Mesaj:
Bună ziua.

Mă numesc Nicoleta, am 19 ani. Sper să nu vă reţin foarte mult timp, aşa că voi încerca să spun cât mai mult, cu cât mai puţine cuvinte.

Mi-am dat seama că am nevoie de ajutor, de nişte sfaturi bune, în urma unor incidente din familie, dar ca să înţelegeţi pe deplin cauzele, am să vă explic acum, pe scurt, povestea mea. Copilăria nu pot spune că mi-a fost marcată de evenimente negative, a decurs normal. Problemele au început să apară în jurul vârstei de 16 ani, când o vecină mai mică decât mine mi-a spus că sunt adoptată, aflase de la bunica ei. Desigur, nu am crezut şi am dat uitării acest lucru, dar pe măsură ce timpul trecea, am început să îmi pun unele întrebări. De ce mama mea este atât de bătrână, comparativ cu mamele colegelor mele? ( Eu am 19 ani acum, mama mea are 62, iar tata- peste 70 ). Mă simţeam umilită când ieşeam în public cu ea, pentru că arăta exact de anii pe care ii avea, nu s-a vopsit niciodată şi nici nu se întreţinea, cum făceau celelalte femei. Colegii râdeau de asta, pe la spate, iar unii mă întrebau câţi ani are, neînţelegând ceea ce eu, mai târziu, avem să aflu. Tot mai mulţi vecini spuneau că ei nu sunt părinţii mei naturali.
Nu aş fi început să caut răspunsuri dacă viaţa de familie ar fi fost strălucită, dar diferenţa de vârstă dintre mine şi părinţi era anormală, de unde şi conflictele. Mama mea era obsedată de control, aşadar, deşi eram adolescentă, nu aveam voie să ies cu prietenii, şi aceia puţini. Nu aveam voie la balurile liceului, decât o oră sau două, timp în care suna încontinuu. Afară ieşeam puţin, pentru că era suspicioasă de toate prietenele mele. Mă întreb: îi era teamă că dacă ies între oameni, voi afla adevărul?
Pe la 17 ani l-am cunoscut pe iubitul meu, care m-a ajutat mai târziu foarte mult. Defapt, era singurul mod de a scăpa de acasă. La început, ai mei au fost de acord, chiar dacă sunau mereu, chiar dacă nu aveam voie să ies decât până la ora 22.
Lucrurile se înrăutăţesc în familia mea în perioada asta, când eu aveam 17 ani, cam aşa. Devin mult mai închişi, la fel şi eu. Deşi aveam note foarte bune, nu erau niciodată mulţumiţi. Mă afecta enorm că nu se bucură pentru notele mele. Aveam o prietenă a căruit tată o felicita excesiv pentru note, o strângea în braţe în public, îi vorbea frumos, glumea cu ea fără să o stânjenească şi îi accepta plăcerile. Eu, copiil fiind, voiam acelaşi lucru. Părinţii mi-au decis liceul- am terminat filologia, deşi eu mă pregătisem în gimnaziu pentru arte, având un teanc de diplome la pictură. Mi-au refuzat înclinaţia, desigur.
Revenind, în clasa a 12-a, când am împlinit 18 ani, am atins apogeul unor crize în familie. Mi-au refuzat, din nou, orice ieşire în oraş, majoratul şi multe altele, în timp ce colegii mei aveau o libertate mult mai mare, ieşeau în excursii, grătare, etc. Nu vă pot spune cât de mult mă durea pe atunci.
Notele mele nu au scăzut niciodată, căci îmi canalizam atenţia în acea direcţie. Totuşi, nu aveam doar 10, ci aveam şi note de 7 sau 8. Media, niciodată sub 9. Nu erau mulţumiţi.
Bac-ul l-am luat cu puţin sub 9. Era o medie bună, eu eram mulţumită, ei nu, asta în timp ce alţii cu medii mai mici, primeau flori şi laude de la părinţi.
Chiar după admitere- am dat la jurnalism, unde am intrat la buget şi mă menţin- am început să caut. De la spital am aflat că într-adevăr am fost adoptată, iar mama biologică m-a făcut la 19 ani, era din Iaşi,dar venise să lucreze în acea zonă, şi anume a judeţului Alba. Chiar după ce m-a născut, a fugit din spital. Eu am fost transferată de la maternitate, iar primii 2 ani din viaţă îmi sunt neclari. Abia mai apoi, am fost adoptată. Ai mei nu mi-au spus aceste lucruri niciodată, dar nici eu nu le-am spus că ştiu. Nu am o problemă cu adopţia, ci cu comportamentul lor.

Deseori, controlul acest excesiv a dat naştere gâdurilor negre în mintea mea, având perioade în care nu mă puteam gândi la altceva decât la sinucidere. Prietenul meu, văzându-mă atât de vulnerabilă, mai ales acum, după admitere, a început să îşi caute de lucru în oraşul în care m-am mutat. Vreau să spun că de când sunt la facultate, lucurile merg mai prost ca niciodată. Nu m-au lăsat la cămin, deşi tinerii trebuie să stea cu alţi tineri. Locuiesc cu ei şi fac naveta zilnic. Nici acum nu pot să ies în oraş prea des, pentru că nu am cum să ajung, nu m-au lăsat să fac şcoala de şoferi. Nu îmi respectă intimitatea, intră peste mine la baie sau în cameră, îmi reproşează cele mai mici greşeli- faptul că vărs apă pe masă se termină în urlete şi ţipete- dar nici nu apreciază ceea ce, zic eu, fac bine. Am un an de voluntariat la un ziar local, notele la facultate sunt bune, am terminat până acum 2 cursuri de calificare în do
meniul IT şi cosmetică etc.

Cum spuneam, prietenul meu mi-a promis că mă scoate de aici, fiindu-i teamă că la un moment de cumpănă, pot face o alegere proastă. A venit aici, locuind cu noi până găseşte un job şi o chirie. Nu trecuse decât o săptămână, iar ai mei au luat-o complet razna. Practic, l-au dat afară. Neavând ce să facă, s-a întors acasă. Asta, după multe certuri. Tatăl meu repeta într-una că eu am de terminat o şcoală, nu să mă mărit. Desigur, pentru mine şcoala e cea mai importantă şi nu mi-a trecut prin cap să renunţ, să mă mărit şi să fac copii, cum speculau ei. Dar nu m-au ascultat, orice încercam să le explic, acoperau în ţipete.

Aşadar, am ajuns în punctul în care am nevoie de ajutor, deoarece nu mai ştiu ce să fac. Până acum aveam un reper- treuie să suport, căci în curând plec. Acum, nu mai prea am nimic. M-am gândit să mă angajez, dar îmi permit să scad la note, căci ai mei nu şi-ar permite să îmi plătească şcoala.

Îmi cer iertare că mai scurt de atât n-am putut istorisi. Vă cer un sfat, căci eu nu mai am nicio soluţie.

Vă mulţumesc !

Incearca sa ai o discutie cu parintii tai deschisa, sa le spui ca sti despre adoptie si ce anume te deranjeaza Poate isi vor schimba comportamentul.

este atat de greu cu batranii. parintii mei au murit cand aveam 16 ani si de atunci am ramas in grija surorii mele si a bunicii. cu sora situatia era ok dar bunica incerca sa ma controleze, acum si eu am tot 19 ani. situatia s-a mai schimbat. a acceptat ca am mai crescut, am un prieten de 3 ani , il cunoaste , vine pe la noi si e de acord cu el , insa desi ii spuneam mereu ce imi doresc ea tot ca ea facea. mentionez ca ii place sa asculte gura lumii si tine cont foarte mult de ce spun vecinii…. cand am discutat eu cu ea nu am rezolvat nimic dar am rugat-o pe sora mea si pe o matusa sa vorbeasca si sa ii explice, crezand ca lor le va da crezare pentru ca sunt mai mari. a functionat intr-avdevar, lucrurile s-au schimbat radical. incearca si u sa vorbesti cu o ruda sau cineva apropiat de o varsta mai mare , sa ii explici situatia si sa discute cu parintii tai , dar asta numai dupa ce discuti u cu parintii tai. sunt batrani si au trait alte vremuri , sunt putin"inapoiati" dar cred ca au o teama excesiva. poate s-ar linisti sa afle ca tu iti cunosti originile si nu ii judeci pentru faptul ca ti-au ascuns asta. mult noroc!

Sunt convinsa ca fac acest lucru dintr-o dragoste pentru tine, combinata cu scaderea puterilor lor, datorita varstei. Ar fi bine ca sa ii faci sa inteleaga ca pot avea incredere in deciziile tale pt ca te-au crescut bine si ai si dovedit pana acum. Pana la urma si lor le-ar fi bine daca s-ar ocupa doar de ei, dar cred ca le e frica ca daca descoperi ca esti adoptata o sa-i parasesti si tocmai la batranete nu vot avea pe nimeni. Fii blanda cu ei si asigura-i ca vei fi vesnic recunoscatoare ca te-au crescut si pot avea incredere ca au pus in tine sentimente bune si calitatile unui om adevarat!
Te imbratisez