Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:

Buna ziua!
Problema pe care o sa v-o descriu este una mai complexa si se intinde pe o perioada relativ mai lunga de timp, asa ca va rog sa aveti putintica rabdare cu mine
Sunt un tanar insociabil si introvertit, in varsta de 26 de ani, cu studii superioare si cu o relativa neincredere in fortele proprii. Sunt singur la parinti si am avut o copilarie la tara, cu bunici ultraprotectivi care ma iubeau enorm si ma rasfatau, dar care nu ma lasau sa iau niciodata niciun fel de decizie proprie si astfel ma cam sufocau. Niciodata nu mi-am luat vreo palma de la ei, dar asistam in schimb la certuri si batai intre bunic si bunica, cel mai adesea din cauza bauturii. Cred ca aceste lucruri mi-au zdruncinat increderea in mine si chiar si acum am momente cand imi este prea frica sa intreprind vreo actiune in vederea unui scop.
In trecut (mai ales la liceu) am avut dese stari anxioase coroborate cu stima de sine foarte scazuta, teama de a-mi sustine orice fel de opinie in public, teama de a vorbi cu fete de varsta mea, plus tendinta de victimizare si inca mai am si acum asa ceva (dar la o intensitate mai redusa). Tot in liceu am avut experiente neplacute, persecutii si umilinte in public din partea unor colegi de clasa (un fel de bullying) si de atunci increderea mea in semeni a scazut drastic, iar ura fata de acestia a crescut.
Datorita unor complexe de inferioritate, m-am apucat acum cativa ani de culturism amator (eu avand in trecut un fizic foarte, foarte slab) si in prezent rezultatele sportive sunt foarte bune si mi-a mai disparut si din anxietate.
Am insa momente de furie interioara cand efectiv vreau sa-mi caut fostii colegi de liceu care m-au persecutat si umilit in public si sa-i joc in picioare, sa-i distrug. Pe vreo doi am reusi sa-i gasesc si m-am certat cu ei, i-am injurat ca la usa cortului (insa nu am trecut la violente fizice. Acum imi pare rau ca m-am comportat asa.
De asemenea, simt o furie extraordinar de mare fata de orice fel de autoritate, iar acest lucru ma afecteaza uneori la munca. Efectiv imi vine sa-mi iau la bataie superiorii pt orice ordin dat (desi tin in mine si nu trec niciodata la fapte).
De asemenea, imi este si frica de schimbari. Mereu mi s-a spus in copilarie ca familia noastra are bani si proprietati, ca mancarea nu este o problema, ca tot ce au parintii si bunicii (bani, lucruri, case, proprietati etc) vor ramane ale mele, ca nu va trebui sa ma chinui prin chirii si sa strang cureaua ca altii, ca eu trebuie doar sa invat si o sa am jobul asigurat prin pilele si relatiile familiei etc. La auzul acestor lucruri cred ca mi-am pregatit creierul pt un anumit stil de viata mai lejer, corespunzator cu acele informatii, insa acel stil de viata nu prea se mai materializeaza de ceva vreme: am probleme cu banii (salariu mic), stau inca cu parintii (desi in trecut am stat si prin camine si garsoniere inchiriate), nu am nicio proprietate pe numele meu pe care sa o pot folosi sau vinde, am parte de stress la job etc. Mi-as dori sa plec de la actualul job precum si din casa parintilor, dar simt ca imi este efectiv foarte teama. Stiu ca sunt insociabil si cred ca imi va fi greu sa obtin alt job. De asemenea, ma si supara foarte tare faptul ca desi avem ca familie mai multe proprietati si locuinte, eu totusi nu beneficiez de aceste proprietati, nu am nimic pe numele meu, nu le pot folosi etc, ele fiind in posesia stricta a parintilor. Ma simt penibil sa stiu ca avem ca si familie mai multe locuinte, iar eu sa trebuiasca sa dau in viitor bani pe chirie.
Plus ca mi-e teama sa intreprind orice fel de actiune mai serioasa, ca nu cumva sa dau chix si sa ma intorc tot in casa parintilor cu coada intre picioare. Cum pot depasi aceasta stare generala de lucruri (in afara de consultatul unui psiholog)? Ce pot face in mod practic pt a depasi problema (in afara de mersul la psiholog)? Caci efectiv de multe ori ma simt ca un ratat care inca nu s-a impacat cu trecutul. Mentionez ca momentan nu ma pot duce la un psiholog, deoarece in oraselul de provincie in care locuiesc nu exista niciunul, cel mai apropiat fiind la circa 100 km, iar seful nu-mi poate da mereu libere de la job pt vizite la psiholog.

Și totuși… Primul pas spre emanciparea dumneavoastră, e tot psihoterapia… Soluții se găsesc și dacă sunteți la distanță de orice terapeut. Se pot face ședințele și on line, pe Skype, nu mai e o problema acum să achitați de la distanță. Dar trebuie să vă găsiți curajul de a deschide această formă de dialog cu dumneavoastră înșivă. Curaj!

ce ne ceri tu este destul de complicat… si dupa ca am impresia, ai realizat ca ai beneficia de sustinerea unui psihjolog/psihoterapeut intr-o dezvoltare personala, in care chiar poti obtine ceea ce iti doresti. Ne-ar fi foarte greu sa te ghidam eficient prin mediul online . Ca o prima sugestie ma gandesc ca daca ti-ai asuma acel ‘risc’ de a pleca din casa parintilor pe propriile puteri (chiar daca o sa fie mai greu o perioada – poate chiar in alt oras unde sa fie si un psiholog?), ti-ar face foarte bine. Stima de sine se creste prin rezultate bune… dar ca sa ajungi la rezultate bune o sa ai si esecuri . Exista o vorba: ce nu te omoara te face mai puternic! Curaj; se poate si succes!

In primul rand tin sa te felicit ca ai avut curajul si implicit ai constientizat situatia in care te aflii si emotiile pe care le traiesti. Tu ai acumultat multa furie si neputinta (prin asistarea la scenele de violenta intre bunici), supraprotectia toxica atat a bunicilor cat si a parintilor lor prin compensare pentru ca fiecare la randul lor s-au simtit vinovati, primii din cauza ca te-au expus la violenta si ceilalti prin faptul ca te-au abandonat si nu si-au asumat cresterea ta, cu toate ca nu te-au avut decat pe tine (si cresterea de catre bunici in loc de parinti, tot un abandon este!). Probabil ca s-a recurs la lucrul acesta in numele banilor si a traiului mai bun pe care sa-l ai tu mai tarziu, dar ti-au taiat aripile in felul acesta si in loc sa creasca un om responsabil, tu ai ramas in faza infantila in care crezi ca ti se cuvine sau astepti "sa ti se dea, sa ti se faca, sa ti se asigure, etc." Ai nevoie de restructurare cognitiva, de o dezvoltare personala sau macar de un prieten (ruda apropiata) si de incredere care sa aiba cinstea si curajul sa-ti spuna unde gresesti. Esti tanar, esti scolit, ai un vocabular frumos, consitenizezi situatia in care te aflii, deci nu lasa sa treaca viata pe langa tine complacandu-te in conditia de "cersator" la parintii tai, i-ati viata in maini (acea furie pe care o simti poti sa o redirecitonezi in a face lucruri pentru tine si pentru devenirea ta) si cu curaj, fa ceva, orice, pleaca de acasa, gasesteti un serviciu bine platit, casatoreste-te, etc, dar fa ceva!. Probabil ca parintii tai asteapta intai sa vada ca te poti descurca pe picioarele tale ca sa poata sa aiba incredere in tine si sa-ti incredinteze din munca lor (ca sa nu se duca de rapa si sa nu se risipeasca averea!), deci responsabilizeaza-te, lasa trecutul trecutului (renunta la vendete inutile si gratuite, nimeni nu s-a nascut sa te faca pe tine fericit!) si focuseaza-te pe tine. Stiu ca poti.

poti merge la cel mai renumit psiholog,oriunde,dar cel ce trebuie sa se schimbe esti tu,lasa ti deoparte trecutul,frica….cel ce traieste in trecut nu poate trai prezentul….asa ca,trage linie,impacate cu ideea ca asa a fost sa fie,fruntea sus ca luminita se afla la capatul tunelului