Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:

Buna ziua! Ma numesc Cristina si am 25 de ani. Sper sa aveti rabdare sa citi mesajul meu. Am nevoie disperat de ajutor. In copilarie cind aveam 8 ani ,tatal meu vitreg ma abuzat sexual. Dar,sa zic asa, nu a fost un abuz sexual deplin. Ma refer la faptul ca nu si-a introdus pina la urma organul. Ce facea, o facea pe deasupra dar in asa fel in cit toata eram de sperma si ma minca si ma ustura organul. Desi nu intelegeam ce se intimpla la a doua sau a treia oara aveam o senzatie stranie ca imi place ceea ce face insa cind a mai vrut ,eu il respingeam pentru ca intelegeam ca e ceva rau si ma dezgusta deja. Desi a facut asta din cite eu imi amintesc de maximum patru ori permanent zi de zi pina am implinit 15 ani incerca sa ma abuzeze fortinduma sa ma sarut cu el asa cum se saruta doi oameni maturi. Isi strecura miinele pe sub haine la mine in zonele intime. Am trait acest cosmar zi de zi iar mama nici nu avea idee de toate astea. Crescind putin mai mare si intelegeam ce sunt aceste lucruri intelegeam ca trebuie sai spun mamei despre tot dar nu puteam pentru ca imi era frica de el, imi era tare rusine si ma simteam eu vinovata.
La 16 ani am plecat de acasa sa locuiesc la gazda caci viata mea era insuportabila in acea casa. Apoi peste scurt timp am trait de trei ori cu tatal meu si sotia sa dar de fiecare data ea ma alunga de la ei simi spunea ca din cauza mea ei aveau numai probleme desi niciodata nu am fost o fata destrabalata si niciodata nu am umblat cu prostiile. Dupa, am trait un tare scurt timp la bunica dar din motiv ca bunelul meu vitreg nu suporta prezenta mea am mers din nou sa locuiesc la gazda.
De mic copil, la scoala imi era greu sa invat. Imi era greu sa ma incadrez in activitati si nu prea mult ma asociam cu alti copii. Nu tin minte nimic frumos sa fi fost in copilaria miea. Intotdeuna am avut un respect de sine foarte scazut si ma simteam lipsita de valoare. Nu am avut niciodata o relatie strinsa cu mama. Orice incercare sai vorbesc despre orice ma preocupa se incheia cu cearta din partea ei. Am devenit foarte inchisa in sine. La 15 ani am inceput sa fiu tot mai mult deprimata.
La 19 ani iam dezvaluit mamei de ceea ce mia facut idiotul cela dar dupa ce el na recunoscut mama azis ca nimic na fost. Acest lucru mia produs o durere profunda.
In aceasta perioada am inceput sa ma intilnesc cu un baiat de care ma indragostisem foarte mult si pentru care facusem multe sacrificii. Dar dupa patru luni in care mia facut multe promisiuni frumoase si ma facut sa ma atasez enorm demult de el, ma parasit. Eram darimata! Am suferit dupa el 3 ani pina cind el sa acsatorit cu alta.
Din cauza unor greseli minore si neinsemnate pe care le facusem in acesta relatie si in alte situatii care au urmat in urma acstei despartiri am inceput sa ma consider si mai lipsita de valoare. Ma condamnam pentru orice mica greseala facuta ( ceva minor ). Incepusem sa ma gindesc la sinucidere. Imi doream sa mor in fiecare zi. Am facut un tratament la un medic neurolog-psiholog timp de jumatate de an. La a sasea luna medicul mia administrat cea mai mare doza a tratamentului cu antidepresante dar eu din motiv ca nu vedeam nicio schimbare am intrerupt brusc tratamentul fara indicatia medicului.
Acum de un an si 3 luni ma intilnesc cu un baiat foarte bun pe nume Valentin care in pofida faptului ca cunoaste istoria mea intreaga ma iubeste foarte mult si vrea sa se casatoreasca cu mine. El ma face mereu sa ma simt bine. Pot sai vorbesc despre toate sentimentele mele si ma intelege perfect de parca ar fi trait tot ce am trait eu. Niciodata nu am intilnit o persoana care sa ma faca sa ma simt ca am o valoare in ochii cuiva. Dar este o problema : Nu sunt sigura ca il iubesc, nu sunt sigura de sentimentele mele. Din aceasta cauza am hotarit sa ne espartim de mai multe ori dar de ficare data simteam ca il pierd simi doream sal intorc inapoi. In acele momente cind nu comunicam si nu ne vedeam simteam cal iubesc si cal vreau alaturi pentru tot restul vietii. Dar cind eram din nou impreuna sentimentele reci reveneau imediat la loc. Desi eram rece fata de el simi era foarte greu sai spun " Te iubesc" sau sal numesc cu cuvinte dulci cum o facea el, intotdeauna aveam grija de el si o faceam mereu cu drag. Neam despartit deja si neam impacta de multe ori si mereu a fost aceeasi poveste. Cind eram cu el eram rece dar cind nu eram cu el aveam sentimentul cal iubesc si ca numi doresc pe nimeni in afara de el.
Vreau insa sa specific un detaliu: cu 6 luni inainte sal cunosc pe prietenul meu, un cuplu in virsta din Elvetia care-mi sunt prieteni buni miau propus sa ma stabilesc cu traiul in aceasta tara iar ei doreau sa ma ajute. Am inceput sa fac pregatiri. Cu o anumita ocazie caind vorbeam cu ei printrun apel video miau facut cunostinta cu un baiat care era la ei pe ospeti. Acesta era un bun prieten de a lor. Am vorbit cu el vreo15 minute si gata. Dar parca mi se pusese ceva la inima, imi placuse el. Apoi am aflat cai placusem si eu si astepta sa vin in Elvetia ca sa facem cunostinta. Insa nam comunicat decit doar data ceea. Intrucit era un baiat foarte frumos si bun din ceea ce mi sa povestit despre el ma gindeam ca daca ma va cunoaste ma va parasi aflind ce fel de persoana sunt. Insa continuam sami fac iluzii cu privire la el. Insa cu o luna inainte sa plec il cunoscusem pe prietenul meu intimplator si desi nu preami placea aspectul lui fizic , ma atragea mult personalitatea lui de aceea am hotarit sa renunt la gindul despre acel baiat si sa incerc sa construiesc o relatie cu prietenul meu. Dar fara sa vreau , foarte des mi se ducea gindul la acel baiat de peste hotare mai ales dupa ce am aflat ca inca se mai interesa de mine. Intrebarea care ma preocupa este ce se intimpla cu mine? De ce numi pot intelege sentimentele? Il iubesc oare pe prietenul meu? Si daca da, de ce mi se duce gindul deseori la acel baiat cu care am vorbit doar o singra data online. Poate fi tot asta ce mi se intimpla consecintele copilariei mele? Nu inteleg de ce uneori am sentimentul cami iubesc tare prietenul iar uneori sunt absolut rece fata de el? Va rog ajutatima, nu mai stiu ce sa fac. Nu vreau atita si prietenul meu sa sufere din cauza nesigurantei mele.

Imi pare rau pentru ce ai patit cand erai mica. Este o experienta trista si greu de prelucrat pentru oricine. Da, ca sa iti raspund la intrebare, felul in care simti acum si te angajezi sau nu intr-o relatie are legatura cu ceea ce ai trait in copilarie. Atasamentul tau este nesigur si proiectezi pe acel baiat tot felul de ganduri ideale, menite sa te tina la distanta de relatia actuala in care esti. Te-ar ajuta foarte mult sa urmezi o terapie, macar o data pe luna mergi – probabil ca vei merge o perioada mai indelungata, pentru a prelucra suferinta din copilarie si a putea avea relatii bune, fericite pe viitor. Iti tin pumnii!

Si eu ti-as recomanda sa mergi la psiholog. Nu ai nevoie de sfaturi,ai nevoie sa lucrezi cu tine. Sper sa treci peste aceasta trauma din trecut,desi este un proces destul de complex.

Mergi la psihoterapie. E cam singura solutie care te poate ajuta in acest moment.

Traumele traite in copilarie au repercursiuni majore in dezvoltarea psiho-sociala ca adult.
Trebuie sa apelezi la un psihoterapeut ,care sa te ajute . Primul pas in vindecare ce trebuie sa -l faci, este sa te ierti pe tine , nu te invinovatii pentru ce s-a intamplat in copilarie..! Psihoterapeutul te va ghida in acest proces de vindecare, doar sa vrei acest lucru.