Mesaj:
Nu sunt capabila sa am o relatie si devine tot mai frustrant

Dintotdeauna am avut probleme, viata nu e facuta sa fie simpla, dar in ultima vreme cred ca e mai grav decat de obicei.Desi sunt frumoasa (lumea de obicei imi spune asta) niciodata n-am fost capabila sa am o relatie serioasa cu un barbat.Probabil pe undeva gresesc in comportament, totusi nu-mi dau seama exact unde.Am incercat sa ma schimb, dar tot n-am reusit sa am o relatie serioasa, ci doar o relatie bazata strict pe sex cu un barbat.Ajunsesem sa cred ca toti barbatii sunt la fel (rai, probabil si pentru ca de mica am vazut asta, tatal meu mereu a fost violent cu mama fara motiv si mi-era frica de el si acum mi-e uneori frica de el, mi-e atat de frica incat nu pot suporta sa ma cert cu nimeni, mereu mi-e frica ca se a ajunge la o cearta mare terminata cu violenta pentru ca certurile parintilor mei mai mereu asa s-au incheiat si incerc mereu sa multumesc pe toata lumea cat mai repede si mai bine).M-am gandit ca daca nu pot avea altceva, ma pot multumi numai cu sex.Apoi am
realizat ca nu pot si i-am spus celui cu care faceam doar sex ca nu mai pot continua asa.In plus ma si durea cand faceam sex si doctorita ginecoloaga mi-a spus printre altele ca sufar de vaginism si ca de cele mai multe ori e din cauze psihologice. Inainte eram virgina, el e singurul barbat cu care am facut sex, dar am facut-o de mai multe ori si daca ar fi fost doar din cauza virginitatii asta ar fi trebuit sa treaca dupa o vreme. Trebuie sa cred ca exista un barbat bun si pentru mine undeva.Cel cu care faceam sex a avut doua sau trei sanse din partea mea sa se schimbe, dar n-a facut-o.I-am spus ca nu mai vreau sa mai fiu cu el.Desi stiu ca am facut ce trebuie cand i-am spus ca s-a terminat si ca mi-ar face mai mult rau decat bine sa continui in modul in care o faceam, tin la el si ma doare.Au trecut trei saptamani de la despartire si tot nu reusesc sa trec peste asta. Nu plang in fiecare zi si nici nu stau ganditoare in fiecare zi, dar cand plang nu ma pot opri usor din plans. Acum doua zile am plans o zi intreaga pentru ca am vazut un film trist care mi-a amintit de el.In plus am ajuns sa fac lucruri pe care in mod obisnuit nu le-as face.De exemplu, azi la serviciu am incalcat doua reguli si apoi mi-am dat seama de ce am facut, dupa ce mi s-a atras atentia. Nici macar nu ar trebui sa stau mereu cu frica la serviciu, dar mereu am teama ca nu ma descurc, desi nu ar trebui sa fie o mare greutate pentru o fata ca mine, care a absolvit o facultate, sa fie lucrator comercial.Si sunt tot mai agitata, uneori ma cuprinde o furie fara limite din cele mai mici lucruri si injur si fac lucrurile doar de dragul de a le face, nu mai am constiinta muncii.Mereu cand trebuie sa merg la munca ma simt de parca ar trebui sa merg la liceu sau la facultate, care devenisera adevarate corvoade pentru mine, deoarece colegii mereu radeau de mine ca sunt timida ori profitau de bunatatea mea.Ma simteam atacata fara motiv, nedreptatita si nu stiam cum sa raspund.Nu vreau sa continui asa.Vreau sa fiu si eu cu adevarat fericita, sa nu mai fac prostii si sa am si eu o relatie adevarata, nu doar sex.Am 27 de ani si ma sperie gandul ca mi se duc pe apa sambetei tot mai multe sanse de a avea o relatie cu fiecare an ce trece.Era sa uit sa dau toate detaliile problemei, dar le voi da ca in formularul de aici scrie ca trebuie.Nu am afectiuni psihice in familie.Cu membrii familiei ma inteleg bine, dar mereu ma plang la ei cand am o problema si am impresia ca s-au plictisit, desi nu mi-au spus, pentru ca aproape de fiecare data cand vreau sa vorbesc cu ei de la un timp, ei vorbesc la telefon cu mine 5-10 minute (vorbim la telefon ca nu locuim in acelasi oras, ci departe) si apoi imi spun o scuza si inchid.Cum as putea sa ma schimb daca nu-mi permit un psiholog vreo cateva luni?Va rog, ajutati-ma.

Nu trebuie sa te schimbi radical, iti poti pune-n ordine prioritatile, si sa te tii de ele.Dar nu intr-o maniera tensionata.Cand ajungi intr-un punct mort, da-ti un ragaz si ia-o de la capat.Tu cred ca nu ti-ai traversat cum trebuie perioada aia de dupa adolescenta in care sa-ti pui lucrurile la ;unct, dar asta nu e o problema pentru ca o poti recupera.Batrana si pierduta nu esti, serviciu ai, sanatoasa esti, familie ok, deci infrastructura este solida, acum depinde de tine sa-ti gasesti calea.Cum? Doar tu stii.Ca sfat ar fi sa te duci la sedinte de dezvoltare personala, iar daca nu-ti perimiti, fa rost de carti, ca acum se gasesc peste tot, pe toate drumurile.

imi dau seama ca ai realizat exact care este problema ta… si anume relatia cu tatal tau (ma refer la relatia interioara). Mi se pare logic sa nu poti sa ai o relatie afectiva cu un barbat cand tie iti este teama sa nu iti ‘superi tatal’. Din experienta mea este foarte dificil sa iti ‘rezolvi’ aceasta relatie interioara singura, mai ales si in timp util. Incearca sa gasesti totusi un terapeut cu care sa te vezi macar o data la 2 saptamani. Se poate, succes!

Relatia parintilor tai se proiecteaza in relatiile tale cu barbatii asa cum probabil ai remarcat si singura. Se pare din cele scrise de tine ca ai ajuns intr-un punct in care o interventie terapeutica ar fi salutara. Aceasta te-ar ajuta sa constientizezisi sa corectezi tiparele. Iar momentul in care vei apela la un terapeut este in stransa legatura cu dorinta ta de a rezolva problema. Cu cat mai repede cu atat mai bine!