Despre fericire

Considerată iniţial ca fiind paradisiacă, fericirea a devenit la fel de nepătruns pe cât de nedesluşita în închipuire s-a dovedit a fi împaraţia cerurilor, oricât de clar ar părea conturaţi munţii de pilaf sau râurile de lapte şi miere in raiul musulman prezentat in Coran. Comparată cu raiul ceresc, ea a părut aşadar la fel de intangibilă în viaţa lumească precum acesta, părând a fi dobandită doar odată cu moartea. Şi astfel fericirea, chinuind gânduri de fiolozofi şi oameni de rând laolaltă, a avut “nenorocirea să pară ceva absolut” (Balzac), “un ideal al imaginaţiei, iar nu al raţiunii” (Kant).
Într-un prezent mai lămuritor, o căutare pe google adaugă cuvântului “fericire” imagini cu soarele apunând sau răsărind, copii, nori albi şi pufoşi, flori şi zâmbete. Fericirea a căpătat simboluri unanim acceptate, coborând aşadar, din imposibilitatea cerească, la posibilul pământesc. Iar într-o manieră destul de prozaică, teoreticienii comportamentului uman au început să dezvolte atât teorii ale sentimentului de fericire, cât şi proceduri mai mult sau mai puţin aplicabile pentru atingerea acestei stări. “Cum să-ţi construieşti fericirea” completează aparent interminabila producţie de cărţi motivaţionale şi autodidacte, din care învaţăm cum să ne facem existenţa mai uşor de dus. Fericirea, deşi traită mai ales sub forma ei opozantă, nefericirea, pare a fi ajuns la îndemâna oricui şi de-a dreptul măsurabilă în număr de paşi, idei şi trucuri. Psihologii ne asigură că există 7 strategii ca să ajungi la ea, că se poate învăţa, că se poate alege, că se poate aprofunda într-un anumit număr de lecţii şi că secretul ei nu mai este, de acum, un secret.
Şi totuşi, într-o lume în care există, se pare, toate premisele atingerii stării de fericire, “fiecare generaţie a înregistrat un risc tot mai mare de a ajunge într-o stare depresivă – nu doar o stare tristeţe, ci de nepăsare, de demoralizare şi de autocompătimire, precum şi de copleşitoare lipsă de speranţă” (Goleman, 306).
O posibilă explicaţie a acestui paradox ar putea fi aceea că fericirea pare a avea statutul de trăire supremă doar atunci când se tânjeste spre ea, dând astfel unul dintre sensurile existenţei. Odată integrată în firescul vieţii, se autosuspendă (Macoviciuc, 22). Ea se prezintă la maximă intensitate nu când este trăită, ci când este imaginată, dorită, idealizată. În calea ei nu stau vicisitudinile vieţii, ci stă chiar natura umană. Pascal spunea deopotrivă de exact şi de poetic că “dorinţele noastre ne dau imaginea unei stări de fericire pentru că, la starea în care ne găsim, ele alătură starea în care nu suntem; când însă ne-am realizat aceste dorinţe, nu suntem fericiţi, pentru că ni se nasc alte dorinţe conforme cu noua noastră stare.”
Înlăturând supoziţia intangibilităţii, studiile ultimilor ani au transformat însă fericirea neverosimilă într-una palpabilă, intenţia fiind nu de a o devaloriza, ci de a-i oferi calitatea de a putea fi traită şi descoperită sub cele mai diverse forme.
 
Ce este fericirea? Formele fericirii

• Cea mai la îndemână definiţie a fericirii este aceea de a satisface o dorinţă (André, 12), sentimentul de satisfacţie fiind şi o primă măsură a acesteia. Însă nu întotdeauna satisfacerea unei dorinţe conduce la starea de fericire, ci mai curând la o stare de bine trecător. Dar cum nesatisfacerea garantează, de aproape fiecare dată, nefericirea, se poate relua ideea paradoxului că fericirea constă nu în a împlini, ci în a avea dorinţe care să necesite împlinire.

• O altă formă oarecum perisabilă a fericirii constă în plăcere. Aceasta reprezintă “ansamblul senzaţiilor agreabile care ţin de satisfacerea nevoilor fundamentale: hrană, sexualitate, confort, activităţi fizice” (André, 13). Teoriile actuale nu reiau însă principiile hedoniste, ba, mai mult, s-a observat că “acumularea sau repetarea momentelor de plăcere nu duce la fericire” (idem, 14). Nu este la îndemâna oricui capacitatea de a păstra senzaţiile iniţiale sau de a le intensifica. În momentul în care intervine rutina, cei mai mulţi renunţă şi caută o altă sursă a plăcerii.

• Acelaşi aspect apare şi în cazul bucuriei, stare de emoţie puternică, pozitivă. Un sondaj a evidenţiat faptul că, întrebaţi dacă ar vrea ca aceasta să le fie indusă tot timpul, majoritatea subiecţilor au răspuns negativ (Lelord, André, 100). Oamenii se tem că permanentizarea unei emoţii intense poate duce la scăderea intensităţii ei. Ca stare moderată de bine, buna dispoziţie însă poate fi permanentizată, fără a exista riscul devalorizării sau efectelor negative, deoarece pare a fi o trăire cu care ne putem obişnui şi, mai mult, pe care ne-am dori-o tot timpul. Faptul că însăşi buna funcţionare a organismului poate ceda în condiţiile unei emoţii foarte intense este demonstrat de problemele cardiace pe care le pot provoca trăirile puternice, indiferent de natura lor.

• Alte două forme ale fericirii sunt mulţumirea şi echilibrul sufletesc. Mulţumirea reprezintă “starea pe care o resimţim când avem ceea ce dorim”, fiind vorba, de obicei, despre “dorinţe rezonabile şi des întâlnite: armonia în relaţiile cu oamenii pe care îi dorim şi un viitor fără griji” (Lelord, André, 106). În ceea ce priveşte echilibrul sufletesc, importanţa lui în atingerea fericirii a fost menţionată începând cu Seneca şi Epictet, ambii folosindu-l ca instituire a unei stări de bine în condiţii favorabile mai curând deznădejdii.

• Ajungând la ideea că fericirea poate reieși din activitatea care are un scop, trebuie menţionat că despre importanța acestui lucru a vorbit iniţial chiar Aristotel. Activitatea care are un scop este caracterizată prin “febrilitatea ce însoţeşte o sarcină interesantă, progresul făcut în muncă” şi satisfacţia de a fi realizat obiectivul propus sau de a avea sentimentul utilităţii (Lelord, André, 106).

Important de specificat în completarea enumerării făcute mai sus este faptul că aceste stări pot fi echivalente ale fericirii în condiţiile unor anumite tipuri de personalităţi. Cel care se simte fericit într-o activitate antrenantă nu are neapărat acelaşi sentiment în timpul momentelor de calm, serenitate. Fericirea prezintă un caracter extrem de personal, fiecare fiind fericit în felul lui şi judecându-şi viaţa după repere şi emoţii sufleteşti unice (Macoviciuc, 3).
 
Fericirea în funcţie de personalitate este însă doar una dintre cele două direcţii actuale. Există persoane fericite pentru că sunt fericite indiferent de cât de favorabile par a fi evenimentele din viaţa lor și există persoane a căror fericire este indusă în principal de mediu, adică de condiţiile exterioare lor. Indiferent de ipoteză, individul îşi păstrează însă şansa de a contribui la modificarea gradului său de fericire (Lelord, André, 120).
 
Fericirea în relaţie cu ceilalţi
Iubirea
Pentru că suntem programaţi genetic să oferim şi să avem nevoie de iubire şi afecţiune, deprindem de mici sentimentul că lângă ceilalţi ne este mai bine decât singuri (Glasser, 13). Şi pentru că nu există nefericire mai des întâlnită decât eşecul în dragoste, este de la sine înţeles de ce imaginea fericirii se confundă de atâtea ori cu cea a iubirii. Întrebaţi ce este fericirea, oamenii răspund de obicei: “atunci când iubeşti”. Iubirea, mai ales cea romantică sau cea pasională, pare forma cea mai covârşitoare a fericirii, cu atât mai mult cu cât idealizarea ne face să credem că am atins absolutul, desăvârşind în mintea noastră obiectul dorinţei, care ajunge aidoma cu ceea ce atât am aşteptat. Ne aruncăm în starea de frenezie, de beatitudine, trăgând cu ochii închişi de conturul elastic al realităţii, astfel încât să acoperim perfect mulajul imaginar al închipuirii nesăţioase. Dezamăgirea este cu atât mai mare. Şi totuşi, suntem dispuşi a o lua de la capăt, pentru că ne place starea, nu neapărat persoana, şi cu cât ne gândim mai mult la dragoste, cu atât este mai posibil să ne îndrăgostim (Mitrofan, Ciupercă). Şi asta pentru că starea iubirii facilitează o percepţie mult mai optimistă asupra realităţii, iar problemele toate par a trece în plan secund. “A fi îndrăgostit este starea de graţie, este magie, este poezie, metafizică. Totul este intens, dens, plin, totul este bun, vesel, uşor, armonios” (Leleu, 2003, 33-39).
De fapt, ajungem să iubim pentru că tânjim permanent să găsim pe cineva care să ne facă să ne simţim aşa cum noi nu ne putem face singuri niciodată şi pentru că nu putem cere acest lucru decât persoanelor cu care intrăm într-un cuplu. Supraevaluăm aceste persoane tocmai în ideea de a le face mai capabile să ne ofere acest lucru, fericirea noastră urmând să fie astfel deplină. Nevoia de celălalt reprezintă aşadar o căutare a fericirii personale, iar în ciuda problemelor cauzate de convieţuirea în doi, tentaţia singurătăţii este destul de mică, fiind “în imposibilitatea de a rămâne singuri” (Mitrofan, Ciupercă, 2002)
Un studiu din cadrul Colegiului Universitar din Londra a analizat activitatea neurologică a îndrăgostiţilor care priveau fotografia partenerului, înregistrând descărcările electrice din sectoarele considerate a fi responsabile cu dragostea romantică. O mare parte a acestor circuite se mai activează doar într-o altă stare euforică: consumul de droguri. Pasiunea este considerată de neuropsihologi doar un amestec de hormoni şi substanţe neurochimice. În ceea ce priveşte plăcerea din timpul actelor sexuale, de ea este responsabilă dopamina, iar secretarea de oxitocină determină grija şi tandreţea faţă de o altă persoană. (Goleman).
În ciuda tuturor acestor explicaţii, absolutizarea fericirii în cadrul iubirii de cuplu nu este nicidecum zdruncinată de logica ştiinţifică, instrumentele folosite pentru evaluarea ei căpătând aceeaşi natură ambiguă: inima şi sufletul.

Prietenia
Unii psihologi consideră că problemele derivă din relaţiile nesatisfăcătoare pe care le avem cu ceilalţi, ceea ce presupune că fericirea noastră depinde de cât de bine ne înţelegem nu doar cu persoana iubită, ci şi cu rudele, prietenii, colegii de serviciu (Glasser).
Modul de a iubi se învaţă iniţial de la părinţi, prin legătura afectivă pe care copilul o stabileşte cu mama sa. Treptat, descoperă că oamenii trăiesc în grup evenimentele cele mai importante din viaţă, atât pe cele fericite, cât şi pe cele tragice, şi că cer ajutorul atunci când au o problemă, preferând nu singuratea, ci să stea alături de cei care au trecut printr-o experienţă asemănătoare (Chelcea, 251). Ceilalţi oferă sprijin, divertisment, afecţiune, deci stare de bine.
Ceea ce pare însă a afecta relaţiile constă în cât de mare este nevoia de afecţiune. Excesul “complică viaţa şi dramatizează iubirile”, deoarece “întăreşte natura infantilă a nevoii: ea devine absolută şi exclusivă”. Teama de abandon va transforma orice persoană aparent rezonabilă într-un anxios susceptibil şi tensionat (Leleu, 148). Dacă abandonul însemna în trecut condamnarea la moarte, ca şi în cazul unora dintre speciile de animale, astăzi el echivalează cu condamnarea la nefericire. De la supravieţuire ajungem astfel la ideea de calitate a vieţii, concept care include aşadar obligativitatea, măcar tangenţială, a fericirii.
În acest context al acordării unei importanţe majore relaţiilor sociale, a fost introdusă şi sintagma depresie socială, ca rezultat al respingerii sau al neintegrării sociale. La rândul ei, aceasta este cauza multor tulburări emoţionale care afectează starea de bine a individului. Teama de a nu fi izolat este încă una dintre cauzele anxietăţii. “Sentimentele de apartenenţă nu depind atât de mult de numărul mare de contacte sociale sau de relaţiile pe care le avem, ci de cât de mult suntem acceptaţi, chiar şi numai în câteva relaţii-cheie” (Goleman, 135). Cu toate acestea, unii psihologi afirmă că ceilalţi nu ne pot face nici nefericiţi, nici fericiţi, deoarece de noi depinde ce facem cu informaţiile pe care le primim (Glasser, 13).
 
Fericirea în relaţie cu sine
Fericirea este armonia dintre ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci (Mahatma Gandhi).
Există aşadar şi o fericire solitară, independentă de relaţia cu ceilalţi şi dependentă doar de noi. Psihologii iau însă în calcul iubirea de sine în funcţie de cum influenţează aceasta interacţiunile sociale, deoarece este considerată ca absolut necesară pentru a avea relaţii fericite, în cazul lipsei ei apărând dorinţa de a o înlocui prin iubirea oferită de celălalt. Iubirea de sine este considerată un element important al existenţei. “Datorită ei putem rezista la adversităţi şi ne putem restabili după un eşec. Ea nu ne fereşte de suferinţă sau de îndoială în cazul dificultăţilor, dar ne apără de disperare” (André, 1999, 13).
 
Concluzii:
Dincolo de definiţia amuzantă şi oarecum ironică a psihiatrului Thomas Szasz că “fericirea este o condiţie imaginară, în trecut atribuită de cei vii morţilor, acum de obicei atribuită de adulţi copiilor, şi de copii, adulţilor”, şi dincolo de meditaţiile filozofice ale vremii, definiţiile date în prezent fericirii se referă la aceasta ca la o stare pozitivă, mai mult sau mai puţin intensă, în primul rând în funcţie de personalitatea celui care o trăieşte. Fericirea poate fi deopotrivă calmă şi euforică, aşteptată sau căutată, uneori caracterizată şi de vârsta indivizilor, tinerii având o predispoziţie mai mare spre o formă energică de manifestare a ei. O interpretare dată crizei de la 40-50 de ani este aceea că apare din nevoia de a retrăi plăcerea cu intensitatea tinereţii.
Fericirea se naşte de obicei dintr-o dorinţă neîmplinită, puţini fiind aceia care, precum Sfântul Augustin, cred că ea înseamnă să ştii să îţi doreşti ceea ce ai deja.
Fericirea se confundă mai ales cu plăcerea sau este definită în funcţie de ceea ce o determină ori în raport cu ceva care nu este plăcut. Chiar dacă nu pot stabili definiţii clare, oamenii stiu ce îi face sau nu fericiţi. De cele mai multe ori însă cea care le acaparează gândurile este, de fapt, nefericirea. De aici şi teoriile despre importanţa alegerii, teorii care ne învaţă cum să optăm pentru o stare în locul alteia şi care susţin că inclusiv depresia este o alegere (Glasser, 2008).
Indiferent de natura sau de forma ei, existenţa fericirii necesită prezenţa obligatorie a conştientizării ei. Fără acest proces cognitiv, chiar daca îndeplineşte toate premisele, ea este anulată. În ceea ce priveşte valorizarea ei, acest lucru se petrece mai ales prin comparaţie cu nefericirea. Cu cât gradul nefericirii este mai mare, cu atât se acordă o mai mare valoare tuturor formelor de plăcere sau bucurie, oricât de nesemnificative ar fi.

Bibliografie:
André, C. (1999), Cum să te iubeşti pe tine pentru a te înţelege mai bine cu ceilalţi, Bucureşti, Editura Trei;
André, C. (2004), Cum să-ţi construieşti fericirea. Psihologia fericirii, Bucureşti, Editura Trei;
Glasser, W. (2008), Cum să alegem fericirea, Bucureşti, Editura Curtea Veche;
Goleman, D. (2007), Inteligenţa socială, Bucureşti, Editura Curtea Veche;
Goleman, D. (2008), Inteligenţa emoţională, Bucureşti, Editura Curtea Veche;
Ivan, L., Atracţia interpersonală: afilierea, iubirea şi gelozia, apud Chelcea, S. coord. (2008), Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Iaşi, Editura Polirom;
Leleu, G. (2003), Cum să fim fericiţi în cuplu. Intimitate, senzualitate şi sexualitate, Bucureşti, Editura Trei;
Leleu, G. (2003), Cum să fim fericiţi în cuplu. Între fidelitate şi infidelitate, Bucureşti, Editura Trei;
Lelord, F., André, C. (2003), Cum să ne exprimăm emoţiile şi sentimentele, Bucureşti, Editura Trei;
Macoviciuc, V. (1995), Ispitele fericirii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.;
Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002), Psihologia şi terapia cuplului, Bucureşti, Editura Sper.