Buna ziua! Am o curiozitate leagata de profesia dvs.: o prietena este intr-o terapie de 2 ani si ceva cu o domnisoara psiholog si se declara foarte multumita. Cu toate astea, mie imi povesteste cum psiholoaga respectiva o cearta, tipa la ea si ii tine teorii despre viata. Din cate am citit si eu si din ce am auzit si pe la altii acesta nu ar fi un comportament potrivit pentru un psiholog. Si intrebarea mea pt dvs. este exact aceasta: este sau nu? Multumesc

Buna ziua, psihoterapeutul nu are nici un drept de a emite judecati in privinta comportamentului pacientului/ clientului. Mai mult decat atat, treaba lui nu este sa invete persona din fata ce sa gandeasca, ci cum sa gandeasca, el prezinta posibile modalitati de abordare ale problemei, nu ofera solutii la problema in cauza. Cearta, tipatul, teoriile despre viata nu fac parte din comportamentul adecvat al unui psiholog.

Raspuns Laura Schussmann : Buna ziua. Nu stiu de ce este in terapie prietena dumneavoastra, dar din ceea ce am citit sunt mai multe lucruri care ma deranjeaza in metodele domnisoarei psiholog. Deci cred ca si alti colegi care citesc mesajul de mai sus au deja o parere , mai mult sau mai putin subiectiva. Dar cred ca intr-un punct sunt de acord cu mine, certat, tipat, experiente de viata, toate realizate cu si in fata pacientului nu au nimic de a face cu meseria de psiholog si psihoterapeut. Nu ma pot abtine totusi sa pun o intrebare retorica: De ce oare e multumita prietena dumneavoastra in conditiile astea? ( raspuns postare Nicoleta Oancea.)

multumesc pentru raspunsuri! spune ca psiholoaga respectiva este “profesionista”, ca este bine pregatita si ca i-a fost recomandata de un alt psiholog.. nu stiu cum as putea sa o ajut ,eu i-am zis ca nu mi se pare normal sa tipe la ea.. nu inteleg ce o face sa ii si dea bani pentru asta

Eu vad aici defapt o relatie nepotrivita psiholog-pacient! Insa adevarata intrebare pt noi, psihologii, este de ce se declara doamna respectiva multumita acceptand in acelasi timp tipetele domnisoarei psiholog. Nu cumva s-a creat o relatie (nociva de altfel) de dependenta?

Si inca ceva, daca anumite intrebari sau reactii ale psihologului sunt interpretate ca “lectii de viata” de catre pacient.

Buna ziua. Mie mi se pare ca prietena dumneavoastra ii impinge pe cei din jur sa o ia in grija. Psihologul “o cearta” si-i da “lectii de viata”, dumneavoastra va ingrijorati din aceasa pricina si cautati ajutor pentru ea… Ce beneficii obtine ea din aceste situatii? De ce sta de 2 ani in aceasta relatie? Nu cumva e mai comod decat sa-si asume consecintele propriilor decizii si actiuni?

Posibil ca in acest caz, dat fiind si perioada relativ mare de cand au loc intalnirile si gradul de incredere si intimitate ridicat, atins intre cei doi, psihologul sa fi asimilat in mod inconstient rolul de mama, frate/sora mai mare a clientei sale, de paznic si indrumator in viata al acesteia. De regula acest lucru se intampla atunci cand acest loc este neocupat, liber in viata clientului si acesta resimite ca pe o pierdere profunda si cauta inconstient o persoana care sa se substituie acestui rol. Pare ciudat dar atunci cand identifica persoana potrivita care accepta acest rol de ,,frate/sora mai mare” viata clientului se schimba mult in bine, multi isi regasesc echilibrul, linistea si directia in viata pe care singuri, prin propriile forte sunt inca incapabili sa le obtina. Acum daca este bine ca psihologul a acceptat acest rol sau daca este rau ma tem ca nu putem decide noi ci doar clientul care pana una alta, in ciuda tuturor, se pare ca este totusi multumit….

aveti dreptate, are mereu nevoie sa fie in grija cuiva; doar ca psiholoaga respectiva trebuia sa isi dea seama de asta ca dvs. si sa o ajute, nu? si totuis asta se intampla de 2 ani. ce pot sa fac eu pentru ea pt ca a ajuns sa-mi ceara bani cu imprumut pt sedinte, iar mie nu mi se pare normal sa platesti un specialist care nu e (dupa parerea mea) specialist deloc.

Dupa parerea mea, atat timp cat prietena dvs se situeaza intr-o stare de vulnerabilitate ea are in continuare nevoie de suport, indiferent din ce directie ar veni acesta. Daca va renunta la psiholog, va incepe probabil sa-si suprasolicite/sa puna presiune pe parinti, prietenii apropiati (inclusiv demersul dvs confirma aceasta teorie a,,transferului” inconstient de responsabilitate), sa mearga la biserica, sa colinde manastirile sau chiar sa fie tentata catre a adera la o anumita comunitate spirituala ce-i va conferi iluzia indeplinirii asteptarilor sale. Motivul consta in faptul ca ea, deocamdata s-ar putea sa aiba nevoie doar de suport si nu de solutii in sine. Mai corect spus ar putea fi faptul ca pt ea solutia de moment este suportul, sustinerea in sine si nu rezolvarea unor probleme concrete, chiar daca le acuza.
Revenind la psiholog….acesta ar trebui sa-si avertizeze clientul asupra acestei vulnerabilitati, sa nu profite de aceasta si sa aiba grija sa nu conduca procesul terapeutic in directia dezvoltarii unei dependente ci a responsabilizarii, maturizarii si dezvoltarii personale a acesteia. Personal totusi m-as feri deocamdata sa spun cu certitudine ca psihologul respectiv nu o ajuta si ca se comporta neprofesional fata de ea, chiar daca in mod clar…cazul este mai ,,ciudat” si are ineditul sau. Suportul in sine pe care-l ofera se pare ca este totusi destul de bun si pana cand o alta persoana din viata acesteia nu va fi pregatita sa-si asume acest rol nu stiu daca este bine sa renunte la psiholog si sa ramana in ,,aer”. Din experienta mea pot spune ca aceasta vulnerabilitate, aceasta ,,lipsa” profunda si dificil de inlocuit a unei prezente cu rol de indrumator/protector in viata poate fi uneori macar partial rezolvata in mod natural atunci cand va intalni partenerul de viata potrivit sau se va deschide catre cel existent, acesta preluand o parte din rolul de leader, de garant al securitatii emotionale a acesteia.PS
Ce puteti face dvs in acest caz…in primul rand sa evitati responsabilizarea excesiva, transferul catre dvs a problemelor sale, eventual sa renuntati sa–i mai imprumutati bani pt psiholog si sa va limitati ajutorul doar la situatiile importante in care va este cerut, cu alte cuvinte sa ramaneti disponibila dar fara a incerca dvs sa produceti schimbari in destinul acesteia. Daca va cere parerea e bine si i-o spuneti, daca nu, iarasi bine – o tineti pt dvs si nu va oferiti singura sa-i rezolvati problemele. Altfel…riscati sa ajungeti in situatia de a suferi alaturi de ea, impartasind in mod intim durerile, neimplinirile sale si de a avea la un moment dat dvs insiva nevoie de suport si intelegere, lucru care nu-i va fi de folos nici ei personal si cu atat mai putin dvs sau familei dvs.

Da…zici bine Cozma Ioan, dar poate ar fi recomanadat sa i se sugereze o forma de terapie prin care sa invete sa-si asume responsabilitatea propriei vieti si nu incurajarea dependentei…Poz

Sigur ideal asa ar fi, sunt total de acord… dar in situatia data, intre doua rele alegi raul cel mai mic. Se poate intampla, in cazul in care va decide vreodata sa isi schimbe psihologul, sa fie profund nemultumita de cel nou si chiar sa il considere a fi mai putin priceput si experimentat decat primul cu toate ca el si ar face treaba ,,ca la carte”, fara nici o deviere. Cum am mai spus, este posibil ca persoana respectiva sa nu caute ,,solutii”, ,,independenta” sau ,,responsabilizari” ci doar sprijin, protectie emotionala conferita de autoritatea cuiva anume care are incredere in el si ii inspira ,,forta”. Adeseori dependenta este mai comoda, mai placuta si mai usoara decat independenta, putini inteleg asta. Este mult mai usor sa te plangi altuia decat sa ti rezolvi singur problemele. Ce rost are sa-ti bati capul cand le poti transfera…altuia? Din acest motiv independenta este cautata si apreciata in mod real de f. putini oameni. Ajutorul, incluziv responsabilizarea si conferirea ,,independentei” nu trebuie oferit niciodata daca nu este cerut, in mod clar, in prealabil. In situatii normale de viata, atunci cand totul este ok, acest rol este preluat de regula de catre tata, mama, bunici, rude mai apropiate, partenerul nostru de viata, mentor etc care uneori ne mai si trag de urechi cand o luam putintel pe aratura, constituindu se intr un factor de echilibru pt personalitatea noastra si modul in care relationam si ne construim viata. Cand acest rol este neocupat, cand nimeni nu si asuma ghidarea, autoritatea si trasul de urechi, devenim nesiguri, dezorientati, in anumite momente ne putem simti fara nici o indrumare, blocati, singuri, fara initiativa si cu o raspundere prea mare pe umeri cu care nu stim ce sa facem si vrem sa o impartasim cu cineva pana… vom mai creste putin. Fiecare om are ,,ingerul sau pazitor” care uneori poate lua forma unui mentor in anumite domenii, al unui priten f apropiat si care joaca rolul de for/tribunal interior si cu ajutorul/intermediul caruia ne gestionam mai bine viata. Poate ca noi ca oameni suntem putin masochisti, poate ca inca nu ne putem separa brusc de copilarie poate ca asta este modul nostru natural de a evolua, de a urca si de a prelua treptat anumite lucruri… cine stie? Cert este ca nimeni nu este complet independent pe lumea aceasta. Si cei mai mari psihologi au avut mentorii lor care-i mai luau de ciuf cand bateau campii…

Nu stiu ce s-a intamplat, dar mesajul meu nu a ajuns intreg…Ceea ce voiam sa spun este ca mie nu-mi “suna ” bine comportamentul psihologului, care se pare ca intra in rolul de salvator nepermis de mult, ceea ce ma duce cu gandul la niste nevoi neintegrate.

Aici trebuie sa fiu de acord cu tine, nu am incotro pt ca …asa este, ai dreptate. Multi psihologi, de altfel insufletiti de cele mai bune si nobile intentii, sufera de ,,sindromul salvatorului” si nu realizeaza ca propria lor implicare emotionala este in fapt un simplu transfer inconstient si o piedica in calea procesului terapeutic.

Și de ce ai această curiozitate?Cu ce te ajută?Ce spune asta despre tine?Încearcă să-ți dai răspunsul…

i call that life trap…. de ce o persoana care din varii motive merge la terapie, accepta sa fie tratata in acel fel? pacientul stie cel mai bine… sau nu, dar atunci cand un psihoterapeut pune intrebarea “retorica” ma intreb daca nu cumva ar trebui sa schimbam carierele intre noi )

Pentru ca are beneficii, Nico. Pacientul proiecteaza anumite continuturi (le atribuie de o maniera inconstienta) din propriul sau psihic asupra terapeutului. Un copil isi poate stresa, provoca mama prin anumite comportamente care o scot “din minti”, din nevoia de a atrage atentia acesteia catre sine. Si daca tipa nu este neaparat o mama rea pentru ca o poate face din nevoia de a proteja. E un exemplu. Dar un terapeut nu ar trebui sa alunece pe panta asta si e de dorit sa isi dea seama ce se intampla.

nu zic ca terapeutul reactioneaza bine zic doar ca pacientul se poate complace in astfel de relatie terapeut-pacient din simplul motiv ca este o persoana submisiva… si defapt aici e problema, e confortabil sa fii asa cum esti asa ca de ce sa risti sa schimbi terapeutul atata timp cat el iti satisface acele nevoi ne la locul lor… adica un pacient fara probleme din aceasta categorie nu ar fi rabdat un asemenea comportament din partea terapeutului si sa vina si cu comentarii pozitive in priviinta acelui terapeut … din puctul asta de vedere relatia terapeut-pacient descrisa nu este una ok…