Mesaj anonim, prin www.terapeuti.ro:Buna ziua. Sunt o studenta de peste 20 de ani si am nevoie de un sfat deoarece imi este teama ca o sa fiu mereu singura.

In copilarie am crescut cu bunicii, deoarece parintii mei abia se casatorisera si nu aveau casa asa ca in acea perioada isi construiau una. Ei spun ca veneau mereu in weekend-uri la bunici si stateau cu mine dar eu nu imi amintesc. Nu constat ca minte, pentru ca, sa fiu sincera, nu imi amintesc mai nimic din copilarie. Singurul lucru care mi-l amintesc sigur e cat de atasata eram de bunicii mei, erau oameni extraordinari. Si cum pleca tatal meu de fiecare data, fara sa ma ia si pe mine, si ramaneam plangand la poarta.

M-au adus si pe mine sa stau cu ei in casa la 4 ani, cand s-a nascut sora mea. Tin minte ca eram foarte geloasa pe ea pe atunci deoarece simteam ca ei ii dau toata atentia si o iubesc mai mult pe ea. Cu timpul insa am devenit foarte apropiate.

Ai mei m-au inscris la gradinita cu un an mai tarziu, cand deja ceilalti copilasi se cunosteau intre ei. Nu m-am putut adapta si mereu eram fetita care se juca singura si nu vorbea, sunt spusele unei colege cu care m-am intalnit mult mai in colo. Spun asta pentru ca din nou e o perioada din care nu imi amintesc prea multe.

In scoala primara nu am avut nici o problema, vorbeam normal cu toata lumea, am avut multi prieteni si asa mai departe.

In generala ai mei m-au mutat la alta scoala mai buna unde nu cunosteam pe nimeni. Acum ca ma uit in urma cred ca am avut anxietate sociala. Imi era foarte greu sa ma integrez printre ceilalti, nu puteam incepe nici macar o conversatie banala. Nimeni nu vorbea cu mine. In perioada aceea mi-au murit bunicii si ai mei au vandut casa. Am inceput sa am ganduri sinucigase atunci si plangeam mereu cand nu ma vedea nimeni. Din fericire am avut familia alaturi. Mi-am dat seama ca lor le pasa de mine si i-as fi intristat daca mi-as fi pus capat zilelor.

O data cu trecerea timpului am reusit sa ma deschid mai mult fata de persoanele din jur. M-a ajutat mult faptul ca m-am dus la un liceu unde nu stiam pe nimeni. Mi-am zis ca acela avea sa fie un nou inceput, in care o sa.mi fac in sfarsit si eu niste prieteni. Mi-a fost foarte greu la inceput dar am reusit sa fiu mai deschisa.

Din pacate am dat din rau in si mai rau deoarece a inceput sa.mi fie frica ca o sa raman din nou singura, cum eram in generala, daca ii suparam pe ceilalti. Am devenit una din acele persoane care face mereu pe placul celorlati. Cautam mereu aprecierea celorlalti si munceam din greu ca sa o obtin. Daca ma critica cineva ma simteam oribil si incercam sa muncesc si mai mult ca sa fac persoana respectiva sa ma placa. Imi era foarte frica sa nu fiu considerata nefolositoare. Multa lume a inceput sa profite de mine. Uneori era frustrant dar nu ziceam nimic.

A venit si ultimul an de liceu. Familia si profesorii puneau multa presiune pe mine ca sa iau bac-ul. In acel an m-am inbolnavit foarte grav si a trebui sa stau la pat o luna, timp in care nu am facut nimic altceva decat sa ma uit pe pereti, literalmente. Nici macar la televizor nu m-am putut uita. Cand am revenit la scoala trecuse deja primul semestru. Atunci am avut primul atac de panica, dupa ce mi.am dat seama ca uitasem absolut tot ce invatasem, nu mai putea tine pasul cu ceilalti la dictare, retineam foarte greu informatii, iar boala, care nu trecuse complet si inca mai luam tratament, nu-mi usura deloc situatia.

Apoi am intrat in depresie, dupa ce am constatat ca in starea in care eram nu numai ca nu mai puteam ajuta pe nimeni, deci eram nefolositoare, dar nu ma puteam ajuta nici macar pe mine. Am inceput sa nu imi mai pese de absolut nimic, sa nu mai simt nimic. Intr-un fel sunt recunoscatoare pentru perioada aceea deoarece asa am invatat ca e bine sa mai spui cateodata si nu, si ca opiniile celorlalti nu ar trebui sa ma afecteze asa mult din moment ce ele spun mai multe despre cum gandesc ei decat despre mine. Am fost placut surprinsa sa constat ca mai erau persoane care inca stateau langa mine chiar si daca nu le mai faceam pe plac, asa am invatat ce inseamna cu adevarat prietenia.

Frica constanta pe care o aveam inainte nu disparuse totusi, doar ca de data aceasta era indreptata spre examenul ce aveam sa-l dau in vara, mai mult decat spre singuratate. Mama a fost aceea care a observat ca duceam o lupta cu mine insami si a incercat sa vorbeasca cu mine, desi eu nu eram foarte receptiva pe atunci. Mi-a dat niste articole despre anxietate. Am inceput sa fac sport, sa mananc mai sanatos si sa urmez cateva sfaturi pentru dobandirea increderii in sine. Am constatat ca inca mai aveam cateodata tendinta sa fac din nou ceea ce credeau ceilalti ca e bine, deoarece eu nu stiam ce e bine si ce nu. Asa ca mi-am facut o lista cu proriile mele principii si valori peste care, daca ma cuprindea vreodata din nou frica, ma uitam si imi ziceam ca nu conteaza ce cred ceilalti deoarece eu stiu ca fac ceea ce e bine.

Aproape un an mai tarziu, dupa ce am reusit sa iau bac-ul si sa intru la facultate, devenisem mult mai deschisa, mai sincera cu ceilalti si cu propriile sale sentimente si opinii.

Inca imi mai este frica cateodata sa pornesc conversatii, chiar si la telefon, si nu pot vorbi in public. Diferenta este ca acum cand simt ca ma apuca teama, incerc sa incep conversatia cat mai repede ca sa termin o data si sa nu ma gandesc prea mult. Spre deosebire de trecut cand ma lasam cuprinsa de ganduri negative si pana la urma nu mai spuneam nimic.

In prezent am 8 prietene foarte bune cu care vorbesc mereu. 5 dintre ele urmeaza facultati in orase diferite de al meu dar am pastrat legatura si mereu ne intalnim in vacante.

Nu am avut niciodata probleme cu politia, drogurile, fumatul sau bautura.

Acum adevarata mea problema este cu relatiile de cuplu. Inainte nu ma prea gandeam la asta deoarece imi spuneam ca vreau sa fiu intr-o relatie doar daca ma indragostesc de persoana respectiva. Problema este ca, acum ca m-am indragostit de cineva, resping acea persoana, exact cum fac cu toti baietii care au un interes pentru mine de altfel. Eu singura ii indepartez pe toti de fiecare data cand se apropie prea mult. Imediat ce simt ca ii place vre unuia de mine, mai mult decat ca de o prietena, ma inchid in mine, devin rece, distanta.

Ma sperie gandul ca as putea sa fiu ranita sau sa ranesc pe cineva. Mai este si faptul ca sunt constienta ca nimic nu rezista pentru totdeauna, imi e frica de clipa in care va trebui sa ne despartim chiar daca nici nu suntem impreuna inca. Dar cel mai mult imi este frica de sex. Inainte nu ma gandeam prea mult la asta, dar acum ca am peste 20 de ani observ ca sex-ul e o activitate ce nu lipseste dintr-un cuplu. Nu imi este frica de actul in sine ci de ce ar crede persoana respectiva daca m-ar vedea goala.

Ma gandesc la parul meu care, desi arata prezentabil cand sunt in oras deoarece folosesc tone de fixativ inainte de a iesi, mereu a fost foarte aspru, des si electrizat, ma gandesc ca, daca voi dormi vreodata la el, cand ma voi trezi dimineata o sa creada ca sunt o salbatica. Ma gandesc la cearcanele uriase de care nu am putut scapa niciodata, de obicei port ochelar asa ca nu se observa foarte tare dar in timpul actului presupun ca va trebui sa ii dau jos si nu arat prea bine fara ei. Ma mai gandesc la faptul ca nu imi place sa ma epilez complet in acea zona. Dar cel mai rau este faptul ca am vergeturi pe picioare si fese, lucru foarte inestetic. Le am de mult timp, am incercat tot felul de tratamente si creme dar nimic nu a mers deoarece deja s-au cicatrizat.

Cred ca toate fixurile mele sunt provcate de filmele porno, de care sunt dependenta de ceva timp. In generala, cand mi-a venit ciclul mama a avut o discutie cu mine despre sex dar totul a fost mult prea vag si mi-a fost rusine sa intreb mai multe. Nici la scoala profesoara nu a dezvoltat subiectul. Din dorinta de a sti mai multe am cautat pe internet si asa am dat de filmele porno. Acolo toate femeile nu par sa aibe nici un defect fizic.

Imi pare rau daca am scris prea mult si va multumesc anticipat pentru raspunsuri.

ma gandesc ca trebuie sa iti fi fost foarte greu pana acum… cu pierderea bunicilor… distanta atat fizica, cat si emotionala a parintilor… lucruri care ti-au dezvoltat aceasta teama de apropiere (o ‘concluzie’ fireasca a psihicului), inclusiv relatiile sexuale. Ce iti pot recomanda eu este sa incepi o dezvoltare personala/psihoterapie… chiar daca poate fi un efort semnificativ, pe termen lung iti poate schimba viata asa cum iti doresti. Se poate, succes!

1- Cauta pe internet poze cu actritele porno nemachiate , vei vedea ca nici ele nu sunt perfecte
2- Daca nu-ti place sa te epilezi total incearca o ” freza” in forma de inimioara <3
3-Te asigur ca ultimul lucru la care se gandesc barbatii, sunt vergeturile noastre. Am scris noastre ca sa iti dai seama ca ”problema” vergeturilor este una foarte comuna , majoritatea femeilor o au .

Pentru a intra intr-o relatie de cuplu, e nevoie de stima de sine, de autoapreciere. Altfel, partenerul de cuplu va deveni un fel de salvator de care te vei agata cu disperare, fapt care il va indeparta. Incepe prin a rezolva problemele tale acum, inainte de a intra intr-o relatie.