Este vorba de o actrita care acum 1 an si jumatate am cunoscut-o pe Facebook. Eu ii cerusem amicitia dupa ce o vazusem la TV intr-un serial romanesc. Rolul, talentul, carisma si frumusetea ei m-au impresionat atat de mult incat am cautat pe Internet detalii si materiale despre intreaga ei cariera si luasem decizia de a o contacta pentru a-i face complimente. Devenisem un adevarat fan al ei. In decursul unui an devenind amici pe Facebook, vorbind din cand in cand despre activitatea ei, asteptam cu nerabdare ziua in care as fi avut posibilitatea sa o intalnesc pentru prima data la teatru cu ocazia unuia din spectacolele in care ea joaca. De anul trecut din septembrie si pana in ianuarie ne-am intalnit de cateva, putine ori la Constanta (orasul meu) si la Bucuresti. Dupa primele doua intalniri din septembrie anul trecut (avand doar un simplu, amical raport fan-actrita) mi-am dat seama ca sunt indragostit de ea si prin mesaje am facut tot posibilul incet incet sa o fac sa inteleaga acest lucru. Stiam ca este divortata (cu doi copii, mai mult sau mai putin mici) de cativa ani iar faptul ca anumite indicii imi dadeau de inteles ca nu ar avea nici o relatie m-au facut sa fac tot posibilul sa-i dau de inteles ca as vrea sa fie iubita mea. Eram perfect constient de diferenta de varsta, distanta etc, dar pentru mine toate acestea nu sunt obstacole. Din punctul asta de vedere sunt un nonconformist, constient ca nu sunt nici primul nici ultimul care este indragostit de o femeie mult mai mare. Fiecare e liber sa se indragosteasca de cine vrea iar iubirea pentru mine nu are varsta.

Oricum, dupa ce in decembrie ea imi marturiseste printre altele ca are un iubit, decid sa-i declar si eu dragostea mea. Trebuie sa recunosc, sunt totusi un tip timid, a fost prima data in viata mea cand am avut curajul sa-mi declar sentimentele cuiva. Mi-am dat seama in timp ca timiditatea ori o inving eu pe ea, ori ma invinge ea pe mine. Sincer in faptul ca ar avea pe cineva nu prea am crezut dar nu mi-am pierdut speranta. Asteptam un raspuns, pozitiv sau negativ la declaratia mea care nu l-am primit. Ma asteptam la o reactie dar am primit tacere. Intreband-o totusi ce parere are, ea imi spune ca i-ar fi greu sa imi dea un raspuns. (Oare de ce? Ce e greu in a zice ceea ce gandesti. Eu sunt genul de om care prefer dialogul, nu tacerea.). In zilele alea eu asteptam sa-mi zica data de premiera a noului ei spectacol. Aveam de gand sa-i fac declaratia fata-n fata la Bucuresti dupa spectacol (anumite lucruri nu se pot spune in scris pe Facebook) dar din pacate circumstantele au facut in asa fel incat sa-i marturisesc totul inainte prin mesaj. Premiera aia era ocazia perfecta pentu mine sa clarific totul. Inca de la inceput niciodata nu mi-am facut prea mari sperante dar ca orice om sunt liber sa incerc. Premiera noului spectacol a fost pe moment amanata cu o luna dar ea desi imi spune ca are pe cineva si-i este greu sa-mi dea un raspuns, cu toate astea imi apreciaza curajul de a zice ce simt si…daca vreau imi ofera o invitatie la noul spectacol (am mai fost invitat la o alta premiera a unui spectacol si in precedenta, la care eu hotarasem sa fiu prezent, plecand de la Constanta la Bucuresti ca sa-mi sustin actrita preferata chiar la prima reprezentatie. Aveam deja biletul pentru spectacol pregatit iar cu 2 zile inainte ma anunta ca m-a trecut pe lista de invitati. Dar pe atunci eram doar simpli amici, o luasem ca un frumos gest de prietenie, dar de data asta eu pretindeam mai mult decat o simpla amicitie. Mi se pare o diferenta).

Ahaa…Ei bine, deja eu sincer nu mai stiu ce sa inteleg dintr-un astfel de comportament. Eu pot sa interpretez orice. Cred ca nu este greu de imaginat ce interpretare am dat eu la aceasta invitatie. Nu era nici ”da” nici ”nu”, nimic clar. Totusi am asteptat premiera cu gandul ca la Bucuresti dupa spectacol as fi avut ocazia sa-i vorbesc despre sentimentele mele. Eu in capitala nu am pe nimeni, am facut drumul dus si intors in aceeasi zi Constanta-Bucuresti special numai pentru ea, era exact in perioada inzapezirii, nici nu eram sigur ca voi putea sa plec dar in final au deblocat autostrada si am reusit. Cand i-am confirmat ca voi fi prezent la spectacol imi raspunde in mod ambiguu cu un emoticon plin de entuziasm….(genul ala de ”maimutoi” zambaret de chat care avand in vedere situatia nici nu se stie ce ar vrea sa insemne).

Oricum, cand in sfarsit ne-am aflat fata-n fata la Bucuresti dupa spectacol am facut impreuna o plimbare. A zis ca se duce acasa, eu am vrut sa o insotesc. Era ocazia buna sa-i vorbesc. Pe drum dupa o scurta discutie despre spectacol (asa cum am zis eu sunt totusi un timid, nici nu stiam cum sa incep, sa trec direct la adevaratul subiect) ea imi spune de intentia ei de a pleca in vacanta la Roma cu iubitul ei (exact in orasul unde eu am locuit timp de 8 ani). Mai mult de atat, imi cere pe deasupra si sfaturi despre cum ar putea sa-si infrumuseteze vacanta acolo (stiind ca eu cunosc bine orasul)…in timp ce eu eram acolo pentru a-i vorbi despre mine, despre faptul ca o iubesc, ea a preferat sa-mi vorbeasca de proiectele ei cu acest misterios iubit, cu un entuziasm chiar sfidator. O intreb din curiozitate cine este si o rog sa-mi arate o fotografie cu el. Imi spune ceva de genul…”Sa vad daca am pe telefon”, si imi arata o fotografie cu el singur. Ahaa…are un iubit dar nu stie clar daca are o fotografie cu el, in final reuseste sa gaseasca o poza. In timp ce pe pagina ei de Facebook nici urma de el, de parca ar avea o relatie ascunsa…Ciudat lucru. Pana la urma imi zice ca pentru ea dragostea e superficiala. Cum adica? Are pe cineva dar pentru ea dragostea e superficiala? Nu e o contradictie? Daca e asa, de ce mai sta alaturi de persoana respectiva? Atunci imi da de inteles ca ar fi o materialista, ceea ce e si mai grav. Nu stiu daca e asa dar sper ca ar fi constienta de afirmatiile care le face.

Din discutia despre Roma, imi zice ca i-a venit pofta de pizza (vorbeam despre gastronomia italiana) si ii propun sa mergem sa mancam atunci o pizza. Am invitat-o eu dar initial a vrut ea intr-un fel sa ma invite pe mine. In nici un caz. Am invitat-o eu pe ea. Nici un barbat care se respecta nu s-ar lasa invitat de o femeie, mai ales daca are intentia sa o curteze. Probabil ea avea impresia ca are de a face cu un copil (dupa modul in care m-a tratat toata seara pe parcursul plimbarii asta imi dau seama). Era clar ca nu aveam nici o sansa dar am vrut totusi sa profit de aceasta cina pentru a mai sta de vorba. Inca mai simteam nevoia sa-i spun multe lucruri, inca mai aveam multe intrebari in minte, nu puteam sa abandonez totul pur si simplu. Mi-a spus ca respectivul o asteapta acasa cu masa pregatita dar in acelasi timp a acceptat si invitatia mea…cu justificarea ”oricum nu stam mult” (foarte mult nu am stat, cand am plecat din pizzerie, nu tin minte ora dar era oricum trecut de ora 23, poate chiar 12 noaptea). Are un iubit care o asteapta acasa dar pierde timpul acceptand invitatia unuia care-i declara dragostea. Inca o data, parca ceva nu e in regula.

De fiecare data cand incercam sa-i vorbesc despre mine, despre faptul ca a avea doar 23 de ani nu inseamna neaparat lipsa de maturitate, ea ma ignora ori schimband subiectul ori spunandu-mi cu indiferenta ca…o sa-mi treaca.

In final ajunsi la o anumita ora, pizzeria inchidea, inainte de a lua un taxi pentru a pleca la aeroport pentru a lua un masina catre Constanta, ne salutam cu raceala – eu exprimand deja o inutila dezamagire, ea intrand apoi intr-un bloc in care ar locui prietenul ei. Nu e placut sa aud ca femeia care o iubesc, pentru care am facut peste 200 sute de km pentru a-i vorbi cu maximul de sinceritate despre mine, despre viata mea, sentimentele mele, ea imi vorbeste cu o lejeritate si un entuziasm dezarmant dar totodata cu un comportament contradictoriu despre altul. Chiar umilitor!

Dupa intalnire a ramas idea ca ar trebui sa ma multumesc doar cu amicitia ei pe Facebook, ca inainte. Ei bine, poate sunt arogant dar mi se pare deja prea putin. Dupa tot ce s-a intamplat, in aceasta situatie eu nu ma mai pot multumi doar cu o simpla amicitie. Daca mai poate exista asa ceva intre noi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Din punctul meu de vedere nu. Prefer totul sau nimic. Poate nu e chiar corect ceea ce zic, dar e mai bine.

La distanta de cateva saptamani am mai incercat sa-i trimit cateva mesaje in care am reconfirmat ceea ce simt pentru ea. Nu stiu de ce dar inca nu-mi pierdeam speranta. De ”Valentine’s Day” i-am trimis pe chat o dedicatie muzicala la care zambind imi multumeste spunand ca e foarte frumos…

Inca o data un raspuns la care sincer nici nu stiu ce interpretare sa dau…

Satul de atatea incercari si raspunsuri fara noima, o rog din suflet sa-mi dea un raspuns clar si definitv la intrebarea daca ar crede ca vreodata ar putea fi ceva intre noi mai mult decat o simpla amicitie. Poate raspunsul il primisem deja dar repet, simteam nevoia de o reconfirmare.

Raspunsul ei nu doar ca a fost negativ dar pe deasupra ma sfatuieste sa consult un psiholog spunandu-mi ca dragostea asta mi-am nascocit-o de unul singur si daca mai continui sa-i vorbesc pe ton agresiv (?), ofensiv (?) sau de repros ar fi pus capat la orice tip de contact cu mine.

Nu mi-a venit sa cred…

De cand pana cand un om care e indragostit trebuie sa consulte un psiholog? De ce? Doar pentru ca sunt mult mai tanar? Cu ce am gresit pana la urma? Nu am jignit-o cu nimic si nu vad de ce insistenta mea care pana la urma nu i-a facut nici un rau trebuie sa fie considerata agresiva sau ofensiva. Reprosuri am facut, asta e adevarat. Dar fara agresivitate sau jigniri. Sunt un om educat. Nu pot sa ascund faptul ca toata aceasta lipsa a ei de sensibilitate, fara a se gandi ca m-a ranit prin comportamentul ei, mi-a cauzat o imensa suferinta. Dar cui ii pasa? Nu s-a gandit niciodata ca poate si ea candva a fost indragostita, poate si ea a simtit nevoia de iubire (Oare? Dragostea pentru ea e superficiala, nu? Vorbele ei !!!). Daca persoana de care ar fi fost indragostita ar fi trimis-o la psihoterapeut sunt curios daca i-ar fi convenit si cum s-ar fi simtit. Eu ce vina am ca o iubesc? De ce trebuie sa fiu considerat un anormal pentru asta? Daca un barbat de varsta ei i-ar fi facut
aceleasi declaratii care le-am facut eu, tot la fel l-ar fi trimis la psiholog?

Spune ca nu e nici o rusine sa apelez la psiholog. O fi pentru ea. Nu toata lumea merge la psiholog, nu toata lumea e dispusa sa accepte sa mearga la psiholog. Si pana la urma de ce ar trebui sa-mi explic eu problema unui strain? Cu ce ma pot ajuta sfaturile ”reci” ale altora? Cu nimic. Problema tot nu mi se rezolva.

In final cu imensa parare de rau am intrerupt eu orice contact cu ea, blocand-o pe Facebook. Nu mai are rost sa continui un raport care nu duce la nimic bun. Nu vreau nici sa inspir mila (detest acest lucru) dar nici sa fiu minimalizat.

Eu inteleg ca o probabila relatie in care un baiat este cu multi ani mai tanar in general este criticata de lume, exista prejudecati, inca traim intr-o lume in care nu prea suntem obisnuiti cu asa ceva. Poate mai multa intelegere este in caz contrariu cand barbatul este cu multi ani mai mare decat ea, sau cel putin asa mi se pare. Eu prefer sa traiesc fara sa-mi pese de parerea celorlalti. Nimeni nu are dreptul sa ma judece (pentru ca si ceilalti daca ar fi in locul meu poate ar vrea un strop de intelegere din partea mea). Cat despre ea inteleg ca dragoste cu forta nu se poate (de aceea m-am si retras), gandindu-ma mai bine asa cum am si zis nu stiu cat de adevarate sunt toate lucrurile care mi le-a spus (am unele dubii). Inteleg ca daca nu simte nimic fata de mine trebuia un mod prin care sa ma indeparteze…Eeeh….dar sunt totusi moduri si moduri. Cu toate astea, desi nu mai e nimic de facut, as vrea sa mai pot avea ca prin miracol o minima posibilitate sa mai pot spera, sa o
fac sa inteleaga ca lucrurile care le-ar putea gasi la un barbat de varsta ei, aceleasi i le-as oferi si eu. Dar nu mai e nimic de facut.

De ce am povestit eu toate aceste lucruri? Tin sa specific ca nu simt nevoia de nici un psiholog. Nu am timp si nici nu am de gand sa arunc cu banii pe sedinte, consultatii si chestii de genul asta, ca sa aud ce? La 23 de ani cred ca stiu perfect ce vreau de la viata, am ideile foarte clare. La varsta asta altii sunt deja insurati, ba chiar mai mult au si copii (e adevarat, nu sunt multi, nu e un fenomen in amploare, dar sunt!). Iar eu doar pentru simplul fapt ca iubesc o femeie mult mai mare decat mine as avea nevoie de psiholog? De parca as fi singurul, primul sau ultimul din lume cu un asemenea caz. Cred ca sunt oameni cu probleme mult mai grave care intr-adevar ar avea nevoie de o persoana sa le clarifice ideile.

Totusi avand in vedere ca ”se poarta” rezolvarea problemelor in acest mod…ca sa nu ies din vorba dragei mele am decis sa apelez la acest serviciu online. Partea buna e ca nu sunt nevoit sa ma limitez doar la o parere, am trimis acest mesaj la mai multi oameni, pe mai multe site-uri.

Cu speranta ca am fost clar in relatare (poate prea multe amanunte sau ganduri, imi cer scuze daca v-am plictisit) singura intrebare care v-o pun este asta:

AM FOST CORECT FATA DE EA PRIN FELUL MEU DE A MA COMPORTA? SI MAI ALES…EA A AVUT UN COMPORTAMENT CORECT FATA DE MINE?

Doar asa, ca sa stiu si eu in final cine are nevoie mai mult de psiholog.
Eu sincer am constiinta impacata, nu am absolut nimic sa imi reprosez.
(Anonim)