Terapeuti.ro:

Buna, ma numesc Iulia am 41 de ani, sunt maritata am o cariera asa cum mi-am dorit, din cauza unor probleme de sanatate nu am putut face copii, ideea de a adopta sau o alta soluție nu am vrut sa aud. Sotul m-a inteles si m-a sustinut in decizia ce am luat-o. De cand aflasem ca nu pot avea copii am acceptat si nu am mai simtit dorinta sa fiu mama. In urma cu aproape 3 ani la rugamintea unei prietene ce este profesor universitar am acceptat ca două stundente de la ea sa vina la practica.
La prima intalnire cu ele, una mi-a cazut tare draga era in anul 2 de facultate, o domnișoara cu o privire angelica.
Am stabilit un program cu ele, am fost multumita de modul in care au tratat orele se practica.
Le-am eliberat adeverintele doveditoare am stiut ca acea colaborare a luat sfarsit.
Pentru prima data am simtit un atasament strain pentru mine, dorinta de a cunoaste-o mai bine pe F ( are 21 de ani )era mare, i-am povestit sotului si celei mai bune prietene la indemnul lor am contactato i-am propus sa vina pe timpul vacantei la practica, am simtit o ezitare dar in cele din urma a venit… Ma facea fericita de fiecare data cand o vedeam, un client ma intrebase daca este fiica mea zicandu-mi că imi sclipesc ochii de cate ori o privesc, auzisem de la cei din jurul meu carora le povestisem de ea ca privirea mea se schimba, imi stralucesc ochii si zambesc cu atata caldura cand vorbesc despre ea.
Eu o vad ca pe copilasul ce nu l-am putut avea, a continuat sa vina la practica si in timpul facultatii, imi doream enorm sa o imbratisez dar de teama de a nu face gresit ceva ma opream.
In urma cu 1 luna, a finalizat examenul de licenta, a venit cu o atentie la mine, venise si in trecut deseori cu un buchet de flori un gest ce l-am aprecia enorm de mult si ce imi aducea o enorma bucurie. De data asta pe langa buchetul de flori se afla si un mic cadou insotit de o mica scrisorica. Mi-a marturisit ca este fericita ca a avut parte o experinta asa frumoasa si ca a invatat foarte multe de la mine si imi multumescte pentru timpul acordat si pentru tot ce am invatato ca isi va aminti cu drag de mine. Dupa ce am citit acele randuri am ramas trista cu gandul ca nu o voi mai revedea si totusi ma intrebam nu vrea sa faca o cariera in domeniu, au trecut cateva zile parca nu eram eu la indemnul sotului am sunat-o si i-am propus sa iesim la o cafea, mi-a spus ca urmeaza sa plece din tara in urmatoarele zile si daca e bine sa ne vedem in acea zi.
Ne-am vazut in acea seara, eram curioasa de ce pleaca unde pleaca mi-a povestit ca parintii ei au divortat acum un an si ceva, tatal ei isi refacuse imediat viata alaturi de o alta femeie iar mama ei la fel in urma cu cateva luni s-a maritat si a plecat cu noul sot iar pe ea au ajutato financiar pana la finalizarea facultatii, i-au spus sa se descurce singura, nu stiam ce sa fac sa plang, sa condamn, ea avea aceeasi privire angelica nu isi acuza parintii si chiar a spus ca ii intelege. I-am cerut sa se mai gandeasca si sa nu plece sa ramana ca o voi sustine eu cu tot ce are nevoie de la oferirea unei locuiente la orice alte cheltuieli, mi-a spus ca nu poate accepta si deja simte ca a profitat prea mult de ajutorul meu. Cred ca din dorinta prea mare de a nu o pierde, in ochii mei si in inima mea ea era copilul meu ce nu l-am putut avea, i-am spus ca pentru mine ea este pretioasa copilul ce nu l-am avut niciodata, ca sunt dispusa sa ii ofer eu acel camin care cu ceva timp in urma l-a
pierdut, s-a uitat socata la mine, si-a cerut scuze si a plecat. Am incercat sa dau de ea dar nu am reusit prin intermediul prietenei mele am reusit sa aflu ca a plecat din tara si ca nu doreste sa isi faca nici un viitor aici.
Nu stiu dacs e bine sa insist, tinand cont ca la ultimul meu mesaj mi-a spus ca imi multumeste pentru tot dar nu poate fi o povara pentru nimeni. Pentru mine este un copilaș, cu toate ca este un adult dar in ochii mei ea este copilul ce l-am dorit mereu, vreau sa o ajut sa ii fiu alături din toate punctele de vedere să isi construiasca un viitor bun, e un copil sclipitor. Imi vine sa ma urc in avion sa merg si sa duc o lupta de convingere cu ea, nu vreau sa fuga mai tare. A suferit mult si nu a spus nimanui, nu isi acuza parintii dar in adancul sufletului ei s-a simtit abandonata atunci cand parintii si-au ales propriul drum fără ca ea sa mai faca parte din viata lor.
Din punctul vostru de vedere, gresesc daca merg să o conving sa revina in tara alaturi de mine? ( a făcut 4 ani grei de facultate ce i-a trecut cu brio, dar din cauza nesustinerii din partea familiei sa mearga sa lucreze in strainatate).