Login

Sfatul Terapeutului

Sfatul terapeutului

Vezi toate intrebarile | Vezi categorii intrebari

Adreseaza o intrebare pe grup sau sub anonimat

Tocmai am terminat clasa a XI-a si ma confrunt cu cateva probleme.

Terapeuti RO 6:51pm Jul 14
Mesaj:
Buna ziua. Numele meu este S. (nu vreau sa dau prea multe detalii, pentru ca as prefera sa raman anonima, dar daca cineva imi lasa e-mailul sau numele de fb, il contactez eu, in caz ca vrea mai multe detalii).Tocmai am terminat clasa a 11-a si ma confrunt cu cateva problema.
Eu am fost un copil dorit,sau cel putin asa am fost lasata sa cred. Familia mea este certata cu rudele din partea tatal lui dintr-o prostie.Eu acum stau in casa cu bunica mea, iar un etaj mai sus, stau parintii mei cu sora mea. Ziua de obicei stau toti la bunica, si noaptea se duc la ei. Pana sa apara sora mea (cand eram clasa a II-a), ei stateau mereu cu mine la bunica mea. In primii ani de viata, cu noi a locuit si strabunica mea, mama bunicii cu care stau acum, care nu ma avea la inima pentru ca ar fi vrut un baiat. Ceea ce m-a deranjat mereu a fost ca ai mei ma lasau mereu sa ma descurc singura cu toate, ca si cum nu le-ar fi pasat. Imi aduc aminte ca, la un moment dat, cand strabunica mea comenta foarte mult de mine, am inceput sa arunc cu lucruri in ea ca sa ma apar pentru ca, desi era toata familia prezenta, nimeni nu imi lua apararea. Pentru ca erau toti ocupati, inclusiv bunica mea, de la varste destul de mici m-au lasat cu oricine, vecini, prieteni, rude. Lucrul acesta nu s-a intamplat si cu sora mea. Ea incepea imediat sa planga si ei renuntau la planurile lor. Cand cineva comenta de ea, la scurt timp, parintii mei se certau cu persoana aia din diverse motive si incepeau sa o urasca si sa nu isi mai vorbeasca in veci. Pe mine m-au lasat sa ma descurc si singura cu scoala. Acum sunt la un liceu de elita, am intrat cu 9,60 si nu am avut media umflata. Sora mea tocmai a terminat clasa a III-a si maica-mea a stat mereu in permanenta cu ea sa isi faca temele, sa o scoata afara, sa o duca in parc. Eu cand eram mica, de cele mai multe ori stateam in casa si intindeam papusile in pat de una singura jucandu-ma, sau citind cand am inceput scoala. Dupa cum v-ati dat seama, parintii nu prea au fost prezenti in viata mea si nu s-au jucat cu mine decat obligati de mine.Uneori ma mai duceam cu bunica in parc. Nu ma simt invidioasa pe sora mea sau ceva de genu. Nu e vorba de gelozie. Doar ma simt…ca si cum lor nu le-a pasat niciodata de mine pentru ca intotdeuna m-au lasat sa ma descurc singura. Ca si cum TREBUIA sa faca fata tuturor lucrurilor care mi se intamplau. De atunci…mereu cand cineva nu vrea sa ma sustina sau sa ma ajute, pentru mine inseamna ca nu i-a pasat niciodata de viata mea.
Pe de alta parte, in privinta corpului, am fost un copil normal.Nu eram nici grasa, nici slaba, dar oamenii, chiar necunoscuti, au comentat mereu ca sunt grasa si ca ar trebui sa nu mai mananc atat. Eu eram cea care mereu trebuia sa raspunda la comentariile lor rautacioase si mincinoase. Insa, corpul si mintea mea le-au ascultat, iar cand mi-a venit ciclu am inceput sa ma ingras foarte tare. Cand aveam 6 ani, am avut un prieten foarte apropiat, din zodia Pesti (eu cred in zodii…o sa vedeti mai incolo de ce). Am tinut foarte mult la el si am apreciat ca in ciuda faptului ca era slabanog nu ii pasa ca lumea ma face grasa. Dar…s-a mutat si de atunci l-am pierdut definitiv. L-am cautat. A fost degeaba. Uneori imi mai amintesc de lacrimile din ochii lui cand si-a luat adio de la mine.
Inainte sa incep scoala, toti cunoscutii ma stiau ca pe un copil destept. Asa ca, atunci cand am inceput scoala, am incercat sa fac tot ce pot ca sa fiu remarcata. O admiram foarte mult pe invatatoarea mea. Am inceput sa plang in fiecare dimineata, iar ea se comporta din ce in ce mai dragut cu mine. Tin minte si acum momentul in care s-a asezat langa mine sa ma intrebe de ce plang mereu si regretul pe care l-am avut ca nu pot sa ii spun adevarul, dar si ca ea a plecat dezamagita de langa mine. Curand, am devenit cea mai buna din clasa si protejata ei. Mereu imi lua apararea, imi dadea cele mai grele si importante roluri in serbari, luam cele mai mari note, eram mereu prima din clasa la orice, ma punea sa verific temele. Iar eu mereu am privit-o ca pe un model pentru ca a fost persoana cu cel mai pur suflet pe care l-am cunoscut.
In clasa a IV-a, mi-a venit ciclu si am inceput sa ma ingras. In scurt timp, am inceput sa simt ceva pentru un coleg, iar ironia sortii a facut ca eu sa fac meditatii cu el. Eram buni prieteni. In a V-a, am ajuns la clasa de engleza, cea mai buna din clasa, dar el s-a schimbat. A inceput sa ma urasca, sa se comporte din ce in ce mai urat, iar cand a aflat ca eu simt ceva pentru el, a inceput sa ma jigneasca din ce in ce mai tare (nu sunt vreo fata urata sau ciudata, multe persoane mi-au spus ca sunt draguta, chiar frumoasa…si ca nu sunt ca fetele din ziua de azi…). Am inceput sa ma simt si mai rau in propriul meu corp, iar cu timpul am ajuns sa am o imagine gresite despre el (acum ma vad cu cel putin 10-20 kg mai grasa decat sunt…cred ca am vreo 80 de kg, nu mai m-am cantarit de mult timp). Nu mai aveam deloc incredere in mine, iar noaptea nu mai puteam sa adorm. In weekend ma culcam dimineata, iar asta cu timpul a devenit un obicei de fiecare data cand am o zi libera,
un obicei pe care imi e greu sa il controlez. Aaa…si legat de fobii, imi e frica sa nu ma inec, iar cand eram mica mereu visam ca blocul meu i-a fost…probabil are o legatura cu controlul.Acea perioada a fost destul de rea pentru mine pentru ca plangeam foarte mult vazandu-ma foarte urata, grasa si nedorita, nedemna de a fi apreciata in vreun fel sau altul. Colegii mei erau destul de rautaciosi si obisnuiau sa jigneasca des, doar asa…de dragul de a face rau. Eu nu imi puteam permite sa fiu slaba, sau sa arat ca ma doare. Desi am incercat toate variantele de abordare cu ei, nimic nu a mers.Am devenit din ce in ce mai puternica, mai rece, cand aveam ceva pe suflet ma inchideam in mine. Mi-am pierdut simtul umorului pentru ca nu mai era nimeni care sa rada de ceva spus de mine, oricat de amuzant era. In clasa a VI-a, am reusit sa slabesc destul de mult, dar mai aveam 5 kg pana la rezultatul final. M-am sabotat singura pentru ca nu voiam sa reusesc. Nu voiam sa descopar ca oamenii s-ar fi comportat la fel cu mine, chiar daca as fi fost o persoana normala. In acea perioada am facut o mare greseala pentru ca m-am indepartat de invatatoarea mea, pe care o mai vizitam din cand in cand la clasa ei. Am facut-o dintr-un orgoliu prostesc. In clasa a VII-a se zvonea ca e bolnava, iar eu, din acelasi orgoliu, am refuzat sa o caut. Stiu ca durut-o pentru ca probabil tinea destul de mult la mine…La sfarsitul anului s-au intamplat simultan 2 lucruri: am aflat ca invatatoarea mea are cancer la plamani si 2 colege (care mi-au fost candva prietene) si-au unit foartele impotriva mea, desi nu le facusem vreun rau, si au intors toata clasa impotriva mea in asa fel incat daca ma duceam sa intreb pe cineva ceva, ele 2 veneau si luau persoana aia de langa mine aratandu-i ceva mai interesant. Astfel, ajunsesem sa nu mai pot vorbi decat cu o singura persoana din clasa, prietena mea cea mai buna. Credeam ca situatia invatatoarei mele nu e asa de grava, dar cand m-am
dus la prietena ei sa ii dau niste bani si am fost primita atat de dragut, desi nu meritam (si m-am simtit ca ultimul om pentru ca am abandonat-o), am aflat cumplitul adevar si anume ca mai are 4 luni de trait. Asa credeau medicii… dar a mai trait aproape 2 ani. Cand am aflat ca devenise antisociala, m-am simtit atat de vinovata si m-a durut atat de tare incat nu mai m-am putut opri din plans. Am plans 3 zile si 3 nopti intruna. Mancam, faceam teme, stateam la ore, mergeam pe strada, adormeam, ma imbracam, citeam, toate activitatile zilnice le faceam, dar plangand. Nu ma puteam opri. Eu nu suport ca cineva sa ma vada plangand pentru ca consider asta ca si cum tu ai arata ca ai un punct slab celui din fata ta, un punct unde el te poate rani si ramane doar sa fie suficient de destept incat sa-l descopere. Dar…atunci am plans pana cand mi-a spus diriginta ca ea e mai bine (pe toata perioada bolii, diriginta mea a exagerat cu gravitatea bolii ei, diriginta mea fiind o femeie destul de trufasa, genul care te ia in brate ca sa te injunghie). Atunci m-am oprit din plans si am sunat-o. Voiam sa stiu sigur ca e ok, ca nu ma uraste, desi avea toate motivele…O iubeam asa cum as fi putut sa o iubesc pe maica-mea, daca ar fi fost mereu langa mine cand aveam nevoie. Invatatoarea mea a fost singura persoana din lumea asta pentru care as fi facut orice sa o pot salva, dar nu am putut sa misc un deget in favoarea vietii ei. Din fericire, mi-a raspuns la telefon si s-a comportat foarte frumos cu mine (iar eu ma simteam foarte prost), mi-a spus ca vrea sa ma vada,desi se inchisese foarte tare in ea si refuza pe oricine si mi-a facut o promisiune, ca va lupta pana la capat (si eu am facut o asemenea promisiune mai tarziu un pic). Cu timpul, m-am apropiat si mai mult de ea, mi-a devenit psiholoaga mea de la telefon pentru problemele cu colegii mei. A fost singura persoana care m-a sustinut in perioada cand ea a fost bolnava, singura persoana pentru care ma tineam tare, desi imi venea sa plang intruna de frica ca o voi pierde si ma voi trezi singura pe lumea asta. A fost singura persoana pentru care eu trebuia sa fiu acolo si sa fac ceva, dar ea a facut totul pentru mine. M-a invatat multe lucruri, m-a facut sa fiu om, m-a facut sa fiu cea care sunt astazi, sa apreciez viata, sa fiu constienta ca pot sa fac orice in viata asta si sa nu regret nimic, ca eu sunt mai buna decat cei care ma jignesc si ma urasc. A fost pentur mine ca un mic Dumnezeu, in jurul caruia se invartea lumea mea. Vreme de 2 ani, am trait cu teama ca am totul si pot pierde totul o data cu ea…M-am jurat ca nu o voi mai parasi vreodata si ca voi face tot ce imi cere, indiferent despre ce va fi vorba. As fi fost in stare sa imi dau si inima din piept daca as fi stiut ca i-ar mai fi dat o luna in plus. Ea m-a invatat din nou sa zambesc si mi-a aratat ce inseamna sa iubesti, sa iti arati iubirea, afectiunea, sa te apropii de oameni fara sa iti fie teama ca te vor face sa plangi.
In clasa a VIII-a, una dintre cele 2 fete a plecat din clasa, iar cealalta s-a mai linistit. Cand prima s-a intors inapoi, a avut o discutie cu mine si mi-a spus ca a fost influentata si ca e constienta ca a gresit comportandu-se asa cu mine pentru ca eu nu i-am gresit ei cu nimic. Am iertat-o. Nu stiu de ce. Nu stiu cum am putut sa uit toate glumele proaste pe seama kg mele in plus si toate momentele cand m-am simtit de parca as fi fost o balena pe 2 picioare. Incetul cu incetul, am devenit destul de apropiate si am inceput sa am incredere in ea. Din fericire, asta e o poveste cu happy-end pentru ca acum un an am reluat legatura si, desi a fost plecata din tara o vreme, tocmai s-a intors in tara definitiv. Ma bucur din tot sufletul pentru ca am iertat-o deoarece au fost multe momente grele cand ea m-a ridicat de jos, m-a incurajat, m-a facut sa nu plans non-stop cand ii ieseau analizele prost invatatoarei mele.
Probabil, clasa a VIII-a a fost cea mai buna perioada din viata mea, pentru ca le aveam pe ele doua. In fiecare saptamana, o sunam pe invatatoarea mea si depanam amintiri cu ea, intotdeuna voia sa ma invete ceva bun pentru mine, pentru viitorul meu.Si am iubit-o asa cum nu o sa o mai fac in viata asta. Nu i-am spus-o vreodata, dar sper ca a stiut. I-am cerut iertare pentru momentul in care am lasat-o balta, si mi-a spus ca nu are de ce sa ma ierte pentru ca nu a contat asa mult. Eu seman destul de mult cu ea, ca si persoana, iar din cauza asta, multe lucruri nici nu era nevoie sa i le explic pentru ca le intelegea. Era ca si cum as fi vorbit cu mine, iar cand s-a dus, a fost ca si cum mi-am luat adio de la mine.
In clasa a IX-a, am crezut ca totul e ok cu colegii pana cand cineva m-a mintit ca toti din clasa ma urasc, asa ca m-am inchis in mine. M-am apropiat de 3 fete, in special de una dintre ele cu care m-am certat de multe ori, desi, cu timpul, am ajuns sa tin din ce in ce mai mult la ea. La liceu am incercat sa fiu eu (deabia acum, in a XI-a, am reusit sa fiu eu cu adevarat), sa am tupeu, sa ma imprietenesc cu oamenii. Mi-au placut cativa baieti intr-un mod superficial, dar ajungeam sa ma mint pe mine ca si ei simt ceva, iar cand se dovedea ca ma insel, dadeam vina asupra corpului meu. Mereu imi spuneam "Cine ar place o grasa? Hai fii serioasa!!!" Am inceput sa nu mai imi pese atat de scoala, pentru ca am vrut inainte de orice sa traiesc. Poate sa recompensez ceea ce nu am avut in generala. Stiam ca invatatoarea mea e bine, asa ca am vrut sa o las in pace, sa nu o mai stresez cu problemele mele. Stiam ca are metastaza la creier si ca o doare capul ingrozitor, si totusi…ma ascu
lta pe mine de fiecare data cand o sunam, fara sa imi zica macar o data ca are treaba. Acum ma voi simti poate pentru toata viata vinovata ca am lasat-o balta, singura, din nou, cand am crezut ca ii e bine, dar de fapt dupa i-a fost mult mai rau si a murit. Eu am aflat printr-o conjunctura care m-a facut sa ma simt prost, si m-am dus in ultima zi, fix cand am aflat, sa imi iau adio. Atunci am vazut declinul omului pentru care ti-ai fi dat si viata. Am vazut cat de mult se schimbase si cat de urat se transformase. A durut ingrozitor sa vezi asa un om pe care l-ai iubit atat (si credeti-ma eu am devenit foarte selectiva cu persoanele de care ma atasez si foarte rar ajung sa imi pese de cineva cu adevarat). I-am promis atunci, dupa ce i-am cerut din nou iertare ca am lasat-o balta, ca voi lupta pana la ultima picatura de sange sa fiu fericita, sa imi gasesc pe cineva care sa ma iubeasca, indiferent cat de greu imi va fi, si il voi aduce sa i-l prezint, si am sa fac asta pentru ea, nu pentru altcineva, nici chiar pentru mine. Mi-am luat adio si de atunci nu am mai avut puterea sa calc pe acea strada.
Mi-am facut o gasca de prieteni la liceu, unde era un baiat pe care il placeam, prietenele mele din clasa, o prietena din copilarie si restul erau de la alte clase. Una dintre prietenele mele s-a cuplat cu unul dintre baieti, iar dupa ce s-a despartit acesta a inceput sa ma urasca pe mine, desi am fost singura care nu s-a bagat in relatia lor. Eu am tinut destul de mult la baiatul pe care il placeam, dar prietenul lui a inceput sa ma barfeasca de fata cu el, sa inventeze lucruri, sa faca pariu ca daca pana la sfarsitul clasei a 12-a eu o sa slabesc (aici m-am simtit de parca daca slabeam deveneam normala), o sa se dea la mine si o sa ma sarute (ceea ce m-a facut sa ma simt dezgustata de situatie.M-a durut foarte tare ca el a inceput sa ma urasca, sa nu mai imi vorbeasca deloc, sa se simta dezgustat aproape de prezenta mea. Dar am supravietuit, nu? Desi chiar tineam la el. Am sfarsit prin a-i trimite mesaje cu ce simt si a-i spune ca daca el nu simte nimic sa ma lase in pace, dar fix atunci incepea sa ma bage in seama. Am creat o dependenta. Intr-un final, m-am saturat si i-am spus ca nu mai am de gand sa vorbesc cu el vreodata pentru faptul ca m-a jucat pe degete. Iar el m-a luat la misto.
Am incercat sa ma indragostesc de alt baiat, dar acum cateva saptamani, am aflat ca atunci cand eu ma imprieteneam cu el, incepuse sa ma barfeasca si sa spuna in stanga si in dreapta tot ce vorbeam cu el.
M-am simtit dezamagita, ca si cum, fiecare baiat pentru care simt ceva, e menit ca mai devreme sau mai tarziu sa se intoarca impotriva mea.Am avut o singura relatie adevarata cu cel mai bun prieten al meu din generala pentru care am simtit ceva cu mult timp inainte sa imi zica el ca ma place si sa fim impreuna (nu e vorba de acela care m-a jignit, ci de altul), dar s-a terminat pentru ca eu l-am supus la niste teste sa vada daca ma poate suporta cand sunt suparata, si s-a dovedit ca nu ma putea suporta.
M-am certat cu prietena mea din copilarie pentru ca lua apararea grupului cu care statusem atunci o exclusese si pe ea.A avut o reactie foarte urata cand i-am spus ca am inceput sa nu mai am incredere in ea, si a inceput sa ma blesteme, desi eu ii vorbeam tot mai frumos. Cateva luni mai tarziu, am aflat ca ea s-a apropiat din ce in ce mai mult de prietenele mele, iar intr-o zi, m-am trezit ca toate 3 se duc la ea, lasandu-ma pe mine cu ochii in soare. A inceput sa fie destul de apropiata de prietena mea cea mai buna, iar eu m-am simtit din ce in ce mai tradata, asa ca am ajuns sa avem certuri din ce in ce mai des. Nu vreau sa se foloseasca de ea, sau sa faca lucrurile expre din cauza certei cu mine, dar prietena mea cea mai buna nu crede asta, pentru ca vorbea cu ea si inainte…si nah.Dar fata aia e foarte egoista si e in stare de multe ca sa demonstreze ca ea e cea mai tare.
De scurt timp, am inceput sa merg la sala, si incerc sa lucrez la increderea in mine, desi tot imi urasc corpul si nu mi se pare ca sunt indeajuns de frumoasa incat sa ma placa cineva. Coincidenta a facut sa ma indragostesc pe bune de data asta, de un baiat de la sala,care e tot pesti (ca prietenul meu din copilarie, ca un baiat care m-a placut mai demult, ca baiatul ala care ma jignea si pentru care am simtit ceva cand eram mica). Dar de data asta, e fix genul de baiat pe care l-am cautat eu mereu…fara sa exagerez. Mie imi plac oamenii care ma fac sa rad, tocmai pentru ca eu sunt foarte trista in general. Iar el e glumet tot timpul, sensibil, genul de baiat bun, crescut intr-o familie buna,educat, cu un suflet foarte bun, sensibil, vorbaret, caruia ii pasa de oameni, sare in ajutorul oamenilor, timid, dar care isi schimba starea des si e usor rautacios cand e prost dispus. Asa sunt si eu. El se comporta foarte dragut cu mine, se intimideaza doar in fata mea, incearca sa im i atraga atentia, sa se imprieteneasca, sa arate ca ii pasa de mine, cand ma simt rau, ma intreaba non-stop daca imi e mai bine,se uita mereu dupa mine, face glume ca sa ma inveseleasca. Nu se comporta asa cu toata lumea. Daca era interesat de o "bunaciune", s-ar fi cuplat de mult cu una. Nu vrea sa profite sau ceva, chiar e baiat bun…si nu m-a criticat niciodata pentru faptul ca as fi impiedicata sau mai plinuta. M-a facut mereu sa ma simt bine. Dar…mie imi e frica sa fiu constienta ca simt ceva cu adevarat, pentru ca de data asta, daca ar iesi prost, as simti pentru prima data ca chiar e vina corpului meu. Imi e frica sa il las sa se imprieteneasca cu mine si nu stiu cum m-as putea imprietenii eu cu el.Imi e frica sa nu fie din nou o iluzie ca el simte ceva pentru mine si sa se dovedeasca ca nu e asa. Si cel mai frica imi e sa nu se comporte ca toti ceilalti de pana acum, sa ma urasca, sa nu mai vorbeasca cu mine, sa ma barfeasca…intr-un final, marea majoritate a celor care m-au cunoscut au ajuns sa ma urasca ori pentru ca m-au cunoscut prea bine, ori pentru ca nu i-am lasat sa ma cunoasca deloc.
Cateva prietene m-au sfatuit sa il invit sa bem ceva…dar mi s-ar parea ca il agat, iar el la cat e de timid, nu ar putea sa zica cine stie ce…
As vrea sa ma ajutati sa ma inteleg cu prietena mea si sa nu mai imi pese atat ca fata aia inca mai tine legatura cu ea, si…sa imi inlatur teama de a simti ceva pentru baiatul asta…Multumesc mult pentru atentie! :*

Clau Anki 10:27pm Jul 14
Ai formulat niste obiective foarte exacte, barvo! Dar ele nu pot fi atinse prin cateva randuri pe care le vei citi aici. Iti recomand sa vorbesti cu psihologul scolii, mai ales acum, cand e pe gratis (cata vreme esti eleva). Altii dau bani grei pe astfel de servicii. Dupa felul cum ai descris situatia, cred ca esti foarte complianta, iar psihologul are material foarte bun de lucru. Schemele tale cognitive de abandon 9inconstiente probabil), necesita ceva timp pentru a fi modificate. Ai aceasta oportunitate de a beneficia de suport de specialitate; o prinzi ? sau…

Trandafir Mioara 5:28am Jul 15
Draga mea, o discutie cu psihologul scolii cred ca te va ajuta foarte mult, vei invata cum sa-ti gestionezi relatiile si cum sa-ti cresti stima de sine.Cu siguranta te vei regasi pe tine si iti vei imbunatati relatiile.Succes!

S-ar putea sa te intereseze si:

Facebook si parteneri

Loading

Sustinem

vegani romania

Implant dentar pret

Cauta un terapeut sau adreseaza o intrebare

16026 raspunsuri primite pentru 3300 intrebari
(in categoria actuala: 2075 raspunsuri primite pentru 494 intrebari)