Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Va scriu cu speranta ca poate ma puteti ajuta cu ceva sfaturi sa pot iesi din starea in care ma aflu.Am 31 de ani ,casatorita de 6 luni cu un om deosebit la suflet.De 6 ani ma lupt cu o problema de sanatate – un craniofaringiom .Pe tot parcursul acestei perioade am reusit sa tin sub control Pacostea prin terapii alternative,alimentatie si credinta.Provin dintr-o familie cu probleme cu un tata alcoolic si agresiv.Toate problemele din viata mea m-au motivat sa lupt pt ceea ce imi doresc…am trecut peste foarte multe dezamagiri cu brio…ma consider o luptatoare si sunt mandra de mine per total,insa in ultima perioada ma simt epuizata( toate analizele facute sunt bune ,deci nu e Pacostea vinovatul)Mentionez ca pt a imi implini dorinta de a-mi cumpara o garsoniera lucrez de cativa ani ca ingrijitoare de batrani in Italia.Ultimul loc de munca(2 ani) spre deosebire de ce am avut in trecut aici este bun,sunt apreciata pt ceea ce fac si m-a ajutat sa imi indeplinesc visul.Problema mea e
ca am doar 6 ore libere joia si concediul,in rest 24 din 24 sunt doar eu cu batrana ,o femeie de 91 de ani cu probleme de memorie si alte afectiuni.Sunt o persoana cu foarte multa rabdare,insa am inceput sa simt ca ma sufoc si sa am impresia ca parca nu apartin nici unui loc …ma simt rau in casa,ma simt in plus pe strada…tot imi repet ca “inca un pic si se va termina cu sacrificiul acesta”dar am impresia ca cineva ma strange de gat,nu dorm bine si cu greu reusesc sa ma concentrez la ceva pt mine,cu restul deja parca am devenit un robotel.
Pe sotul meu l-am cunoscut pe un site de matrimoniale …a fost singurul cu care am avut impresia ca ne cunoastem de o viata …s-a legat o relatie frumoasa.Romanticism total cu cererea in casatorie la Venetia,apoi a urmat casatoria organizata de la distanta intr-un mod total netraditional,dar de vis -o cabana la munte inchiriata pe 3 zile alaturi de o mana de oameni ,cei mai importanti pt sufletele noastre.Am fi putut ramane in tara el avea deja apartamentul lui,dar nu am fost deacord…in primul rand din frica de a nu ajunge sa depind de el(cred ca am ramas traumatizata de divortul parintilor mei)si pt a nu fi constransa sa traiesc in orasul de unde provine si in care stau si parintii lui (care au conceptii total diferite de ale mele).Sotul meu si-a schimbat locul de munca, noul post fiind mai solicitant si cade frant seara,nu mai reuseste sa fie la fel de prezent .Am incredere totala in el, nici nu simt sa fie vorba despre altcineva la mijloc si nu stiu cum sa deblochez situatia asta.E greu la distanta (mentinem aceasta relatie in stilul acesta de 1 an jumatate),insa mai e vorba doar de 5 luni …Cum sa procedez sa ma pot relaxa putin,sa evit starea asta anxioasa?Cu ceaiuri,aromoterapie si planuri de viitor repetate continuu am tot incercat ,dar au efect doar pe moment.Cum sa mentin satisfacator relatia asta la distanta cu sotul meu ?
Multumesc pt rabdarea de a citi aceste randuri.

pentru doar 5 luni continuati sa intariti ce ati facut pana acum in relatie, se va termina problema. Stresul si oboseala sunt cumulative si se pare ca au dat nastere unei stari anxioase care nu mai este tratata suficient doar cu ceaiuri; sfatul meu ar fi sa consultati un psihiatru, exista anxioltice usoare, chiar homeopate care sunt mult mai eficiente; tratati simptomele si incepeti-va viata impreuna. Asa pare situatia prezentata. Succes!

Incercati sa vorbiti cu un terapeut care face si consiliere / terapie on-line. Solutii sunt!.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua ! Ma numesc Bianca si am 21 de Ani. Am o fetita de 2 anisori aproape…EU mam despartit de total ei acum vreo 9 lunii in urma , el a intrat la inchisoare pt furt,EU miam continuat viata dar asteptandul 5 lunii…EU locuiam la tatal MEU si acolo am cunoscut UN barbat in varsta de 28 de Ani neam indragostit unul de celalalt sa produs o iubire mare….El locuieste in franta lucreaza…..Mam hotarat sa las tot in urma si sa merg la el….Am ajuns acolo impreuna cu fetita MEA… El o iubeste mult PE Giulia(fetita MEA) avem 4 lunii si UN pic de Cand suntem impreuna….Nu neam certat niciodata Pana de sarbatori…Am venit in vacanta in Italia la mama lui am petrecut sarbatorile impreuna…Totul bine si frumos.. de revelion trebuia sa mergem si la mama MEA care locuieste tot in Italia… El mia facut bilet si ma trimis PE mine cu fata el nu a venit. Am ajuns la mama el greu comunica cu mine lam vazut schimbat si lam intrebat daca se gandeste la o despartire si mia raspuns CA
da…Am simtit CA inebunesc…. Pana la urma PE 3 ianuarie neam impacat mia zis CA el nu poate fara mine si fetita si CA ne iubeste mult….Sa terminat si vacanta…Neam intors in franta…..Dupa o saptamana neau luat de tot curentul findca nu am platit la timp…. Am dormit prima noapte in her era UN frig cumplit in casa… A doua zii dimineata mia zis CA e Mai bine sa plec la mama Pana rezolva el cu curentul si dupa vine el dupa mine…Lam crezut…Neam gandit amandoi CA e pt binele fetei nu puteam sa o tin in frig….Am plecat Seara PE la 6 si am ajuns in Italia PE la 10 si ceva cu avionul….Ma sunat si iam spus CA am ajuns cu bine si CA il sun Cand ajung acasa la mama…Lam sunat Seara si nimic nu mia raspuns…Am zis CA doarme… Iam lasati mesaj si iam zis sa ma sune dimineata….Si nimic …Maine se face o saptamana de Cand nu mia dat nici UN mesaj sau UN Telefon….Lam tot sunat si nimic…Iam trimis mesaje si lam intrebat daca ASTA e sfarsitul nostru..Daca ASA vrea el sa
se desparta de mine…Macar sa stiu si nu am primit nici UN semn…. EU vorbesc cu mama lui din Cand in Cand si ea imi zice CA el sta acolo in casa fara lumina….CA nici nu deschide discutia cu ea despre relatia noastra….Si el inainte discuta orice subject cu mama lui. Eu il iubesc nespus de mult si mi se rupe inima in mine Cand vad CA si fetita MEA intreaba -undeii tati?- CE sai raspuns EU?? De CE el nu imi da nici UN semn? VA ROG ajutatima cu UN sfat,ceva…..Multumesc mult si ma scuzati pentru felul cum am scris e din vina tastaturii… VA pup

de ce nu da niciun semn sau de ce a hotarat sa actioneze in acest fel nu putem decat banui. Cum ar fi sa mergi si sa-l confrunti direct? Lasa fetita mamei si mergi si confrunta-l pt a face lucrurile cat mai clare. Curaj si succes!

Dupa cum ne-ai relatat , sa intelegem ca sunteti in un impas financiar ( neplata factuturii energiei electrice) ? Faptul ca domnul nu gaseste solutia de a rezolva situatia financiara ar putea fi un motiv pentru care sa nu va raspunda, lipsindu-i curajul de a va spune ca se simte incapabil de a va intretine pe dvs si pe fiica dvs .

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua, am 21 de ani si sunt student in anul 3. De o luna si jumatate ma confrunt cu niste simptome foarte ciudate. Din septembrie 2016 am trecut prin momente foarte grele: a decedat bunicul meu cu care stateam in acelasi apartament(in ultimele saptamani de viata cadea prin casa si era foarte slabit, avand cancer de colon care a recidivat a treia oara in ultimii 8 ani) si m-am despartit de prietena mea pe care am cunoscut-o dupa ce bunicul meu a decedat, eu fiind foarte entuziasmat ca am gasit pe cineva care sa-mi fie alaturi(relatia nu a durat mai mult de 3 saptamani insa mie imi placea mult de persoana respectiva). Intr-o noapte m-am trezit cu tahicardie si cu o senzatie de greata. Aceste simptome nu au tinut mai mult de 20 de minute(probabil din cauza faptului ca observam ca relatia mea nu prea merge). Dupa cateva zile m-am despartit de persoana respectiva, bineinteles eu nu am dorit acest lucru, si dupa o luna aflu ca acea persoana si-a gasit pe altcineva. De atunci am inceput sa am senzatii de neliniste asociate cu dureri de cap, dureri toracice, uneori lipsa poftei de mancare si traiesc cu o teama aproape continua ca am o boala grava si ca as putea muri.Nu mai am aceeasi pofta de viata si am momente in fiecare zi aproape in care simt ca absolut totul este inutil si ca nimic in viata asta nu are rost.Precizez faptul ca atunci cand am aceste sentimente de inutilitate si tristete am si o senzatie de moleseala, cu toate ca forta musculara nu este influentata negativ. Simt ca innebunesc si mi-e frica de ce mi s-ar putea intampla. As avea mare nevoie de un sfat pentru care va multumesc din suflet. Vreau sa mai adaug si faptul ca mi-e frica de medici si de boli,a acest lucru mi se trage de la o colonoscopie facuta la varsta de 3 ani.

Bună ziua. Vă recomand să apelați la terapie. Doar aflând situația dumneavoastră, o putem rezolva împreună. Cu stimă, Tiberiu Seeberger

Ma gandesc, ca evenimentele -nefericite-care au avut loc v-au sensibilizat si au adus la suprafata niste temeri mai vechi. Discutati cu un terapeut pentru a intelege cum sa treceti -cu succes- prin aceste stari.

Ai o ipohondrie, care poate avea diferite cauze, dar celelalte mai probabil istoricul tau familial ( asistarea bunicului bolnav) plus colonoscopia ta de la 3 ani, pe care ai resimțit.o că pe o traumă sunt de incriminat. Sentimentele tale de panica somatizate cred că sunt o problemă diferită și ar putea semnifica o teamă de abandon a persoanelor dragi, o anxietate. Cred că ți.ar fi de ajutor să clarifici si sa pui aceste probleme separat.

* cel mai probabil ( rândul de sus)

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Sotul meu are o fetita de 11 ani pe care o crestem noi. Mama ei a plecat cand fata avea aproximativ 4 ani si nu se implica deloc in cresterea si educatia acesteia. A fost crescuta si educata de bunici care au rasfatat-o si i-au facut toate mofturile. Eu am intrat in viata ei in urma cu aproximativ 3 ani. Am observat de la inceput ca nu stie cum sa se comporte si sa interactioneze in colectivitate. Nu respecta pe nimeni si nimic, nu are pic de rusine, nu apreciaza nimic. Toti prietenii mei mi-au spus ca e prost crescuta si nesimtita si sa nu o mai iau cu mine cand merg in vizita la ei.
Am tot incercat sa o invat bunele maniere dar fara succes. Cand nu ii convine ceva se duce cu para la bunici, socrii mei (cu care locuim din nefericire). Acestia, in loc sa ii atraga atentia unde greseste sau sa ii explice unde greseste, ii incurajeaza comportamentul spunand ca e un copil. Minte, nu invata (notele sunt dezastroase), nu asculta de nimeni, iar eu nu stiu cum sa mai reactionez.
Desi am un baietel de 4 luni, imi fac mereu timp pentru ea dar ea tot e nemultumita si se poarta ca o rasfatata. Cel mai mult ma deranjeaza ca nu ma respecta si nu ma asculta deloc.
Ma gandeam sa merg impreuna cu ea la un psiholog, dar nu stiu daca exista consiliere gratuita in Iasi. Ma gandesc ca lipsa mamei de la o varsta frageda a afectat-o si de aici comportamentul ei …
Ce as mai putea sa fac sa o aduc pe calea dea buna? Nu as vrea sa creasca cu atata rautate si uratenie in suflet

Nu inteleg de ce cautati gratuitate. E vorba de viata si confortul dvs. Chiar nu le pretuiti deloc?

Iar copilul simte ca nu il iubiti, si reactioneaza ca atare. Copiii nu se pot dresa, ei raspund la iubire…

E foarte ușor să lipești etichete…” Nu respecta pe nimeni și nimic, nu are pic de rușine, nu apreciază nimic” . Vă asigur că apreciază multe lucruri și respecta multe lucruri. Aveți doar raportarea diferită. V ați gândit că doar are nevoie sa fie apreciată? Că este un strigat disperat după ajutor? Că este modul în care ea cere ajutorul la nivelul ei de comunicare… Și că lucrurile au mers din rău în mai rău o data cu apariția frățiorului. Pentru că nu a fost pregătită psihic nici pentru despărțirea de mama – care este o trauma, nici pentru apariția unui competitor in relația cu tatăl. Cu siguranță că o să găsiți un terapeut care sa lucreze probono cu ea. Dar are nevoie de mai mult decât psihologul școlar. Și extrem de important, aveți nevoie de o terapie de familie. Copilul este altfel decât il vedeți dvs. POATE FI ALTFEL. Dacă băiețelul dvs s ar comportă așa, ce ați fi dispusă să faceți și cât ați investi că sa fie altfel? Apropo, fiind căsătorită cu tatăl ei … Este copilul dvs. Și contează mai mult sa fie fericit, decât impresia prietenilor de familie despre el. Succes. Ați văzut că aveți o problema, puteți să o și rezolvați.

Din experienta mea, va pot spune ca 99,99% din cazuri, copilul nu are nici un defect ci parintii si modul cum au intercationat cu el in timp.

Va propun un singur exercițiu: imaginati-va ca sunteți abandonată! Cum va simțiți? Dar, dacă ați avea 4 ani? Mulțumesc!

Considerati ca este propriul copil si va v-a fi mai usor in a gestiona situatia. Cand propriul copil este etichetat de straini, parintii stiu sa scoata in evindeta partea buna a copilului, fara sa dea voie persoanelor din afara sa faca reguli. V-as recomanda sa cititi cartea : http://www.eusunt.ro/carte-Sustine-constient-adolescenta~3962/ si sa urmariti filmul https://www.youtube.com/watch?v=A6BY9PZwZ3Q

nu cautati psihoterapie gratuita, nu cred ca o veti gasi pt aceasta situatie care ar necesita o perioada mai lunga de lucru. Psihoterapia de familie nu este ceva superficial, este nevoie de colaborarea parintilor si a copilului, etc. Investiti, un terapeut de familie sau copii puteti gasi pe Google in orasul Dvs. Succes!

Va inteleg intentia buna si este bine daca o duceti la indeplinire. Copilul nu are nicio vina. Este un copil abandonat de mama si de tata in egala masura pentru ca el a lasat-o in grija bunicilor. Ei au facut ce au putut si in conditiile date! Ma gandesc aici la neimplicarea tatalui pentru ca a fost ocupat cu refacerea vietii personale si pentru ca nu mi se pare ca este activ in viata fetei, iar ea nu il recunoaste ca autoritate. Probabil cand v-ati casatorit (ati constientizat faptul ca luati un barbat cu un copil, deci cu responsabilitati?!/) ati primit asigurari de la sot de genul ca implicarea dvs, nu va fi totala atata timp cat bunicii (aflati in proximitate) au crescut-o si o cresc. Dvs. v-ati facut propriul copil si atentia este acum focusata pe cel mic, dar in egala masura ar fi de preferat sa realizati ca mama, ca dvs. trebuie sa intrati in gratiile fetei, nu invers. Copilul dupa ce ca a fost abandonat, trebuie sa se confrunte si cu acceptarea noului fratior care este foarte greu de gestionat si in familiile cu aceasi parinti, dar mai ales la cele cu un parinte vitreg! V-ati gandit ce furtuna este in sufletul acestei fetite? Aici trebuie implicat tatal, ca sa fie recunoscut ca autoritate din partea fetei (nu in sensul rau!!!!) adica sa incerce sa faca coplilul sa se simta acceptat si ca facad parte din familia largita. Cu dragoste, acceptare si terpaie, poate veti reusi pana nu este prea tarziu ca sa poata fi recuperata.

Doamna, respectul se castiga, iar in aceasta relatie dumneavoastra sunteti adultul.. “Desi am un baietel de 4 luni, imi fac mereu timp pentru ea dar ea tot e nemultumita si se poarta ca o rasfatata.” Pentru faptul ca ii acordati timp credeti ca ea ar trebui sa faca anume ceva in contrapartida? Ca multumire, ca recunostinta? Acordati timp neconditionat si dragoste si veti vedea si schimbari.

Intrați pe grupul Părinți conștienți, este un grup foarte fain și poate a mai trecut cineva prin asa ceva.

exista la ea la scoala un psiholog/ consilier scolar care se ocupa gratuit de cazuri, puteti sa vorbiti cu el! Ar fi interesant de vazut daca se comporta la fel sau nu si in mediul scolar. Psihologul scolii va poate ajuta mult! Numai bine!

Daca este o problema mai ampla- se pare ca notele sunt dezastruase, neatentie, neimplicare in sarcini, lipsa de motivatie, etc, psihologul scolar in colaborare cu medicul scolii – fac un bilet de trimitere – spre o evaluare psihiatrica gratuita, pentru a exclude anumite probleme care “ar putea fi cauza” unor astfel de comportamente si dificultati de invatare!i Dupa ce acestea vor fi excluse, atunci da, s-ar putea sa fie doar problema emotionala; dar si aceasta poate fi abordata cu tact! Mult succes!

Eu înteleg că nu vă este ușor nici dumneavoastră și nici fetei. Totuși faptul ca aţi conștientizat problema și mai mult decât atât, aţi cerut ajutor e un mare pas înainte. Vă felicit că vă preocupă relația cu domnișoara. Soluții sunt mai multe: psihoterapie, Carti despre parenting, informare de pe net. Să folosiți o abordare deschisă și sinceră mi se pare tot timpul a fi cea mai bună soluție. Posibil ca dacă dumneavoastră vă schimbați atitudinea și ea să o facă. Merita o încercare. Vă doresc mult succes. ❤

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Sunt elevă, am 14 ani. Majoritatea amintirilor din copilărie sunt legate de certurile destul de violente dintre mama şi tata la care am fost martoră. Tata e un alcoolic gelos care nu se poate controla. Mama e doar o femeie care s+a îndrăgostit de persoana nepotrivită. Cînd aveam 7 ani, părinţii au divorţat, dar, cîţiva ani de atunci, tata tot o urmărea pe mama şi o ameninţa că, dacă o vede cu un alt bărbat, va face lucruri rele…Comunic cu tata în fiecare zi, chiar dacă aş prefera să nu o fac. Uneori îmi reaminteşte că “o iubeşte” pe mama şi “îi va ucide pe toţi” dacă o vede cu altcineva.
Chestia interesantă e că de vreo trei-patru ani trăim cu iubitul mamei, ca o familie normală, dar tata nu ştie asta. Crede că încă locuim cu bunicii mei.

Învăţ foarte bine la şcoală, chiar dacă nu îmi prea place. O fac pentru că ştiu că asta îmi va asigura un viitor de succes.

Pînă la vîrsta de 12 ani îmi schimbam destul de des prietenii, pentru că, după ce ajungeam sa-i cunosc bine, mă plictiseau. Asta a durat pînă am întîlnit-o pe actuala mea cea mai bună prietena, orfană de tată şi care locuia cu mătuşa, pentru că mama ei lucra în altă ţară. Ei bine, după jumătate de an după ce am devenit prietene, a plecat la mama ei. Acum vorbim în fiecare yi şi cred că e unica persoană care mă înţelege cu adevărat. Ceilalţi oameni mi se par prea simpli, materialişti şi falşi.

Mereu sunt atrasă de lucrurile neobişnuite şi am caracterul ăsta de “artist rebel”.

Mă simt de parcă locul meu nu e în ţara asta, nu în secolul ăsta!!

În fiecare zi studiey ceilalţi oameni, reacţiile lor la diferite lucruri şi ajung la concluzia ca ei sunt toţi la fel, iar eu nu sunt ca ei, pt ca ei nu pot vedea frumosul din lucrurile aparent nesemnificative, ci se bucură numai cînd apare vreo nouă bîrfă sau ceva de genul.

Sunt foarte nesigură pe ceea ce fac şi sunt foarte timidă cu cei de vîrsta mea.

Ce aş putea să fac să mă simt mai bine?

P.S. Chiar dacă o iubesc foarte mult pe mama, nu suntem într-atît de apropiate încît sa-i spun ce am pe suflet.

Bună ziua. Pentru a vă simți mai bine ați putea încerca o terapie sau o consiliere. Este întotdeauna de ajutor să vorbiți despre conflictele interioare ale dumneavoastră și să le și rezolvați cu această ocazie.
Cu stimă, psih. Tiberiu Seeberger

Din păcate, relația conflictuală dintre părinți pare sa-si fi pus amprenta asupra ta, însă este necesar sa te întrebi dacă, exemplul familiei din care faci parte este îndeajuns pentru a motiva neîncrederea în ceilalți. Te plictisești într-adevăr de ceilalți sau alegi sa te îndepărtezi înainte sa va apropiați? Oare nu tocmai faptul ca aceasta cea mai buna prietena e departe, gândul acesta, este cel care te face sa te simți confortabil în relația cu ea? Discuta cu mama ta și, în măsura în care ai sprijinul ei, începe un demers terapeutic în care sa investighezi aspectele care te pun pe gânduri, propriile comportamente și felul în care acestea perpetuează menținerea tiparelor de gândire, dar și noi modalități de a le face față și a lega relații armonioase. Poți discuta chiar cu consilierul din unitatea de învățământ, dacă nu exista o alta posibilitate, pentru a primi suportul de care ai nevoie.

Sau poate ai vârsta căutărilor de sine, încerci să înțelegi cum sunt ceilalți și cum este lumea prin ochii tăi. Stilul artistic rebel ți se potrivește acum și poate și peste ani, aducându-ți o amprentă de om special, diferit de ceilalți. Este bine să persiști pe drumul acesta dacă nu îți aduce suferință. Eu am trăit cu un sentiment de inadecvare mulți ani, mereu mă vedeam așa cum spui tu din alt secol, din altă lume, asta m-a apropiat de mine și m-a făcut să scriu. Poate și tu vei merge pe un drum artistic, cine știe. Doar să nu te judeci pentru ca te simți altfel decat restul oamenilor de aceeași vârstă cu tine și să te accepți cu tot ceea ce însemni. Evident ai trecut prin alte experiențe de viață (multe dintre ele nefericite) și poate asta te face să te maturizezi prea curând. Păstrează copilul din tine și adultul care vei deveni va fi fericit. Dacă te simți tristă sau deznadăjduită sau simți nevoia de un sprijin din afara familiei, așa cum au spus colegii mei, apelează la un psiholog școlar sau terapeut

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Buna ziua! Ma numesc Nicolae, am 36 ani si sint casatorit. Am 2 baieti : 12 ani si 4 ani. Cu sotia mam casatorit nu din dragoste si desi train impreuna de 15 ani nu mia reusit sa ma indragostesc de ea. Acum un an am intilnit o persoana care mia aratat ca dragostea exista. O iubesc nespus de mult si ea ma iubeste la fel. Am incercat sa vb cu sotia… sai explic ce se petrece. Ii las tot ce am agonisit in acesti ani si desigur ma voi implica in educatia si cresterea copiilor in toate aspectele. Vreau doar sa fiu cu persoana care o iubesc. Sotia nu este de acord cu divortul motivind ca copii vor suferi. Am inceput sa ne certam des… am observat ca devin agresiv fata de ea. Intrebarea mea e cun sa procedez corect? Nu am de gind sai las la voia intimplarii dar vreau si eu sa fiu fericit linga iubita mea.

Ei ii este greu sa accepte aceasta despartire si O ia ca pe O tradare. Doar ca ea nu vrea sa isi dea seama ca de acum inainte O sa sufere si mai mult. Pana acum a trait in iluzia ca are un sot, in acelasi timp un sot lipsa. O sa se chinuie atat ea cat si tu. Are nevoie de timp sa se obisnuiasca si are dreptul si ea la fericire. Copii au sa sufere si mai mult, au sa simta tensiunea care é in relatia parintilor si ar putea fi un exemplu destul de negativ, le va dezvolta suficiente complexe. Are nevoie de timp, doar atat, daca é suficient de inteligenta va accepta, daca nu, O sa fie capabila de a va transforma viata intr-un infern. Dragoste cu forta este imposibil, nu va distrugeti sufletele…

Este cu mult mai rău să crească copiii într-o familie unde părinții nu se iubesc, nu dovedesc dragoste unul față de altul. Iar dragoste cu forța nu se poate. Înțeleg că soția se simte rănită si e furioasă pe această situație, însă trebuie convinsă de realitate. Faceți câteva ședințe de terapie de cuplu să lămuriți aceste aspecte. Din ce spuneți cred necesar divorțul cu asumarea responsabilității pentru copii. Cu siguranță există varianta iubirii si pentru ea, dar dacă rămâne prinsă în această căsnicie falsă nu poate vedea pădurea din cauza uscăturilor . E trist pentru amândoi așa viață. Vă creșteți copii triști și lipsiți de iubirea dintre părinți. Când devin adulți riscă mult fie să nu se căsătorească niciodată fiind prea dezamăgitor ce au trăit/vazut la voi (familia de origine), fie vor fi nefericiți în propria căsnicie crezând că așa e normal ca doar așa au trăit/vazut la voi. Tu si soția asta vreți să creșteți la ei, așa sa-i vedeți când sunt mari? Schimbați viitorul la timpul prezent, când lucrurile pot fi prevenite. Copiii simt totul, chiar dacă ascundeți (atmosfera se simte). Luați măsuri ! Va doresc numai bine!

mergi impreuna cu sotia la o consiliere de cuplu si discutati in 3 situatia. Pana la urma lucrurile se vor definitiva intr-un fel sau altul. Succes!

Din cate stiu casatoria nu este o optiune, ea este o alegere. Nu cred ca mai are sens intrebarea de ce v-ati casatorit daca nu ati iubit-o, de ce ati ramas atatia ani langa ea si de ce ati mai facut copiii, ci pur si simplu sa va amintesc ca acesti copilasi au venit intr-un cuplu care si-au asumat asta. Ce va inchipuiti ca dragostea, sau indragosteala dureaza?!? Proba maturitatii, a barbatiei si a rezistentei ati trecut-o alaturi de sotie si familia pe care v-ati creat-o. Nu toti cei care se casatoriesc stiu exact atunci “ce-i mana” in decizia pe care o iau si pot mai tarziu sa spuna: nu mi-am dat seama, eram prea tanar/a, a ramas insarcinata, mama mi-a spus sa ma casatoresc, mi-a fost rusine, m-am obisnuit cu el/ea, n-am vrut sa-mi supar parintii, etc. Ok, ai facut-o, ai facut-o, este cazul sa-ti asumi acest lucru odata ce apar copiii. Ce-ar fi daca dupa ceva timp fiecare din cuplu ar cauta sa-si gasesca “marea dragoste” si sa lase totul balta?!? In 15 ani nu v-ati elucidat deja, ati lasat atat timp sa treaca, ati indus in eroare femeia de langa dvs. ati adus pe lume niste copiii si acum calcati pe sufletele lor fiindca “v-ati gasit fericirea?!?” Ma gandesc ca poate inainte de a da cu piciorul la familia pe care o aveti (ii las tot ce am agonisit?!?) si sa mergeti intr-o terapie (ati inceput sa va certati de cand v-ati gasit “marea iubire”) sa vedeti ce nu merge, ce puteti reparea si ce puteti face astfel incat sa nu afectati copiii si sa traiti impacat cu alegerea pe care ati facut-o pentru ca, odata cu venirea copiilor nu va mai apartineti, aveti datorie fata de ei (este ca si cum ati semnat un contract pe mai multi ani si care la momentul respectiv vi s-a parut avantajos, dar pe parcurs ati gasit o oferta mai buna si vreti sa reziliati contractul?!?)…

Nu este vorba de presiunea sociala, este vorba de caracter, de maturizare si de asumare. De cate ori iti vine sa-ti iei campii, treci prin perioade nodale dar cand sunt copiii, nu o faci si nu-ti permiti sa lasi totul balta sau sa zburzi doar pentru ca ai o dezordine hormonala, iti asumi cu maturitate postura in care te aflii si faci tot posibilul sa “mearga”, pentru ca nu poti sa-ti bati joc de sufletele care nu ti-au cerut sa vina pe lume

si daca oare chiar exista o relatie de iubire intre cei doi? gata, terapie? pai oamenii mai au dreptul si sa fie fericiti parca… aia cu… “pana cand moartea ne va desparti” nu e o chestie asa de…realista, ca sa zic asa; nu in toate cazurile de casatorie, cu siguranta!!

Copiii sunt mult mai marcati daca traiesc intr-o familie in care nu exista iubire intre parinti. Copiii sunt mult mai marcati daca mama, inselata fiind, acumuleaza frustari, nervi pe care inevitabil ii revarsa si asupra copiilor. Daca parintii actioneaza cu tact si respect atat reciproc, cat si fata de copii, divortul poate fi amiabil, si fara influente negative pe termen lung sau scurt pentru copii.

Mult mai tare iti bati joc de sufletele acelea nevinovate intr-o casnicie in care nu exista dragoste. Ranile sunt mai profunde atunci cand sunt martori la violente fizice si de limbaj. Copilul e mare deja in cazul asta. Isi da seama dc e iubire sau nu! De ce sa fie partas la asa ceva? De ce sa nu aibe parte de weekenduri liniste cu tatal, de ex? De ce sa nu aibe si mama sansa sa isi gaseasca iubirea si fericirea? Relatia dintre un copil si un parinte nu se limiteaza la a locui sub acelasi acopris!

“Iubirea se cere pazita de oarba ispita si de ea si de el, la fel!” S-a indragstit, are doar 36 de ani, copiii pot creste si cu parinti inexistenti sau de vacante si weekend-uri?!? Cate cupluri credeti ca dupa 15 ani de convietuire, dupa ce au trecut prin multe, dupa ce au facut copiii si si-au dedicat viata crescandu-i, dupa ce si-au spus “diverse” lucruri la nervi, cati dintre ei mai traiesc cu fluturii in stomac, cati mai tremura la prima atingere, cati isi mai spun cuvinte de dragoste, cata pasiune mai este in patul lor si cata disponibilitate mai au unul pentru altul dupa atata rutina? Dupa ce-ti trece furtuna hormonala si esti in rai, cobori pe pamant pana la final asumandu-ti ce ai inceput. Aaaa, daca vrei sa-ti faci viata un iad tie si celorlalti, asta este altceva!

Dacă în urma discuțiilor și a terapiei de cuplu decideți să vă separați va recomand să apelați la mediere. Puteți stabili domiciliul copiilor, planul parental, puteți să vă înțelegeți asupra partajului și asta intr-un cadru informal. Mai mult, soluțiile vor fi ale dumneavoastră și nu impuse de un judecător.

Mesaj anonim de pe www.terapeuti.ro:Am un nepotel de patru ani si sapte luni.Sunt “partenera lui de joaca”cum zice el de cind a venit pe lume.Bunica Maria,adica eu, intra in lumea lui si de acolo inventeaza povesti in care jucam fel de fel de roluri.Spune glumite hazlii si ne amuzam.Inca de pe la 2 ani cind mami sau tati venea la noi in camera el se oprea din joc si intreba”de ce ati venit?”si le spunea sa plece.Plingea pina plecau.In alte dati in joaca imi ridica tricoul si spunea “vreau sa intru in burta ta”.L am intrebat de ce nu vrea sa stea cu noi mami si tati?spunindu i ca jocul ar fi mai amuzant daca il jucam mai multi.Nu stia sa raspunda si se lipea de mine Vrea sa mearga si bunica cu el atunci cind mami si tati vor sa l duca in parc sau la film.Mami ii spune ca e un timp pt parinti si el.Accepta dar cind se intoarce direct la mine vine. .Il intreb cum s a distrat,parca nici nu ma aude este bucuros ca s a intors si suntem din nou impreuna. .Cind primeste o jucarie alearga la mine sa mi o arate si bunica repede incropeste o poveste in care este implicata jucaria. Pina sa mearga la gradinita a avut o bona de la o luna a stat cu el pina a mers la gradi.La gradi a fost alta drama.Acum, de la gradi ajunge acasa pe la 19,30 vine direct la mine(suntem vecini) cu greu si plinsete se desparte de mine pt ca nu s a jucat destul.”vreau sa stau cu tine”,”totdeauna ma iau tirziu parintii de la gradi si nu am timp de joaca”.Ii explic ca trebuie sa respectam regulile parintilor pt a se dezvolta sanatos.Am inceput sa i spun ca nu ne mai jucam daca nu intelege ca trebuie sa ascultam de regulile parintilor care gindesc binele lui.
Cu mami si tati merge o saptamina in vacanta apoi la un film animat,la petreceri pt copii unde sunt invitati si cam asta e.Totdeauna es intoarce bucuros acasa la jucariile lui. la sfirsitul saptaminii cu mine vrea sa manince sa doarma.De un timp i am zis ca ne jucam impreuna in afara programului iar de dormit doarme cu mami sau tati pt ca imi este greu sa ma scol si sa plec acasa dupa ce a adormit el, fiindca asa faceam.A inteles dar mi a adus aminte ca o sa dorm cu el cind mami si tati o sa fie plecati.
Sunt animozitati intre noi adultii.Ceilalti bunici au fost si ei prezenti in viata lui dar cu alta filozofie de viata “ia uite ce ai facut “,nu ti mai aduc jucarii ca nu esti cuminte”,”esti rau si neascultator”.in timp ce eu ma straduiesc sa argumentez de ce unele lucruri nu se fac,sau ii permit sa greseasca si sa invatm ceva din greseala.Ma adresez lui intr un fel in care sunt egalul lui “noi trebui sa facem..” “noi plecam intr o misiune” cind ne jucam,”noi” invatam din greseli,”noi” respectam programul…Gresesc?Trebuie sa spun ca pariintii nu au dezvoltat o relatie cu el acesta este adevarul.Nu s au implicat.Mami si tati nu prea sunt si cind sunt in ultima vreme ,aud doar “nu,nu..”si il pedepsesc trimitindu l in baie sa se linisteasca de unde se aude “pe mine nu ma iubeste nimeni.Ce ma fac?”Altadata plingind ii spunea mamei “nu ma iubesti.nu m ai iubit niciodata”Cind este doar cu mine colaboram foarte bine.Respectam programul de masa si odihna,multumit ca ne am si distrat. Intrebarea este,gresesc undeva?.Ar trebui sa schimb ceva in atitudinea mea fata de el? M am gindit sa i spun ca trebuie sa plec intr o calatorie si sa lipsesc un timp? Suferim toti.Nu stiu ce sa fac.
Va multumesc mult!

Buna ziua, m a emotionat povestea dumneavoastra si va felicit pt. modul in care interactionati cu nepotelul si nu este nimic gresit din ceea ce faceti…. Cred ca parintii din lipsa de timp probabil nu comunica suficient de bine, asta afectandu i stabilitatea emotionala. Incercati sa vb cu parintii pt revizuirea comportamentului lor. Ramaneti alaturi de nepot daca asta l face fericit. Succes!

Pai cel mai bine ar fi sa incercati sa ii educati parintii. El este un copil, si este normal sa prefere locurile si respectiv oamenii cu care se simt bine. Din ceea ce povestiti, dvs sunteti o persoana inteligenta, empatica, cu un dar unic de a creea povesti si lumi fascinante pentru un copil. Ma pun in locul copilului si nu vad nimic in a prefera o persoana calma, creativa si rabdatoare. Parintii probabil sunt in acea agitatie specifica adultului cu job dificil, si nu au cum sa ii ofere linistea si calmul pe care dvs i-l oferiti.Chiar si pe noi adultii, ne obosesc persoanele agitate si/sau stresate, darmite pe un copil sensibil la asa ceva… Cam aceeasi situatie am experimentat-o si eu pana la varsta de 7ani.O recomandare din partea mea ar fi sa vorbiti cu parintii acestuia in asa fel incat acestia sa inteleaga nevoile COPILULUI. Daca nu se ajunge la vreun rezultat, evitati sa indepartati copilul pentru ca mai incolo va va uri. Eu spun sa fiti alaturi de el in continuare pentru ca dvs nu veti trai vernic, iar el e la varsta in care are cea mai mare nevoie de dvs., si dvs de el!

Draga bunica, m-ati emotionat f tare! Nu gresiti cu absolut nimic. Meritati felicitari! Insa parintii copilasului au o atitudine foarte daunatoare si ar trebui luate masuri imediate. Insa sfaturile dvs. nu cred ca vor fi convingatoare. De multe ori parintii nu ii asculta si pe bunici crezând ca sfaturile acestora nu sunt de actualitate. Au nevoie de un ajutor specializat. Dvs. trebuie sa ramaneti langa copil, cred ca ideea calatoriei ar fi un soc pt acesta. Felul in care interactionati cu cel mic, cum inventati povesti si jocuri il ajuta sa se dezvolte f frumos la nivel emotional. Pacat ca parintii si ceilalti bunici nu pot completa corespunzator aceasta dezvoltare. Daca credeti ca puteti discuta cu parintii si v-ar asculta sfatul, ar trebui sa o faceti. Uneori copiilor le trebuie putin. Doar sa fii acolo, sa intri in jocul lor, sa comunici simplu si cu iubire. Nu mall-uri, nu parcuri de distractii extravagante, nu excursii scumpe. Sigur, si acestea sunt indicate, pt a cunoaste si alti oameni/locuri. Insa, accentul trebuie pus pe iubire si comunicare. Sfatuieste-o pe mama sa citeasca cartea “Tatal celuilalt copil”. Este o carte care se parcurge rapid. Eu am citit-o intr-o dupa-amiaza cd dormeau copii.

Sunteți o femeie deosebita!! Emoționantă poveste.. creșteți copilul exact cum este normal din toate punctele de vedere !! Un mare mare bravo pentru empatie si răbdare

Draga bunica… felicitari!!! e foarte recomandat sa va comportati in acest fel cu copilul, pentru ca intrati in lumea lui, vorbiti pe limba lui… asa se face educatia moderna. de obicei, bunicii sunt asociati cu activitatile de ingrijire, iar parintii cu activitatile de educare. Se pare ca va implicati activ in educatia copilului, nu doar in ingrijire. Parintii lui, la fel sunt implicati in astfel de activitati, insa au alte tehnici, poate invatate de la ceilalti bunici sau poate din cauza lipsei de rabdare si a oboselii. Va recomand ca atunci cand parintii sunt mai obositi sa faceti exact ce faceti acum cu copilul, dar sub ochii lor, care sunt ocupati cu odihna. In felul acesta vor invata si ei un model de dorit si vor vedea ca se poate obtine cooperarea copilului si prin alte tehnici decat a-i pune limite direct sau prin amenintari. nu va recomand sa le spuneti direct pentru vati fi perceputa ca si intruziva, dandu-le lectii. Noi, numim aceste tehnici de invatare “invatare vicarianta” sau prin modelare. E clar ca dumneavoastra sunteti persoana de referinta pentru copil si de aceea va recomand ca, asa cum faceti cu jucariile spunand o poveste in care jucaria e implicata, sa procedati si cu parintii; spuneti copilului povesti cu parintii lui, pe care parintii le vor aproba, daca ii intrebati in fata copilul (de exemplu: “Mami, e adevarat ca tu esti ca o zana care face orice pentru binele lui X?”; apoi ar urma un exemplu: eu imi amintesc situatia in care ai procedat asa si a fost foarte bine); evitati sa-i prezentati copilului parintii ca pe niste foruri superioare cu rol de legiuitori (asta suna a limite si lipsa de libertate, si e normal sa opuna rezistenta copilul). Asadar, adoptati aceeasi tehnica de apropiere si cooperare a copilului cu parintii lui si lasati parintii sa va observe tehnica, sa o invete si sa o aplice si ei. Succes!

Cred ca părinții au o carenta,lipsa de timp,oboseala,etc. Dv.va coborâți la nivelul lui si de aceea va prefera. Ar trebui si ceilalți bunici sa faca fel si sa creeze nepoțelului un grad de confort. Totuși ce-l nemulțumește la părinții lui???

Copilul are nevoie de coerenta, de niste reguli care sa fie respectate de toti. Este normal sa ii placa cu dvs din moment ce gaseste intelegere, dragoste , etc. Poate invata si parintii de la dvs. cate ceva.

Felicitari bunica pt gradul de empatie, caldura , intelegere si cooperare cu copilul ,de care dati dovada! Credeti ca reusiti sa va folositi de aceste abilitati si in relatie cu parintii copilului?Si ei sunt copiii d-voastra si au nevoie de incurajare in calitate de parinti.O relatie buna si cu ei este importanta , altfel copilul se simte prins intre mesaje de contradictorii , despre tot ce-l inconjoara ,care nu-i sunt favorabile.

Pe langa stresul, oboseala de la sevici si lipsa de acasa parintii nu mai au timp sa-i acorde copilului atentia de care are nevoie. Dar mai mut de atat, in privinta felului in care interelationeaza intre ei, inclusiv cu copilul reprezinta in buna masura modelul lor familial mostenit, exmplele le-ati dat dumneavoastra. Nu este suficient sa-ti doresti schimbarea trebuie sa fii sincer in interesul pe care il arati copilului, caci simtirea acestuia nu poate fi pacalita. A te cobora in lumea lui inseamna a-i da incredre in el insusi si in acelasi tim in adultul de lananga el. Ori tineirii supra exploatati la serviciu, abea mai au timp sa se reafaca dupa venire de la seeviciu, iar simpla incercare de ati face datoria nu este convingatoare pe fondul nerabdarii generata de oboseala. S-ar putea de asemenea, deoarece spune ca nu a avut timp sa se joace, ca cei ce au grija de ei la gradi sa fie foarte rigizi pentru a le fi mai comod si a se proteja de o implicare ce arimpune un mare consum de energie. Asa cum nu oricine poate fi bunic adevarat si in sistemul pedagogic nu oricine are aceste aptitudini copilul simtindu-se “o caramida alaturi de multe altele dintr-un zid”… https://www.youtube.com/watch?v=kAGkuPaatdc