Generalitati

Definitii

Psihiatria: Ramura a medicinei care se ocupa cu prevenirea, diagnosticarea si tratamentul persoanelor cu afectiuni mentale. Afectiunile sau tulburarile mentale influenteaza mai toate domeniile de activitate ale unei persoane si sunt cauzate de factori diversi, atat biologici, cat si sociali sau spirituali, scopul psihiatriei fiind acela de stabilire a rolului acestor factori in manifestarea tulburarilor mentale. Pentru a face o mai usoara diferentiere intre un psiholog si un psihiatru, trebuie retinut ca psihiatrul este absolvent al Facultatii de Medicina, cu specializare in Psihiatrie, iar in cazul tratamentului afectiunilor psihice doar el poate prescrie tratamentul medicamentos specific.

Psihologia: Stiinta al carei obiect de studiu il constituie sistemul psihic uman, adica totalitatea proceselor si particularitatilor psihice si comportamentale. Legea care reglementeaza exercitarea profesiei de psiholog, Legea 213/2004, prevede ca psihologul cu drept de liberă practica, absolventul unei forme de invatamant superior de specialitate (Facultatea de Psihologie), poate defasura urmatoarele tipuri de activitati:
a) studiul comportamentului uman si al proceselor mentale;
b) investigarea şi recomandarea cailor de solutionare a problemelor psihologice;
c) elaborarea şi aplicarea de teste pentru măsurarea inteligentei, abilitatilor, aptitudinilor şi a altor caracteristici umane;
d) testarea psihologica, prevenirea si psihoterapia tulburărilor emotionale şi de personalitate, precum si a fenomenelor de inadaptare la mediul social si profesional;
e) interpretarea datelor obtinute si elaborarea recomandarilor pe care le considera necesare.

Psihoterapia: Domeniu aflat la congruenta dintre teorie si practica, medicina si psihologie, o forma de tratament care utilizeaza mijloace psihologice prin care se urmărește diminuarea sau înlăturarea unor simptome sau comportamente care perturba buna functionare a unei persoane in planuri diverse, precum cel familial, scolar, legat de munca, activitatea sexuala etc., dar si o interventie de tipul reconstruire a personalitatii. In Romania, psihoterapeutul are ca prima specializare Psihologia, Psihopedagogia, Asistenta Sociala sau Medicina, la aceasta specializare fiind necesara apoi formarea intr-un anumit tip de psihoterapie (psihoterapie cognitiv-comportamentala, psihanaliza, psihoterapie jungiana sau analitica, psihoterapie ericksoniana etc.). Fiecare dintre aceste tipuri de psihoterapie foloseste anumite tehnici psihoterapeutice sau metode de lucru. De exemplu, psihanaliza freudiana poate folosi ca tehnici sau metode de lucru: interpretarea viselor, interpretarea actelor ratate, asocierile libere etc.

Consilierea psihologica: Daca in unele tari termenii de „consiliere psihologica” si „psihoterapie” sunt sinonimi, in Romania formarile profesionale sunt diferite. Consilierea psihologica este o forma de interventie psihologica care se adreseaza persoanelor aflate intr-o situatie de criza sociala, profesionala sau familiala. Consilierea psihologica utilizeaza metode si tehnici similare psihoterapiei, dar, pentru ca se limiteaza la o situatie prezenta si la rezolvarea ei, se desfasoara intr-un numar mai redus de sedinte. In consilierea psihologica, clientului i se ofera mai degraba o indrumare, un ajutor sub forma de sfaturi, in vreme ce psihoterapia merge mult mai in profunzime, aici importanta putand fi, pentru intelegerea situatiilor prezente, inclusiv investigarea trecutului, inca din primii ani de viata, ca in cazul abordarii psihanalitice, de exemplu.

Provenienta termenilor (semantica)

Psihiatrie = psyche + iatros
Psihologie = psyche + logos
Psihoterapie = psyche + therapeia

In epoca moderna, conceptul psyche semnifica atat sufletul, spiritul omenesc, cat si mintea. Cuvantul, provenit din greaca veche, o reprezenta in mitologie pe Psyche, o tanara muritoare deosebit de frumoasa, personificarea sufletului uman. De ea s-a indragostit zeul iubirii, Eros (Cupidon), alaturi de care a si ramas, devenind nemuritoare, dar asta dupa multe incercari la care a fost supusa mai ales din partea mamei lui Eros, Afrodita (Venus), geloasa pe frumusetea ei.

Tot din greaca veche provin:
iatros = medic
logos = cuvant, vorbire, discurs (in unele variante si „stiinta”)
therapeia (therapeuein) = a vindeca, a îngriji

Inceputuri

Egiptul Antic

Inca dinainte de anii 400 IH vechii greci stabileau legaturi intre trasaturile de personalitate si cele fizice. In ceea ce priveste tratarea afectiunilor psihice, vechii egipteni nu diferentiau bolile care tineau de corp, de cele care tineau de psihic si localizau in inima ceea ce numim astazi procese psihice.

Antichitatea greco-romana

O parte a acestei perioade a fost marcata de credinta ca afectiunile mentale erau pedepse ale zeilor. Primul care a renuntat la misticism si a conditionat starea de sanantate de influenta unor factori specifici vietii omenesti a fost medicul grec Hipocrate (apr. 460 IH-370 IH). El a legat, de exemplu, crizele de epilepsie de o tulburare in functionarea creierului si a formulat ipoteza localizării proceselor psihice în creier. Evolutia catre o cat mai corecta intelegere a tulburarilor mentale, a trecut prin stadii considerate astazi naive, precum credinta vechilor greci ca isteria este specifica doar femeilor si este cauzata de o afectiune a uterului, si prin tratamente precum baile pentru depresie, flebotomie (luarea de sange) pentru psihoze, masaje, ventuze, etc. Bolnavii care isi puteau face rau sau puteau face rau altora erau izolati in incaperi cu ferestre situate inaltime, neexistand niciun fel de institutie asemanatoare spitalelor contemporane.

Evul Mediu

Primele locuri destinate bolnavilor psihic se pare ca au aparut in anii 1100, in Damasc (capitala Siriei de astazi), Cairo (capitala Egiptului de astazi) si Granada (astazi, provincie din comunitatea spaniola autonoma, Andaluzia). In Europa, in 1377, s-a infiintat la Londra cel mai vechi spital european pentru bolnavii psihic, dar si asa, unii dintre acestia, cei agitati sau agresivi, erau închisi în custi si dusi in afara orasului.

Dupa prima jumatate a Evului Mediu, ca urmare a influentei Inchizitiei, s-a inregistrat o involutie sociala si culturala. Persoanele cu tulburari mentale erau considerate posedate de demoni si torturate pentru a recunoaste acest lucru, iar in cazul femeilor, acestea erau acuzate de vrajitorie si arse pe rug. Totusi, spre sfarsitul perioadei, un mare invatat al vremii, medic, printre altele, Paracelsus (1493-1541), de origine germano-elvetiana, a vorbit pentru prima data despre importanta a ceea ce astazi numim inconstient si despre faptul ca bolile mentale pot fi declansate de anumite ganduri ale pacientului.

Anii 1600

In Franta, Germania sau Anglia, incep sa se inmulteasca spitalele pentru persoanele cu afectiuni mentale, care nu aveau insa ingrijiri medicale adecvate, iar bolnavii agresivi sau agitati erau imobilzati in lanturi. Alte tratamente empirice constau in electrocutari, dusuri reci, substante vomitive sau purgative, comprese cu mustar.

Dupa 1700

Abia către sfârșitul sfarsitul anilor 1700, sub influența Iluminismului, incepe sa se dezvolte psihiatria clinica practicata de medici in institutii special amenajate. Medicului francez Philippe Pinel este cel care propune inlocuirea lanturilor cu terapii adecvate.
1800: A fost recunoscuta necesitatea stabilirii unor metode stiintifice de studiu in psihologie.
1808: A fost folosit pentru prima data termenul psihiatrie, de catre medicul german Johann Christian Reil.
Dupa 1850: Incepe sa se faca din ce in ce mai mult legatura intre apariția simptomelor psiho-patologice si posibile modificari in functionarea creierului.
1853: A fost folosit pentru prima data termenul psihoterapie, de catre psihiatrul englez Walter Cooper Dendy.
1879: Medicul german Wilhelm Wundt a infiintat primul laborator de psihologie experimentala.
In aceasta perioada suscitau un deosebit interes tulburarile nervoase (nevrozele), pentru care se utiliza, ca metoda de tratament, hipnoza. Tot acum, un mare impact asupra neurologiei si psihologiei il are francezul Jean-Martin Charcot, cel care infiinteaza singura clinica de neurologie din Europa, astazi fiind considerat intemeietorul neurologiei moderne. Printre elevii lui ajunsi, la randul lor faimosi, a fost si Sigmund Freud, fondatorul psihanalizei, cel care a facut importante referiri la inconstient, sexualitatea infantila sau semnificatia viselor si care descoperit „tratamentul prin discutie”.

Tipuri de psihoterapie

Pentru o mai simpla intelegere, formarea in psihoterapie este similara rezidentiatului in medicina, deci este acea modalitate prin care te specializezi in ceva anume. Fara aceasta formare nu poti profesa ca psihoterapeut. In Romania legea prevede ca doar absolventii facultatilor de Psihologie, Psihopedagogie, Asistenta Sociala sau Medicina pot face apoi formarea intr-un anumit tip de psihoterapie (psihoterapie cognitiv-comportamentala, psihanaliza, psihoterapie jungiana sau analitica, psihoterapie ericksoniana etc.). Fiecare dintre aceste tipuri de psihoterapie foloseste anumite tehnici psihoterapeutice sau metode de lucru. De exemplu, psihanaliza freudiana poate folosi ca tehnici sau metode de lucru: interpretarea viselor, interpretarea actelor ratate, asocierile libere etc. iar psihoterapia rational-emotiva si cognitiv-comportamentala se poate folosi de modelul ABCDE (identificarea si inlocuirea cognitiilor irationale cu cele rationale).

In plus, toate aceste tipuri de psihoterapie pot fi efectuate in una sau mai multe forme/modalitati:

  • individual;
  • de grup;
  • de familie;
  • de cuplu.

De ce este important sa cunoastem tipurile de psihoterapie?

Pentru ca fiecare are specificul ei si nu putem alege sa facem psihanaliza in loc de terapie cognitiv-comportamentala, fara sa stim, de exemplu, ca prima poate dura si 5 ani, iar a doua se poate finaliza si in 6 luni? Daca ajungem la un psihoterapeut a carui abordare psihoterapeutica nu ne este potrivita, acesta trebuie (conform eticii si deontologiei profesionale), sa ne indrume spre cea mai potrivita forma de psihoterapie, in functie de specificul problemei/problemelor noastre, varsta, disponibilitatea de timp, disponibilitatea financiara, personalitate etc.

Cateva dintre cele mai cunoscute tipuri de psihoterapie (de mentionat ca in practica psihoterapeutica se pot folosi, combinate, tehnici de lucru din mai multe tipuri de psihoterapie, in functie de specificul clientului, aceasta fiind si ideea care sta la baza a ceea ce se numeste psihoterapie integrativa):

1. Psihanaliza

Reprezinta prima scoala vieneza de psihoterapie. Preluata sau, dimpotriva, contestata, psihanaliza, al carei intemeietor a fost psihiatrul austriac, de origine evreu, Sigmud Freud (1856-1939), a marcat practic inceputurile practicii psihoterapeutice. La baza psihanalizei sta teoria conform careia comportamentele sunt determinate de conflictul dintre constient si inconstient, dintre factorii sociali si cei biologici. In psihanaliza, individul este privit ca fiind format din trei componente:

- Sinele (parte a inconstientului): instinctele, dintre care cel mai important este considerat instinctul sexual;

- Eul (constientul): reprezinta Sinele influentat de factorii externi, adica Sinele din viata reala si are rolul de a se adapta mediului extern si de a controla instinctele, cautand modalitati de satisfacere a acestora (neindeplinirea acestor instincte poate cauza, de exemplu, anxietate si chiar comportament nevrotic);

- Supraeul (parte a inconstientului): contine Eul ideal si constiinta morala, este domeniul valorilor, traditiilor, al cerintelor externe, al interdictiilor.

Freud a stabilit totodata cele cinci stadii ale dezvoltarii personalitatii umane in functie de fazele sexualităţii timpurii, considerand ca modul lor de desfasurare al acestor faze ale sexualitatii influenţează anumite aspecte din perioada adulta: faza orala (0-1 an), faza anala (1-3 ani), faza falica/oedipala (3-6 ani), faza latenta (6-12 ani) si faza genitala (pubertate). Printre metodele de lucru ale psihanalizei se numara: analiza viselor, interpretarea actelor ratate, asocierile libere, analiza rezistentelor. Mai multe detalii despre psihanaliza puteti citi aici.

2. Psihoterapia adleriana

Este a doua scoala vieneza de psihoterapie si a fost dezvoltata de psihiatrul austriac, de origine evreu, Alfred Adler (1870-1937), avand ca idee de baza determinismul social si nu cel biologic si de mediu. In psihoterapia adleriana, spre deosebire de psihanaliza, accentul se pune nu pe inconstient, ci pe constient, si se considera ca fiecare individ urmeaza un scop unic, personal, care are la baza convingerile formate in primii ani de viata. De aceea, primul pas al acestui tip de psihoterapie consta in obtinerea informatiilor despre familia clientului, originea lui, experientele din copilarie fiind cele care dau nastere complexului de inferioritate. Scopul acestei terapii este acela de a incuraja clientii sa-si asume propriul destin.

3. Logoterapia

A treia scoala vieneza de psihoterapie, intemeiata de psihiatrul austriac, de origine evreu, Viktor Frankl (1905-1997), logoterapia reprezinta o formă de psihoterapie centrata pe sens, in care clientul este confruntat cu sensul vietii sale si reorientat catre acesta.

4. Psihoterapia analitica (jungiana)

S-a desprins din psihanaliza freudiana, iar intemeietorul ei este medicul si psihiatrul elvetian Carl Jung (1875-1961). Jung introduce concepte noi:

- teoria arhetipurilor: Persona: ceea ce aratam societatii, Anima: imaginea colectiva a femeii, pentru barbat, Animus: imaginea colectiva a barbatului, pentru femeie, Umbra: partea intunecata, neacceptata a psihicului;

- inconstientul colectiv: mostenirea umana care sta la baza componentei psihice a fiecarui individ, acordand importanta partii spirituale, mistice si creative a fiecarui individ;

- orientarea personalitatii: orientare introverta: accentul cade pe subiectiv si orientare extroverta: accent asupra exteriorului

Ca metode de lucru apar si aici asocierile libere, analiza viselor (dar nu predominant din punct de vedere sexual, ca la Freud) etc. Scopul psihoterapiei analitice este de a armoniza clientul cu lumea sa interioara, tinand insa cont si de cea externa.

5. Psihoterapia centrata pe persoana (rogersiana)

Fondatorul ei a fost psihologul american Carl Rogers (1902-1987), iar teoria centrala se bazeaza pe ideea ca fiecare individ este, de la natura, bun, competent si valoros, deci are potentialul de a-si imbunatati conditia existentiala. Capacitatea de dezvoltare este proprie fiecarei persoane, iar in teoria lui Rogers aceasta idee apare sub forma conceptului tendinta de actualizare. Problemele intervin atunci cand o persoana are o perceptie falsa despre sine si Eul sau nu mai poate indeplini functia de actualizare, deci procesul de dezvoltare este blocat. Libertatea experientiala este cea care permite individului sa-si exprime necenzurat propriile sentimente si ganduri si astfel Eul sau sa poata corespunde realitatii. Cand libertatea existentiala este limitata, apare anxietatea, iar uneori aceasta este urmata de un comportament nevrotic. Libertatea interioara a unei persoane este cea care creeaza contextul pentru ca aceasta sa devina apta sa-si conduca in cel mai bun mod propria viata.

6. Psihoterapia gestalt

A fost intemeiata de psihiatrul german, de origine evreu, Fritz Perls (1893-1970), iar la baza ei sta ideea de constientizare a ce se intampla aici si acum; constientizarea, de catre client, a comportamentului, sentimentelor, gandurilor sale din momentul respectiv si mai putin pe cauzalitatea lor. Contactul cu realitatea se realizeaza prin toate simturile si necesita, ulterior, internalizarea informatiilor obtinute, in scopul dezvoltarii individului. Problemele apar atunci cand exista rezistente la contact: introiectia (adoptarea convingerilor sau valorilor specifice altor persoane), proiectia (atribuirea gandurilor si sentimentelor proprii unei alte persoane), confluenta (simbioza, lipsa de separare intre sine si ceilalti) etc.

Nu exista un echivalent perfect in romana pentru cuvantul german „gestalt”, dar el ar putea fi tradus cu “formă”, “configurație”, “pattern”.

7. Psihoterapia existentiala
Psihoterapia existentiala are la baza patru griji existentiale fundamentale: moartea, libertatea, izolarea si lipsa de sens, identificate de psihiatrul american Irvin D. Yalom, si analizeaza conflictele care apar din confruntarea individului cu ele.

8. Psihoterapia cognitiv-comportamentala

Bazele teoriei cognitiv-comportamentale au fost puse de psihiatrul american Aaron Beck, care considera ca modul in care gandim determina modul in care ne simtim si comportamentul pe care il adoptam. Deci pentru a schimba comportamentul unei persoane, trebuie sa intervenim asupra modului de gandire al acesteia, modul in care interpreteaza situatiile. Ca metode de lucru ale psihoterapiei cognitiv-comportamentale sunt folosite: identificarea cognitiilor (gandurilor) negative, modificarea cognitiilor negative si implicit a comportamentului care rezulta din acestea. Psihoterapia cognitiv-comportamentala poate fi de scurta durata (3-6 luni) si este folosita de foarte multe ori in tratarea depresiei, anxietatii, atacurilor de panica sau fobiilor.

9. Psihoterapia rational-emotiva si cognitiv-comportamentala

Are la baza concepte ale psihoterapiei cognitiv-comportamentale si este considerata una dintre cele mai eficiente psihoterapii actuale, fondatorul ei fiind psihoterapeutul american Albert Ellis (1913-2007). Pleaca de la ideea ca problemele emotionale ale clientilor pornesc de la cognitiile irationale, acestea putand fi insa inlocuite prin cognitii rationale, menite sa ajute la dezvoltarea unor comportamente adecvate. Una dintre cele mai eficiente tehnici de lucru prin care se intervine asupra cognitiilor irationale o reprezinta modelul ABC, initiat de Ellis in 1962, in care:

- A (activating events) – evenimentul activator (un anumit eveniment, diferite emotii, factori biologici, etc.);

- B (beliefs) – cognitiile, gandurile persoanei respective urmand componentei A, ele putand fi rationale sau irationale;

- C (consequences) – consecinţele procesului cognitiv: comportamente, raspunsuri afectiv-emotionale si psihofiziologice/biologice.

Ulterior, Ellis a transformat modelul ABC in modelul ABCDE, adaugand:

- D (disputing) – disputarea: restructurarea cogniţiilor irationale: Ce efect au aceste convingeri asupra mea? Ma ajuta sau nu? Sunt convingeri sustinute de argumente logice? Ce trebuie facut pentru a le modifica?

- E (effective/eficient) – noul efect: asimilarea unor noi cognitii eficiente, functionale si raţionale, in locul celor disfunctionale si irationale.

Despre cognitii irationale si mai multe detalii despre modelul ABC puteti citi si in articolul Cand frustrarea ne dicteaza vorbele si gesturile. Toleranta scazuta la frustrare.

10. Analiza tranzactionala

Fondatorul analizei tranzactionale este psihiatrul de origine canadiana Eric Berne, iar obiectivul analizei tranzactionale este acela de a ajuta clientul sa-si dezvolte un script/scenariu de viata sanatos: I’m OK, you’re OK / Eu sunt bine, tu esti bine.

Cele patru aspecte fundamentale ale analizei tranzactionale sunt: 1. starile Eului: parinte, adult si copil, 2. scripturile/scenariile: cum este influentata viata de adult de felul in care se desfasoara primele relatii din copilariei, 3. explorarea tranzactiilor (interactiuni interumane): ce isi fac si isi spun oamenii unii altora, 4. jocurile si inselatoriile: ce fac oamenii pentru a obtine ceea ce doresc.

11. Psihodrama

Fondatorul ei este Jacob Levi Moreno (1889-1974), psihiatru american de origine evreu, nascut in Romania, care a sesizat posibilitatea de a folosi teatrul ca pe o modalitate terapeutica. Psihodrama este, de fapt, o forma de terapie de grup care foloseste ca tehnica de lucru jocul de rol, prin care continutul vietii psihice este scos la iveala. Jocul de rol solicita individul afectiv, cognitiv si comportamental, iar acesta invata mai multe atat despre sine, cat si despre relationarea cu ceilalti.