Mesaj:
De ce nu pot avea o relație liniștită cu părinții mei ?
Ma numesc Denisa și am 32 ani.Parintii mei m-au adus pe lume când erau studenți așa ca eu am crescut cu bunicii din partea tatălui. Când aveam 3 ani, părinții mei au divorțat. Tatăl meu a avut mai multe relații, unele de durata mai mare, chiar casatorii, altele mai scurte.Cu el țineam legătură venind la bunici, uneori existând discuții intre ei, din diferite motive (prietenele tatălui meu, lipsa de ajutor pe care tata o reproșa bunicilor, chefurile lui soldate cu scandal, faptul că nu mă putea lua de la bunici, teama de a nu-mi lasa mie bunicii casa lor etc.).Uneori îmi aducea cadouri de ziua mea, alteori uita sa ma sune sau nu trecea cu săptămânile. După ce m-am saturat sa le zic mama prietenelor sau soțiilor lui, în sfârșit a apărut femeia care i-a devenit soție de mai bine de 20 de ani și căreia i-am spus doar pe nume.Tot timpul tata mi-a reproșat ca nu țin legătură cu ei, ca țin cu bunicii, ca ascult numai de bunici, dar de câte ori mergeam la ei, se îmbătau și mă făceau sa mă simt prost.Din dorința de a mă apropia de ei, când am crescut mă puneau sa fumez cu ei, sa beau vin, adică sa nu mă ascund deși eu le spuneam ca în mod normal eu nu fumez și nu beau.Oricum nu mă credeau…Mama s-a recăsătorit în alt oraș și m-a căutat foarte rar, invocând că nu i s-a permis din partea bunicilor.Am făcut până la 21 de ani tot ce au vrut bunicii: am învățat bine, nu ieșeam din cuvantul lor.Apoi mi-a ales singura facultatea și ccând l-am cunoscut pe soțul meu ne-am căsătorit în ciuda împotriviri bunicii mele.Pt ca la cununia civila toți emitea pretenții cheltuielile fiind susținute de noi, la cununia religioasa nu au mai fost anunțați, participând numai noi, nașii, preoții și fotograful.Cu mama am reluat relațiile acum 5 ani dar și ea îmi reproseaza ca nu o sun și nu-i cer ajutorul , ca nu ies numai eu cu ea la cafea.Bunicul, singurul părinte care m-a iubit necondiționat, a decedat în urma cu 1 an și jumătate. De atunci a început calvarul…Bunica nu doarme singura iar eu și soțul plătim o femeie care sa doarmă la ea, îi mai ducem de mâncare, o mai ajutam financiar când putem.Cu tata nu am vorbit de când s-a dus bunicul pt ca nu-i convenea nimic din ce făceam și se temea ca vreau sa-i iau casa bunicii, deși niciodată nu am intenționat. De Revelion am încercat sa ne impacam , mai ales ca noi avusesem un necaz mare ( un accident de mașină).Împăcarea s-a finalizat cu îmbătarea tatălui și a soției lui, lucru care a generat reproșuri pt tot ce s-a iîntâmplat de-a lungul timpului ( ca nu-i sun de zilele lor de naștere deși noi nu suntem felicitați la aniversările noastre sau de ziua soțului, ca ne dam mari cu studiile noastre, de ce am reluat relațiile cu mama., de ce am făcut pomenile pt bunicul deși ei nu se implicau și bunica nu avea bani etc).Tot acum s-a găsit și mama sa-mi reproseze ca nu țin legătură cu ea ddeși mereu se vaită de problemele ei și lipsa de timp și în plus știe unde stau…Mai rău este ca pe noi ne afectează starea aceasta de tensiune continua…Am ajuns sa regret ca nu am murit eu în acel accident, sa scap și sa mă duc după bunicul meu…Simt nevoia de liniște și mă gandesc sa rup legătură cu tata și mama…deși am mustrări, dar simt ca-mi fac rău și nu mai pot…Simt nevoia sa-mi spună cineva netru care este soluția optima ca nimeni sa nu mai sufere în familia aceasta…Va mulțumesc anticipat !

Buna, Denisa. Ceea ce ai povestit pe scurt despre viata ta, un traseu dureros si dificil, se incheie cu „Simt nevoia sa-mi spună cineva netru care este soluția optima ca nimeni sa nu mai sufere în familia aceasta…” Insa, realitatea este ca nu putem sa oprim suferinta celorlalti in locul lor.
Din pacate ai fost asezata de mica, intr-un loc foarte complicat pentru oricine, mai ales pentru orice copil: in centrul conflictelor familiale. In general, singura concluzie pe care un copil o trage din acest rol este ca depinde de el sa rezolve sau sa atenueze situatiile dureroase si conflictuale prin care trec membrii familiei. De aici apare vinovatia, resimtita ori de cate ori cei din jur sufera – ca nu ai facut destul ca sa ii multumesti sau linistesti pe ceilalti, plus neputinta ca nu ai cum sa le rezolvi problemele pentru a-i vedea mai fericiti.
Din relatarea ta, ti-ai asumat foarte multa responsabilitate si ai facut destule pentru a-i ajuta pe parintii tai. Desi, de fapt, lucrurile ar fi trebuit sa stea exact invers, ei sa se straduiasca sa te inteleaga, sa te sustina, sa te protejeze, sa se intereseze de tine, caci tu esti copilul in relatia cu ei. Este normal sa te simti presata, incarcata si vinovata cand vezi ca nemultumirile si reprosurile nu se opresc in ciuda eforturilor pe care le faci. Dar, in acelasi timp, cred ca devii si din ce in ce mai constienta de faptul ca nu acesta este rolul tau, de a fi un parinte responsabil si intelept fata de proprii tai parinti, si ca ai o responsabilitate, e adevarat, insa fata de viata ta, de drumul tau unic, de care trebuie sa te bucuri.
Da, doare sa ii vezi pe cei apropiati mereu in suferinta, mereu reprosand ca nu primesc destul din partea ta, dar nu poti sa iti asumi responsabilitatea vietii lor si nici nu poti sa le preiei si sa le duci tu greutatatile. Faptul ca ei nu au devenit niste adulti responsabili nici pana la varsta pe care o au, nu depinde de tine, ci doar de ei insisi. Poate ca un pic mai multa distanta nu ar strica, pentru a putea sa te linistesti si sa te concentrezi pe tine. Asculta de ceea ce simti si nu persista in ceva ce iti face rau. Ai tot dreptul. Succes!