Mesaj:
Buna ziua, ma numesc Cristina si am 18 ani. Mi-am inceput viata sexuala acum opt luni, in momentul in care m-am implicat intr-o relatie serioasa, cu un om care simt intr-adevar ca ma iubeste extrem de mult si pe care il iubesc in egala masura. Totul merge foarte bine intre noi, suntem conectati pe toate planurile iar el face tot posibilul sa ma faca fericita. Am insa, o problema, pe care nu i-am putut-o comunica : nu ating orgasmul. Actele sexuale sunt exceptionale, sincer, totul este chiar peste nivelul de "ca la carte". De fiecare data ajung in apropiere de punctul culminant, dar nu reusesc sa il ating; la un moment dat, exact cand am sentimentul ca voi juisa, imi scapa, ca si cum as trece pe langa, ca si cum as vrea sa sar un hop pentru care imi iau avant dar care nu exista. Partenerul are foarte mare rabdare cu mine, e extrem de atent si m-a rugat sa nu mimez niciodata orgasmul, lucru pe care nu l-am facut – apropiindu-ma atat de mult de orgasm de fiecare data, e greu de sesizat pentru el daca am sau nu, asa ca nu i-am marturisit pur si simplu faptul ca nu ajung chiar acolo unde ar trebui. Atunci cand ma masturbez in intimitate, in schimb, nu am nicio problema (ajung la orgasm intotdeauna). Avand in vedere faptul ca problema nu vine din "tehnica" si ca la oricata varietate metodologica ne-am supus si oricat am incercat sa ma relaxez, nu reusesc sa ating culmea placerii cand sunt cu el, mi-a dat intr-un final prin minte ca ar putea fi o problema de ordin psihologic.
Singurul lucru la care m-am putut gandi a fost faptul ca subconstientul meu ar putea ascunde o oarecare cantitate de vina, care sa nu-mi permita placerea. Parintii mei sunt niste persoane extrem de religioase, pentru ei religia nu e doar religie – e un mod de viata. Desi m-au crescut asa cum au fost crescuti si ei (in aceeasi strictete si conform principiilor ortodoxiei), intotdeauna m-am simtit rau atunci cand trebuia sa ma spovedesc, de exemplu (uram treaba asta, eu fiind si o fire mai introverta) sau sa ma trezesc diminetile de duminica la ora cutare sa merg la slujba, in conditiile in care duminica era una din singurele doua zile in care nu aveam scoala si as fi putut si eu sa dorm mai mult dimineata (in special in perioadele in care invatam pana tarziu). Motiv pentru care atunci cand am trecut de 16 ani, s-a produs o revolutie in gandirea si in comportamentul meu. Am inceput sa citesc carti despre religii, sa ascult pareri, si in ultima instanta sa "pacatuiesc". Parintii mei nu au tocmai cel mai fin spirit de observatie sau cea mai buna capacitate empatica, motiv pentru care le-a fost foarte greu sa inteleaga (si nici la momentul actual nu o fac) de ce incepusem sa fumez, de ce nu mai vroiam sa merg la slujbe, de ce ma machiam (fie si cu un amarat de strat de rimel) si asa mai departe. Desi pentru ei a fost un soc, pentru mine a fost o eliberare, nu pot explica in cuvinte cat de usurata m-am simtit, cat de libera, de plina de viata si de putere. Am inteles atunci ca oamenii se limiteaza de buna voie, si mi-a parut rau pentru ei dar am stabilit sa nu ii judec, atata timp cat ma lasa in pace, sa-mi vad de ale mele. Acest lucru s-a intamplat doar in ceea ce-l priveste pe tatal meu, mama nu a putut sa accepte si inca ma considera un fel de oaie neagra, "suflet pierdut" sau cum vreti sa spuneti. In momentul in care au aflat ca nu mai sunt virgina, au primit un fel de lovitura de gratie. Pot sa spun ca a avut loc conflictul astronomic al relatiei dintre mine si ei, de cand ma stiu. Eram obisnuita ca tatal meu sa imi adreseze injurii de fiecare data cand imi puneam o fusta mai scurta de linia genunchiului, dar de data asta a fost diferit, am simtit ca ma jigneste cu ura, din tot sufletul. Noi nu aveam oricum o relatie foarte apropiata intrucat el a fost plecat mai toata copilaria mea datorita slujbei. Acum relatia noastra s-a redus la pura formalitate. Mama inca incearca sa ma convinga sa mergem la biserica, de cate ori are ocazia, si imi trateaza iubitul ca pe ultima carpa, desi e constienta de faptul ca e o relatie serioasa, curata, importanta pentru mine. Totul s-a schimbat la 180 de grade, si desi sunt mai multumita acum de modul in care am pus piciorul in prag si de faptul ca nu mai las pe nimeni sa gandeasca in locul meu, mi-e uneori dor de parintii mei, le simt lipsa, mi-as dori sa fie cineva care sa-mi spuna o vorba buna cateodata sau pur si simplu, cineva mai in varsta pe care sa ma pot baza.
Considerati ca poate exista o legatura intre aceste lucruri ? Ce ar trebui sa fac? Mi-e teama ca incapacitatea mea de a atinge orgasmul in timpul actului sexual sa nu-mi afecteze relatia sau chiar viata..