am gasiti solutii, ne-am respectat. Eu am trecut prin perioade foarte dificile, am cazut de multe ori, dar el mi-a ramas alaturi. Dupa ce ne-am mutat, am dorit sa evit un divort in fata instantei. Asta ar fi insemnat inca o perioada lunga de timp in care sa ramanem separati. Sotul nu isi dorea nimic, asa ca am inceput o negociere lunga si anevoioasa, dar stiam ca vom ajunge la un rezulat bun, mai ales ca temerea lui ca nu isi va mai vedea copiii nu a fost intemeiata. Dupa ce a vazut ca ii este bine si ca isi poate vedea copiii oricand, ca nu il vorbesc de rau in fata lor si ca fac efortul ca el sa pastreze o buna relatie cu copiii, a acceptat sa divortam la notar. Insa, partenerul meu nu mai avea rabdare. Fara sa imi spuna nimic, s-a indepartat de mine. Pana la urma, mi-a spus adevarul intr-un moment in care eu plecasem de acasa si actele erau depuse la notar. Mi-a explicat ca, in toata aceasta perioada, a suferit mult, i-a fost greu sa fie atat de mult singur si, dupa mutarea noastra, avand impresia ca actele nu vor mai fi semnate, s-a detasat de mine. Sufera mult, este depresiv, imi spune ca ma iubeste, dar ca doreste sa ramanem prieteni pentru ca nu mai vede nicio perspectiva in privinta noastra. Ma simt vinovata ca, acaparata de problemele mele si de grija pentru doi copii, nu am vazut durerea si suferinta lui. Acum, ma simt pustiita. Este cel mai bun, tolerant si iubitor om pe care l-am cunoscut. Va rog sa imi spuneti daca mai exista vreo speranta, daca mai pot face ceva ca sa schimb lucrurile. Simt ca sunt pe marginea prapastiei si vreau sa reusesc sa ma redresez pentru minunatii mei copii care au nevoie de o mama echilibrata care sa le ofere dragoste, protectie
si bucurii, nu tristete, lacrimi si tensiune. Tin sa va precizez si faptul ca sunt bulimica de muti ani si am stari depresive in periadele grele sau obositoare din viata mea. Stiu, am multe bube pe cap si stiu ca sunt singura vinovata pentru situatia in care ma aflu. Regretul meu este ca am vrut si am putut sa fiu altfel alaturi de acest om si nu vreau decat sa ii arat toata dragostea mea. Motivul pentru care nu pot merge la terapie este faptul ca, in noua situatie, nu imi mai pemit financiar, dar nu mai pot tine in mine durerea pe care o resimt.Multumindu-va anticipat, cu deosebita stima

Terapia nu este chiar atat de costisitoare pe cat va imaginati…pareti foarte incarcata..se pot gasi solutii impreuna cu terapeutul ca sa va fie mai bine…curaj si mult succes

Acum sunteți singura cu copiii?
Ce tip de terapie ați făcut înainte?

Unele terapii va pot ajuta doar de moment, nu lucrează cu trecutul pacuentului și astfel schimbarea este minima atunci când problema este profunda.

Buna ziua! O solutie ar fi sa va adresati unor Organizatii de profil sau chiar si Clinici fara plata; exista in tara; si sa vorbiti mai mult cu psihologi/ psihoterapeuti de acolo ( care sunt voluntari in astfel de institutii). Ceea ce observ, in descrierea dumneavoastra este tendinta de a cauta afectiunea si de a va indragosti/ atasa repede dupa care apar tensiuni in relatie si alte probleme; de aceea consider ca va sunt necesare sedinte fata-in -fata. In orasul Cluj- N. exista asa ceva, s-ar putea si unde locuiti dumneavoastra. Mai scrieti-ne! Numai bine!

Frecvent copiii atunci cand nu inteleg ce li se intampla se autoinvinovatesc. Asta ati facut cu unchiul si asta faceti si acum, fata de fostul, faata de actualul, fata de copii, fata de dvs.Un psihoterapeut va poate ajuta.