Terapeuti.ro

Nu pot sa simt iubire. Nu ma refer neaparat la iubire romantica. Nu simt iubire pentru nimic si nimeni, nici macar fata de parinti. De fiecare data cand vorbesc cu tata la telefon si imi spune ca ma iubeste, ii spun inapoi “si eu te iubesc” cu jumatate de gura iar apoi ma simt vinovata pentru tot restul zilei. La fel si cu mama. Fata de ei, sunt un copil responsabil si incerc sa nu ii supar, dar toate astea pur si simplu pentru ca am un simt al responsabilitatii foarte dezvoltat, nu pentru ca simt afectiune pentru ei. Toata viata mea am facut lucruri pentru ca “a fost nevoie” sau pentru ca stiam ca asa trebuie facut, dupa normele societatii, dar rareori am facut ceva si sa simt intr-adevar ca o fac din placere.

In prietenii, eu sunt mereu cea mai retrasa. Ma simt prost pentru ca am prieteni care ar vrea sa ne petrecem mai mult timp impreuna si sa fiu mai afectuoasa, dar nu pot. Sunt mereu rece cu ei, dar nu din rautate, pur si simplu asa sunt eu. Am prieteni mai degraba pentru ca nu vreau sa fiu singura, nu pentru ca tin la ei.

Am avut o singura relatie, care a rezistat doar cat am fost indragostita, atat. Dupa ce a inceput sa scada nivelul de serotonina si dopamina, am fugit cat am vazut cu ochii, pentru ca mi-am dat seama ca nu il iubeam. Iubeam sa fiu indragostita, dar nu il iubeam pe el.

Cand a murit bunica, toata lumea a plans. Eu stateam la inmormantare si incercam sa ma prefac ca sufar, dar adevarul e ca in afara de soc (moartea ei a fost un soc pentru toata lumea, pentru ca a fost foarte brusca) nu simteam nimic. Am apreciat-o cand a fost in viata, pentru ca era o femeie exceptionala si isi iubea nepotii foarte mult, dar nu simteam o legatura foarte stransa cu ea. Pana si verii mei, care sunt baieti, au plans. In afara de mine.

Singurul tip de iubire pe care puteam sa il simt (acum ceva vreme, acum nici asta nu mai e valabil) era iubirea fata de animale. Am avut papagali, si i-am iubit enorm. Am avut iepuri, si de multe ori ieseam pe camp sa prind serpi. Imi placeau toate animalele, si mi-am dorit toata viata caine si pisica, dar inca locuiesc cu ai mei, si ei nu suporta parul de animale. Cand mi-am pierdut iepurasii, credeam ca lumea s-a sfarsit. La fel de mult am suferit si dupa papagali, si plangeam de fiecare data cand vedeam documentare despre animale neglijate sau abuzate. Acum, parca nici animalele nu mai trezesc nici un sentiment in mine.

Credeti-ma ca as merge la psiholog sau terapeut daca as avea bani, dar nu imi permite situatia financiara. De 3 ani imi doresc sa merg la consiliere psihologica dar nu am reusit sa strang resursele necesare. Inca sunt studenta, si parintii ma sustin financiar (inca un motiv pentru care vinovatia ma mananca de vie). Sunt in permanenta intr-o stare continua de stres si anxietate, si de aceea nu imi permit sa merg la munca pe durata facultatii. Abia pot sa fac fata la facultate, sa merg si la munca si la facultate e deja fantezie pentru mine…nu as face fata. Si nu stiu ce sa fac, pentru ca simt ca fara sentimente, viata nu are nici o valoare. Dar nu stiu unde sa ma duc sa cer ajutor, pentru ca nu am bani. Stie cineva ce as putea face?