Terapeuti.ro:

Sunt Vlad si am 24 de ani. Voi expune la final framantarile si intrebarile mele, la care voi ajunge povestind intamplarea mea, cauza si efect. E cam lunga dar cred ca utila pentru a intelege cum am ajuns la aceasta situatie. Totul a inceput acum 2 ani si jumatate. In 2015 stateam inca in Italia dar ca in fiecare vara ma intorceam acasa in Romania impreuna cu mama. Uitandu-ne la tv la un serial romanesc am remarcat o actrita despre care nu stiam nimic. Pe zi ce trece admiratia mea fata de ea crestea din ce in ce mai mult si cautasem informatii despre ea pe Web. Mi-am dat seama ca e din Bucuresti unde lucreaza la teatru. Este cu 18 ani mai mare decat mine, dar m-au impresionat atunci frumusetea si talentul ei. Totusi nu este faimoasa si nici nu dadea impresia de ”diva” inaccesibila, fapt pentru care cand m-am intors in Italia, la Roma, am reusit sa o gasesc pe Facebook si sa-i cer amicitia. Eram tare incantat, pentru a consolida amicitia luasem decizia sa fac un gest frumos. I-am
propus sa-i scriu pe Wikipedia biografia si datele despre cariera (dupa 20 de ani de activitate datele cam lipseau) in 3 limbi diverse. Nu ca i-ar fi folosit la ceva, dar ma cam deranja sa vad ca altii aveau iar ea nu. A acceptat cu entuziasm, ajutandu-ma sa completez datele, colaborand impreuna, si reusisem sa ma tin de cuvant, fara sa pretind nimic in schimb. Dupa care timp de cateva luni am continuat sa vorbim frecvent despre ea si activitatea ei, marindu-mi simpatia fata de ea.

Dupa aproape 1 an in vara anului 2016 m-am intors definitiv in Romania pentru probleme de familie si de serivici, dupa 8 ani de stat in Italia. Nu sunt din Bucuresti dar voiam sa fac tot posibilul sa o intalnesc pentru prima data fata in fata. In toamna am reusit de 2 ori sa ne intalnim datorita spectacolelor ei teatrale. Primul a fost in Constanta, orasul meu, al 2-lea la Bucuresti cu ocazia unei premiere la care eu exprimasem intentia de a fi prezent. Ea ma invitase, iar dupa spectacol (cel din capitala) ne-am oprit cu cativa din amicii ei la o terasa alaturi pentru a sarbatori premiera. Ea mi-a zis sa ma asez langa ea… dupa care in aceiasi seara tarziu luasem autocarul inapoi catre orasul meu. Facusem 250 km la dus si la intors pentru a fi prezent la o premiera a actritei mele preferate!

Dar…dupa a 2-a intalnire (pastrand un raport amical fan-actrita) mi-am dat seama ca ma indragostisem de ea. Nu conta ca avea 18 ani in plus fata de mine, divortata si cu 2 copii, eu o adoram. Desi nu prea pare, sunt totusi un tip timid dar am vrut sa imi inving timiditatea si sa-i declar sentimentele mele. Incet incet prin mesaje i-am dat de inteles unde voiam sa ajung. Amicitia nu mai era de ajuns pentru mine. Speram la mai mult. I-am declarat totul pe Facebook, desi as fi vrut sa o pot face fata-n fata, dar am fost nevoit de imprejurari sa o fac inainte, in scris. Ea nu mi-a raspuns nimic concret referitor la acest lucru dar, stiind ca eu aveam de gand sa revin curand in Bucuresti ca sa o vad cu ocazia unui nou spectacol, m-a invitat di nou la teatru. Asadar eu credeam ca si ea simtea ceva special pentru mine. Imi faceam iluzii. Am considerat invitatia ca un ”da” indirect, nu ca un refuz. M-am dus (ianuarie 2017) dar dupa spectacol insotind-o catre casa, mergand pe strada ea
imi confirma ca are un iubit. Imi cerea sfaturi pentru a face o vacanta la Roma alaturi de el (ciudat dar tocmai in orasul unde eu am locuit timp de 8 ani…era adevarat sau bataie de joc?), intrebandu-ma care sunt locurile de vizitat si chestii de genul asta. In timp ce eu eram acolo pentru a-i vorbi despre mine si despre sentimentele mele, ea ma intreba despre cum sa aibe o vacanta de neuitat alaturi de prietenul ei. Dar chiar si asa, eu nu credeam nimic. Ea pe Facebook avea fotografii singura (si el?), plus ca la prima intalnire mi-a marturisit ca isi crestea singura copiii. Iar eu, aveam impresia ca nu ar fi cuplata cu cineva. Din vorba in vorba pe strada mi-a zis ca i-ar fi pofta de pizza…si fara sa stau pe ganduri bineinteles ca am invitat-o la pizza. Pentru mine era o ocazie perfecta gandindu-ma ca ar fi in favoarea mea. Dupa cateva ezitari, a acceptat ! Intreband totusi cum de imi accepta invitatia daca iubitul o asteapta acasa…imi raspunde ca doar nu vom sta mult, toata
noaptea. Un raspuns oricum…putin convingator. Eu inca imi faceam sperante ca ma v-a accepta pe mine ca iubit.

Nimic de facut. De fiecare data cand incercam sa-i amintesc motivul pentru care eram acolo ea schimba rapid argumentul spunandu-mi ca pentru ea iubirea e ”superficiala”. Cina nu a durat mai mult de aproximativ o ora (pana la inchiderea pizzeriei) cand in final am plecat nervos si jignit catre aeroport ca sa iau un autocar catre Constanta. In urmatoarele doua luni am continuat sa-i trimit cateva mesaje care au dus la ruina raportul nostru de amicitie. Care nu s-a transformat in dragoste asa cum speram dar reprosuri din partea mea si jigniri din partea la amandoi. Fara vulgaritati dar, din punctul meu de vedere vorbe grele, dureroase. Eu eram atat de iluzionat ca mai devreme sau mai tarziu mi-ar fi acceptat avansurile…erau unele ciudatenii din comportamentul ei care imi dadeau de gandit acest lucru. Cand am luat cina impreuna imi punea totusi intrebari despre mine, despre parinti mei (mama mea), serviciul meu. De ce a acceptat invitatia mea, cunoscand intentiile, daca intr-adevar
avea deja un iubit? La prima intalnire (septembrie 2016) in Constanta mi-a zis ca daca in viitor as fi vrut sa ma duc la Bucuresti ca sa vad alt spectacol de al ei sau al altor artisti, m-ar fi gazduit la ea acasa. Nu s-a intamplat niciodata, nici eu nu am vrut sa profit de propunere (repet, desi nu pare, am un caracter mai timid, rezervat)…dar totusi, ce ciudat sa propui un astfel de lucru unui fan-amic cunoscut pe Facebook la prima intalnire fata-n fata. Poate inspiram simpatie, incredere, nu stiu. In februarie i-am trimis in privat o melodie ca dedicatie cu ocazia Valentine’s Day…la care imi raspunde ceva de genul ”Multumesc, foarte frumoasa!”…plus zambetul emoticon. Un comportament mereu contradictoriu, ca si cum intr-un fel ma respingea dar intr-alt fel ii facea placere. Un ”da” mai mult ”nu”…dar eu ca indragostit preferam sa cred ca era un ”da”. Tocmai de aceea am continuat sa insist.

In final mi-a zis sa apelez la un psiholog ca apoi intr-o convorbire (aprilie 2017) sa-mi urle ca eu as fi un obraznic, imatur si iresponsabil iar toata acea dragoste eu mi-am inventato-o (de ce as fi facut asa ceva nu stiu). Ca ar fi hartuita de insistentele mele si ca nu-i pasa de mine si de sentimentele mele. Mai mult de atat, ca as fi si un masochist (!?) si ca i-a parut rau ca a avut incredere in mine…Din acea zi am lasat-o balta, nu mai stiu absolut nimic de ea, fara mesaje, nici macar pe Facebook, refuz sa mai vad vesti, poze sau noutati legate de ea ca persoana si de activitatea ei ca actrita.

Am suferit mult. Nu a fost usor sa trec prin asta. Doua persoane, mama si o colega de servici mi-au fost alaturi. Nu am avut curaj sa vorbesc cu altii de teama ca nu ma vor intelege si ca ma vor critica. Dar dupa atata timp, atatea luni…ma simt vinovat. Imi dau seama ca nu am stiut sa ma opresc la timp. Nu am stiut sa ma multumesc doar cu o simpla amicitie. Am cerut prea mult. Ea era mai mare decat mine…dar care era problema? Daca o fata are un iubit cu multi ani mai mare, societatea nu o condamna, suntem obisnuiti cu astfel de cazuri. In schimb ar fi inca un tabu daca invers, un baiat foarte tanar s-ar simti foarte atras de o femeie mult mai mare. Scandal. Si totusi exista si cupluri de genul asta. Daca exista iubire adevarata se pot depasi obstacole de orice fel. Cred ca si pentru modul meu de a gandi m-a trimis la psiholog, idee care mereu am refuzat-o. Pentru mine ideea asta era ca o infrangere si mai mare, ca si cum i-as fi dat ei o satisfactie. Stiu doar ca ea a frecventat
psihologii si pe deasupra este si atrasa de domeniul asta. Eu va scriu aici, dar mi se pare divers modul de a va aborda, in scris. Dar in acel context eu am luat-o ca pe o jignire la adresa mea si a sentimentelor mele. Eu nu oblig pe nimeni sa ma iubeasca, dar as fi vrut ca macar ea sa inteleaga ceea ce mi se intampla, fara sa subestimeze (si sa nege evidenta) ceea ce simteam pentru ea.

Din suparare i-am zis si cateva lucruri de care, reflectand, imi pare rau. Am gresit, la nervi se spun multe lucruri…

Dar ceea ce ma preocupa dupa atata timp este…de ce nu reusesc sa trec peste si sa o uit? De ce ma simt vinovat? Am distrus o amicitie si eram perfect constient. Dar chiar si daca nu as fi procedat asa, unde m-ar fi dus continuarea unui astfel de raport? Dupa atata timp imi dau seama ca as vrea sa imi repar unele greseli, ea imi lipseste, chiar si doar ca amica. As vrea tare mult sa mai aud ceva bun din partea ei la adresa mea. Nu ca ultima data cand din ceea ce imi zicea la telefon parea ca eu as fi un stalker. Dar eu nu sunt asa ceva. Nu avut niciodata intentii rele. Nu i-am facut nici un rau! Sunt poate prea emotiv, dar cuvintele ei mi-au facut rau si inca mi le amintesc deloc cu nepasare. Am incercat sa nu ma mai gandesc deloc, sunt activ, lucrez, am hobby-uri (pasionat de muzica, colectionar de Cd-uri, discuri de vinil…), dar am inevitabil de multe ori unele momente cand din nimicuri imi amintesc de ea. Ar trebui deja sa fiu indiferent, ce a fost a fost, dar nu reusesc
niciodata pe deplin. As vrea tare mult sa o mai revad dar nu indraznesc nici macar sa-i mai scriu doua cuvinte. Oricum, ce rost ar avea? Ea mi-a cerut explicit sa nu o mai deranjez niciodata. Si asa am facut. Doar ca sunt eu care nu ma impac cu idea ca am ramas intr-un rau raport cu o persoana care a insemnat foarte mult pentru mine, chiar daca am fost eu cel care cu aroganta nu s-am multumit doar cu amicitia ei. Dupa tot ce s-a intamplat, indragostit nu mai sunt, s-a terminat sentimentul ala puternic. Dar ea imi lipseste oricum ca persoana. Eu voiam totul sau nimic, credeam ca a renunta la o amicitie e ca si cum ai renunta la un obiect, care azi il ai, maine poate nu, si nu afecteaza cu nimic. Relatiile dintre oameni, indiferent de nivelul la care se afla, sunt fragile. Trebuie intretinute. Eu am ales altceva. Decat sa ma multumesc cu putin, am ales nimic. Ma intristeaza faptul ca in teorie nu as mai putea sa o vad si sa-i vorbesc niciodata. Daca as face-o nu stiu cum ar lua-o,
decat o reactie negativa prefer sa ma feresc. Poate peste cativa ani, cine stie…Idea ca tot acest regret mi l-as tine pe timp indelungat, poate toata viata (asta e impresia) nu prea imi da pace. As putea sa cer scuze, dar sunt totusi cateva lucruri care le-am povestit si peste care totusi nu reusesc sa trec peste si care in sinea mea nu accept. Nu as mai fi coerent cu mine insumi. Nu stiu daca o amicitie distrusa pentru acest tip de probleme s-ar putea repara, cum, in ce fel si peste cat timp. Sau daca e mai bine, asa cum deja am facut, sa pastrez distanta pentru totdeauna.

Ce e de facut? Va intreb pe voi.

Multumesc pentru rabdare si intelegere.
Vlad