Mesaj:
Buna ziua! Am 24 de ani si sufar de sindromul obsesiv compulsiv.Primele simtpome de ordin obsesiv au aparut de la varsta de 7 ani, iar compulsiile la putin timp dupa.De atunci acesta este modul meu de viata, imi organizez viata dupa obsesii , ma ascund dupa compulsii si incerc sa supravietuiesc atacurilor de panica.Inaintand in varsta si trecand prin adolescenta “conditia” mea era tot mai evidenta si mai suparatoare pentru mine.Familia mea a obervat chinurile prin care trec zi de zi pentru a face cele mai mici lucruri: de la a trece intr-o camera in alta, de a ma urca in pat, de a ma imbraca si au incercat sa ma opreasca generand astfel reactii anxioase din partea mea.Am devenit obsedata de ideea ca sunt o ciudata nestiind ce se intampla cu mine.Am inceput sa citesc carti de psihologie, sa ma autoeduc, sa incerc sa ma autocorectez.Mi-am trecut in revista istoricul vietii cu traume si evolutii, cu evenimente care m-au facut sa reactionez obsesiv, cu esecuri si incercari
disperate.Pe scurt, facand un efort de memorie am constatat ca obsesiile isi au originea in certurile parintilor.Lumea mica a unui copil care deabia incepe sa consientizeze ce era in jurul lui era limitata.Cand eram prezenta certurile nu mai erau atat de aprige,cand eram trimisa in alta camera le puteam auzi.Frica mea cea mai mare era ca mama mea sa nu fie lovita.Stiam ca daca voi fi acolo nu se poate intampla nimic.Mi-am dezvoltat astfel obsesia ca mama mea ar putea pati ceva daca eu nu sunt, in acelasi timp am dezvoltat si o raceala fata de barbati.Pentru a scapa de gandurile astea trebuia sa fac ceva bun, sa detin controlul,am inceput sa ating cu mana dreapta tot ce e cat mai sus, am numere bune si numere rele, imi numar in gand de cate ori trebuie sa ating un lucru, numai in timp ce inspir, cand expir ma opresc, si o iau de la capat.La televizor ma uit numai pe posturile care nu contin cifra 3, 6 sau 8 sau care adunate nu dau aceste numere si multe altele .Cu toate astea
am o viata sociala echilibrata, am prieteni si nu mi-e frica sa ies in public.Chiar daca pare egoist a fost o usurare pt mine cand am aflat ca nu sunt singura in aceasta postura, ca oamenii chiar traiesc sau pot trece peste sindrom.O perioada am incercat sa uit tot cu “ajutorul “ alcoolului si am avut doua incercari de sinucidere.Locuiesc singura de la 15 ani.De la 18 am inceput sa lucrez, sa ma intretin singura, chiar daca aveam rezultate bune la scoala nu imi permiteam o facultate.La 21 de ani mi-a murit tatal, o prietena ,si 2 bunici. In cele din urma am reusit sa ma adun, in momentul de fata am 2 joburi si sunt studenta la psiho ,lucru care pot sa spun m-a salvat, ma intretin si ma coordonez.As vrea sa scap de acest sindrom, apropiatii observa anumite ritualuri,nu ma pot apropia prea tare de cineva, nu pot avea o relatie. Nu stiu de unde sa incep.Stiu ca exista terapie prin expunere,stiu ca un ajutor psihologic ar fi preferabil,vreau un punct de inceput,o idee ,o
parere,orice.E prima data cand vb despre asta,..

care sunt beneficiile acestor ritualuri atat de complicate? cred ca prezenta intr un cabinet ar fi benefica dar ptr inceput e bine si asa

Sa apelati la un terapeut.

ce am inteles eu este mai mult o stima de sine scazuta decat o problema de adaptare, confruntare cu acest sindrom, de cum ma vad eu pe mine, cum se uita altii la mine. Sunt convins a o data crescuta stima de sine (pt inceput) o sa va fie mai clare lucrurile. Cu respect si admiratie, succes!

Lucrez in cadrul Sanatoriului de Nevroze din Predeal si am mai lucrat cu persoane ce prezinta tulburari obsesiv-compulsive. Daca doresti informatii ma poti suna dupa ora 18.30: 0723.77.42.00 / 0745.77.42.70. Iti las si site-ul meu aici: http://echilibrultau.ro/

în primul rând felicitări pentru curajul de a povesti prin ceea ce treci și de a accepta situația reală, pasul următor pentru a produce o schimbare este să ceri ajutor specializat și vei reuși, mut succes și răbdare, ceva consolidat în decursul unor ani nu dispare de pe o zi pe alta, important este să începi!

RASPUNS: Mi-e greu sa vb despre tulburare cu cineva pt ca mi-am creat o imagine acceptabila despre mine, care ma ridica din depresii si care imi dadea putere sa continui chiar daca o faceam cu TOC-ul in spate.Stiu ca dureaza de o viata si s-a consolidat cu fiecare trauma traita.Dar faptul ca am reusit sa o fac auzita este un mare pas.Un pas urias este insa ca v-ati rupt 5 min din viata pt a-mi da un sfat si a ma sustine,nu ma mai simt penibil ci ma simt normala in anormalitatea mea. Nu sustin ca o sa reusesc singura, dar sunt ferm convinsa ca o sa incerc.Va multumesc ca ati dus constientizarea mea la un alt nivel, acum stiu ca este posibil, am un TOC de vindecat si niste depresii de aruncat la gunoi.Accept in continuare orice sugestii si va multumesc inca o data!

fara a vrea sa minimalizez… dar TOC-ul dvs poate sa fie ca purtatul de ochelari/’burta’/'schilod’/scund/etc… cred ca important este ce facem noi cu viata noastra, nu ce face ea din noi. Cum spunea si Bruce Lee: “Do not pray for an easy life, pray for the strength to endure a difficult one”. Cu aceeasi admiratie, Succes!

Fiind şi studentă la Psihologie, îţi recomand să găseşti un grup de dezvoltare personală, care în fapt lucrează ca un grup de terapie pentru membrii săi; vei găsi multă empatie, acceptare şi suport în grup şi în acelaşi timp vei participa la travaliul celorlalţi… este o experienţă deosebită, chiar şi pentru cei care consideră că sunt perfect echilibraţi. Succes!