Login

Cursuri gratuite

Sfatul Terapeutului

Tipuri de atasament la copii | Atasamentul in psihoterapie | Definitie

Tipuri de atasament la copii

Ne intrebam deseori de ce copiii nostri au uneori reactii violente, de ce nu se integreaza bine in anumite medii sau de ce nu se comporta asa cum ne asteptam sa o faca. Raspunsul la o astfel de intrebare este desigur foarte complex, trebuie sa avem in vedere mai multi factori care pot contribui la o asemenea atitudine a copilului dar e foarte important sa ne uitam la relatia copilului cu figurile importante de viata lui, in special la relatia cu parintii. Asta ne poate oferi multe informatii despre un anumit tipar comportamental pe care copilul il manifesta in toate relatiile din viata sa, adica colegi de gradinita, alti membri ai familiei extinse sau persoane straine.

Aceste tipare de comportament pe care le observam la copii se dezvolta pornind de la relatia cu persoana principala de atasament, care de regula este mama, dar uneori poate fi o bunica sau o bona. Studiile din domeniul psihologiei, inca din anii 1970 au conturat diferite teorii legate de aceasta legatura dintre mama si copil, inca de la nasterea acestuia, care este intr-o oarecare masura pre-programata, adica exista un “sambure” care se poate dezvolta in diferite directii, atunci cand indeplineste anumite conditii, si se contureaza in ceea ce numim comportament de atasament.

Deci pe langa suportul pentru hrana si protectie, le oferim copiiilor si suport emotional, iar cand acesta este constant si este caracterizat in special de iubire si sprijin, dezvoltarea increderii copilului in fortele proprii este foarte probabila. Intemeietorii acestei teorii a atasamentului, in special psihiatrul John Bowlby, au concluzionat, in urma unor experimente riguroase, ca sunt mai multe tipuri de atasament pe care copiii le pot dezvolta in functie de modul in care au fost tratati de parintii lor, mai ales de persoana care are grija de el in cea mai mare parte a timpului, si anume:

  • Securizant
  • Anxios rezistent
  • Anxios evitant
  • Dezorganizat

Dintre toate acestea, atasamentul securizant este singurul care ajuta copilul sa se dezvolte normal, sa aiba o stima de sine crescuta, sa fie empatic si cooperant. Pentru a crea un astfel de atasament cu copilul, el trebuie sa simta ca atunci cand este: obosit, speriat, bolnav sau anxios (adica nelinistit), figura sa de atasament raspunde promt la solicitarile lui, adica este langa el, fizic, pentru a-i oferi protectie, grija, alinare si incurajare, pe langa grija de alta natura, cum ar fi tratamente medicamentoase in stari de boala, de exemplu. Cand unui copil i se raspunde la astfel de solicitari cu intarziere sau cu neplacere, exprimata sau nu explicit, acesta devolta unul dintre celelalte trei tipuri de atasament, care mai departe, repetate, se dezvolta in trasaturi de personalitate dezadaptative, adica cele care ii vor crea ulterior diferite probleme.

Sigur ca nu sunt de blamat parintii, in special mama, pentru ca nu dezvolta un atasament securizant cu copiii lor. Deoarece, inainte de toate, ar trebui sa ne intrebam de ce fel de forma de ingrijire a beneficiat ea insasi in copilarie? Sau cum poate fi caracterizat suportul emotional de care dispune in acel moment? Nu deseori se intampla ca mamele sa se izoleze social in primii ani de viata ai copiiilor, sa aiba diferite dificultati in cuplu sau sa treaca prin alte schimbari cu caracter negativ.

Ce ar fi de retinut?

  • Sa reactionam mereu la tentativele copiilor de a cere ajutor, care la o varsta frageda inseamna plans; sa nu ignoram plansul in speranta ca micutul va obosi si va inceta, este, pana la o anumita varsta, singura modalitate prin care ne poate transmite ca are nevoie de ajutor;
  • Sa fim fizic langa ei, sa-i luam in brate, sa-i alintam, sa comunicam cu ei despre emotii, fara teama ca aceste lucruri ar insemna ca ii “rasfatam”, idee transmisa prin credinta populara falsa sau gresit inteleasa. Exista experimente realizate pe primate care au dovedit faptul ca puii preferau proximitatea fizica in pofida hranei, atunci cand aveau de ales ori una, ori alta, adica ei preferau sa ramana flamanzi pentru a sta langa mama, chiar daca aceasta nu oferea hrana;
  • Sa nu dezaprobam starile emotionale negative sau plansul din momentul separarii, pentru ca le transmitem copiilor ca faptul de a fi tristi cand mama pleaca este un lucru nefiresc ori la varsta pe care o au ei este un lucru perfect normal, isi manifesta neplacerea creata de faptul ca figura de atasament s-a indepartat. Mai degraba ajuta sa-i incurajam sa-si manifeste toate emotiile, chiar si cele negative, si sa gasim o modalitate sa le explicam ca vom fi din nou langa ei intr-un timp scurt;
  • Sa-i incurajam sa exploreze, chiar daca acest lucru ne poate cauza ingrijorari legate de posibile pericole din mediu. Noi ramanem langa ei si impiedicam care acele pericole sa aiba loc, intervenind, in plus, daca au nevoie de ajutorul nostru. La incurajarea explorarii intra si alte aspecte, precum: sa-i lasam sa dezmembreze jucariile – asta nu inseamna ca le strica, cum suntem tentati sa vedem situatia, ci ca invata ceva, ca isi cultiva curiozitatea.

Desi ne-am dori, nu le putem face pe toate perfect, uneori e necesar sa acceptam faptul ca avem noi insine nevoie de ajutor si suport, astfel ca solicitarea sprijinului unui specialist, in acest caz, al unui psiholog, poate aduce schimbari benefice si ne poate conferi o baza de siguranta.

Neagoe Graţiela

Psiholog clinician, Psihoterapeut

Terapii cognitiv-comportamentale

Lasa un comentariu

Facebook si parteneri

Loading

Sustinem

vegani romania

Implant dentar pret

Cauta un terapeut sau adreseaza o intrebare

16005 raspunsuri primite pentru 3293 intrebari