Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:In jurul varstei de 7-8 ani,sora mea mai mica mi-a taiat cu unghia sanul,din joaca. De atunci,am inceput sa cred ca nu sunt normalasi ca nu stiu cat as putea trai. Eram o fire introvertita si nu am spus nimanui,ascunzandu-ma de cei care ar fi putut observa. Ma culcam cu gandul sa se intample o minune ca sa ma fac bine.Voiam ca nimic sa nu se schimbe (aranjamente in casa,oameni,situatii),sa raman copil(ma jucam cu papusile,interpretam roluri din desene). Cu cat cresteam,cu atat ma ingrijoram mai tare pt ca asteptarile tuturor erau mai mari,responsabilitatile mai multe,iar cadourile parintilor imi provocau frustrare,mahnire pt ca stiam ca nu ii voi putea rasplati vreodata. Trecerea din generala la liceu,alaturi de o tulburare interioara care m-a macinat,m-au facut sa masimt fara nicio speranta,sa vreau sa mor,singura scapare fiind somnul,simteam o mare arsura in piept pe care incercam sa o sting detasandu-ma,ceea ce imi provocase un gol interior,eram insensibila,nu mai simteam nimic nici pt familie,incercam sa ma conving ca ce traiesc nu e realitatea pt ca era un cosmar,ajunsesem sa fiu izolata in liceu,sa fiu luata la misto de colegi,simteam cum nu mai am deloc forta fizica si psihica sa mai lupt,prabusindu-ma in deznadejde,nu imi pasa de igiena,de ce mancam. Nu mai vorbeam cu nimeni,ma inchideam in mine cu scenariile care ar fi putut fi daca nu s-ar fi intamplat ceea ce am considerat a fi cauza.Parca imi provocam singura suferinte(imi spuneam ca nu pot dormi). Mama a observat ca nu eram bine si i am spus ce mi s a intamplat,dar parca nimic nu ma putea ajuta.Orice schimbare pe care o observam la infatisarea mea ma speria groaznic.aveam impresia ca ratez momente unice din viata. Asa am trait ultimii ani,cu o frica permanenta de viitor,blazare,nu stiu ce vreau de la viata,acum am 21 ani ,ma ia groaza cand ma gandesc la ce amintiri am,parca sunt neschimbata interior,am irosit 2 ani fara sa merg la facultate pt ca am fost inconstienta sa cred ca voi putea face cariera intr un domeniu in care eu nu aveam nicio pregatire,am facut odatorie mare familiei pe care promisesem ca o returnez.Acum sunt in aceeasi stare,mai sus mentionata,de 2 luni,de cand nu mai am activitati,in care mi e rusine sa mai vad oamenii pt ca mi am stricat relatiile,ma simt ca un parazit,sunt iresponsabila,nu sunt capabila sa iau propriile decizii si sa fiu independenta pt ca aman sa iau decizii oricat de nesemnificative pana ajung sa le iau obligata de frica pe moment,vreau sa ma ascund ca lumea sa uite de mine,nu am personaliate,ma simt ca o umbra care face doar ce vor ceilalti,imi creez scuze pe care ajung sa le cred si eu. Parca viata e un joc,nu iau nimic in serios,singura bucurie o gasesc in consumul de dulciuri,aveam ganduri ca o sa innebunesc sau ca sunt posedata pt ca ma simt ca un robot,ca un om anormal,n am vointa sa fac ceva,sunt influentabila,imi provoc singura stari neplacute prin lipsa actiunii,nu inteleg care e sensul vietii mele,n am mai trait un moment de bucurie de foarte mult timp,incat nu stiu cum se simtenu sunt capabila de nimic si nu mai vreau sa fac alte pagube.

ma gandesc ca, avand in vedere acest haos pe care il traiesti, te-ar ajuta macar o discutie cu un psihiatru. Incearca sa nu o iei ca pe o judecata ci ca pe un control medical precum oricare altul, plus ca este vorba doar de un consult. Ar fi de dorit sa discuti si cu un psiholog care sa te ajute sa te redirectionezi pe o cale mai buna si care tine cont de capacitatile si nevoile tale. Se poate, succes!

Un psiholog ar fii de ajutor dar si o prietenă cu care sa vorbesti, care sa iti fie aproape. Dacă vrei să vorbim, contactează -ma in privat. Mi-ar face mare plăcere să încerc să te ajut. Nu sunt psiholog încă, dar am terminat Psihologia acum 2 ani