Mesaj:
Buna ziua, am 33 ani sunt casatorita de 11 si avem 5 ani de relatie inainte de casatorie, avem 2 copii de 4 si 6ani.Sunt atat de multe de spus dupa atatia ani incat nici nu stiu cu ce sa incep,am fost de la inceput doi tineri atipici pentru vremurile noastre inca de la inceputul relatiei, eram cu capul pe umeri ne faceam planuri de viitor stiam exact ce dorim de la viata, nu am fost cu chefuri si betii cum fac altii, nu spun ca nu au existat dar totul a fost moderat, mie mi-a placut intotdeauna sa socializez, sa ies in oras. Dupa nunta el a dorit neaparat sa ne facem casa, dar nu puteam sa realizam asta fara ajutorul parintilor nostri, respectiv ai lui ne ajutau cat puteau si au si facut-o si ai mei sa vanda apartamentul in care locuiau si casa de la tara si sa locuiasca cu noi (eu sunt singura la parinti), la momentul respectiv i-am spus ca este decizia lui, el trebuie sa hotarasca daca este dispus sa locuim cu ei sau nu si a hotarat ca da. Lui ii cam place sa inceapa lucrurile si sa nu le mai duca la bun sfarsit, ne-am mutat la casa dupa primul an de casa torie dar lucrarile le-am finalizat abia anul trecut, cu multe discutii pt ca el era deja satul de casa si de dorintele mele de a incheia cu capitolul asta, sa stiu ca nu mai trebuie facut nimic (a ajuns sa imi spuna ca defapt nu eu doresc asta ci ai mei ma influenteaza, oriunde intorceai capul era cate ceva de facut). Din 2005 aveam si o afacere care a mers bine dar sigur ca pt ea am facut si datorii destul de mari (pe numele meu personal)aspfel el a inceput sa plece tot mai des in strainatate cu afaceri, in aceasta perioada a aparut primul copil, sigur ca eu nu l-am mai putut insoti ca inainte peste tot (pt ca desi stateam cu ai mei si mama cu tata faceau treburile gospodaresti eu am dorit sa fiu prezenta in cresterea si dezvoltarea copilului(copilul dormea cu mama in camera, nu ne-a afectat neaparat prezenta lui, dar el isi petrecea tot mai mult timp in fata calculatorului, pierdea noptile, ma duceam il chemam in camera, adormeam asteptandu-l). Acum spune ca i-m intors spatele cu casa, cu copiii, am devenit cicalitoare pt ca el nu vroia sa se implice deloc in treburile gospodaresti si in cresterea copiilor (eu cu ai mei faceam totul si el era ca la hotel)sigur ca ii faceam reprosuri (el imi spunea ca ma iubeste si pe mine si pe copii nespus dar sa il las in pace, sa nu il mai batla cap)dar eu nu m-am oprit pt ca nu puteam accepta atata iresponsabilitate. Acum a plecat de acasa de 2 luni si jumatate. la mama lui, spunand ca nu stie ce vrea (dar copiii sufera nespus si nu pare sa inteleaga asta, cel mare are privirea trista si a devenit foarte irascibil, el care era foarte linistit). Problema este ca nu stiu cum sa procedez cu copiii, cand il vad sunt fericiti dar dupa ce pleaca plang si sufera si eu nu stiu ce sa le mai spun, tot le spun ca ii plecat dar cand vine ei il intreaba ca ramane, ca iar pleaca si el nu spune nimic se face ca ploua. Sunt foarte multe de spus, acum ma jigneste, vorbeste urat, nu mai imi povesteste nimic daca il intreb spune ca ce ma intereseaza, daca nu intreb spune ca nu ma intereseaza (suntem intr-o perioada f grea financiara are multe proiecte incepute pt care a muncit f mult dar nu sa finalizat inca nimic si este disperat dar pt asta zic eu ca nu uiti de familie). Are iesiri necontrolate cand ii vorbesc de indatoriri si responsabilitati, de altfel daca eu nu spun nimic se poarta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, nu pare a fi afectat desi spune ca este. iar ce ma doare cel mai mult este ca vorbeste de libertate de fericirea proprie, de implinirea lui personala ca si cum noi nu am exista.Am incercat sa ii dau timp sa se clarifice cu ce doreste dar simnt ca timpul curge in defavoarea noastra si ca mergem pe un drum fara cale de intoarcere si imi pierd cumpatul cand vad ca nu foloseste timpul pentru a se carifica ci pur si simplu se bucura de libertate. NU stiu cum sa mai procedez i-am propus sa mergem la un psiholog zice ca doar eu am nevoie de asta, ca eu sunt nebuna, dar el nu suporta “discutiile” nu putem avea una fara sa ma scoata vinovata desi eu mi-am recunoscut greselile si le regret nespus dar nu pot da timpul inapoi (greselile mele se rezuma la bataie la cap si dorinta de a face, de a realiza, de a iesi in oras, de a sti ce face, ce gandeste “control” care la impins la adulter, pana si asta am inteles desi imi este foarte greu sa trec peste pt ca a fost singurul barbat din viata mea si pana la momentul acela singura femeie din viata lui).

De multe ori chiar daca o persoana este constienta de efectele negative ale unor comportamente, in situatii incarcate emotional acestea se activeaza si persoana revine la reactiile pe care nu le doreste. Daca sotul dvs. nu doreste sa mearga la psiholog ati putea dvs. sa o faceti avand in vedere ca sunt anumite aspecte de care ati devenit constienta. Schimbarea dvs. va antrena schimbari si in comportamentul celorlalti. Succes!

Ideal ar fi sa mergeti oricum Dvs la un consilier, pt binele personal si cel al copiiilor. Incercati sa il chemati in instanta pe sot… poate asa se trezeste la realitate si incepe sa isi asume anumite lucruri fundamentale, cum ar fi responsabilitatile (macar) fata de copii. Succes!

Doamna, plecarea “la mama” spune multe. E stresat, isi vede esecurile, nu are un viitor stralucit in fata, are responsabilitati pe care le-a refuzat in mod constant. Toate acestea explica refugiul in bratele mamei, ca un copil care vrea ca mama sa intervina si sa stearga tot ce-i rau, sa rezolve totul. Nu va suparati ca spun ca e un om imatur si care fuge de responsabilitate. Cred ca va dati si dumneavoastra seama ca e asa. Dansul s-a implicat numai cand a mers totul bine. Acum, ca ii este greu, arunca vina si responsabilitatea pe dvs. Ca solutie: fie preluati rolul mamei lui si il scutiti de orice suferinta, preluandu-le pe toate, fie va cautati un barbat care sa stie sa imparta si bune si rele cu dvs. Un om care face cu copiii ce face dansul acum, e cel mult tata biologic. Inca ceva: nu exista numai un vinovat in adulter. Daca incearca sa va faca pe dvs sa va simtiti responsabila ca s-a culcat cu alta, scuturati-va de vina, pentru ca nu va apartine decat intr-o masura. Refaceti-va viata fie dandu-i sansa sa se schimbe, fie schimband partenerul.