Mesaj:
Bună ziua.

Mă numesc Nicoleta, am 19 ani. Sper să nu vă reţin foarte mult timp, aşa că voi încerca să spun cât mai mult, cu cât mai puţine cuvinte.

Mi-am dat seama că am nevoie de ajutor, de nişte sfaturi bune, în urma unor incidente din familie, dar ca să înţelegeţi pe deplin cauzele, am să vă explic acum, pe scurt, povestea mea. Copilăria nu pot spune că mi-a fost marcată de evenimente negative, a decurs normal. Problemele au început să apară în jurul vârstei de 16 ani, când o vecină mai mică decât mine mi-a spus că sunt adoptată, aflase de la bunica ei. Desigur, nu am crezut şi am dat uitării acest lucru, dar pe măsură ce timpul trecea, am început să îmi pun unele întrebări. De ce mama mea este atât de bătrână, comparativ cu mamele colegelor mele? ( Eu am 19 ani acum, mama mea are 62, iar tata- peste 70 ). Mă simţeam umilită când ieşeam în public cu ea, pentru că arăta exact de anii pe care ii avea, nu s-a vopsit niciodată şi nici nu se întreţinea, cum făceau celelalte femei. Colegii râdeau de asta, pe la spate, iar unii mă întrebau câţi ani are, neînţelegând ceea ce eu, mai târziu, avem să aflu. Tot mai mulţi vecini spuneau că ei nu sunt părinţii mei naturali.
Nu aş fi început să caut răspunsuri dacă viaţa de familie ar fi fost strălucită, dar diferenţa de vârstă dintre mine şi părinţi era anormală, de unde şi conflictele. Mama mea era obsedată de control, aşadar, deşi eram adolescentă, nu aveam voie să ies cu prietenii, şi aceia puţini. Nu aveam voie la balurile liceului, decât o oră sau două, timp în care suna încontinuu. Afară ieşeam puţin, pentru că era suspicioasă de toate prietenele mele. Mă întreb: îi era teamă că dacă ies între oameni, voi afla adevărul?
Pe la 17 ani l-am cunoscut pe iubitul meu, care m-a ajutat mai târziu foarte mult. Defapt, era singurul mod de a scăpa de acasă. La început, ai mei au fost de acord, chiar dacă sunau mereu, chiar dacă nu aveam voie să ies decât până la ora 22.
Lucrurile se înrăutăţesc în familia mea în perioada asta, când eu aveam 17 ani, cam aşa. Devin mult mai închişi, la fel şi eu. Deşi aveam note foarte bune, nu erau niciodată mulţumiţi. Mă afecta enorm că nu se bucură pentru notele mele. Aveam o prietenă a căruit tată o felicita excesiv pentru note, o strângea în braţe în public, îi vorbea frumos, glumea cu ea fără să o stânjenească şi îi accepta plăcerile. Eu, copiil fiind, voiam acelaşi lucru. Părinţii mi-au decis liceul- am terminat filologia, deşi eu mă pregătisem în gimnaziu pentru arte, având un teanc de diplome la pictură. Mi-au refuzat înclinaţia, desigur.
Revenind, în clasa a 12-a, când am împlinit 18 ani, am atins apogeul unor crize în familie. Mi-au refuzat, din nou, orice ieşire în oraş, majoratul şi multe altele, în timp ce colegii mei aveau o libertate mult mai mare, ieşeau în excursii, grătare, etc. Nu vă pot spune cât de mult mă durea pe atunci.
Notele mele nu au scăzut niciodată, căci îmi canalizam atenţia în acea direcţie. Totuşi, nu aveam doar 10, ci aveam şi note de 7 sau 8. Media, niciodată sub 9. Nu erau mulţumiţi.
Bac-ul l-am luat cu puţin sub 9. Era o medie bună, eu eram mulţumită, ei nu, asta în timp ce alţii cu medii mai mici, primeau flori şi laude de la părinţi.
Chiar după admitere- am dat la jurnalism, unde am intrat la buget şi mă menţin- am început să caut. De la spital am aflat că într-adevăr am fost adoptată, iar mama biologică m-a făcut la 19 ani, era din Iaşi,dar venise să lucreze în acea zonă, şi anume a judeţului Alba. Chiar după ce m-a născut, a fugit din spital. Eu am fost transferată de la maternitate, iar primii 2 ani din viaţă îmi sunt neclari. Abia mai apoi, am fost adoptată. Ai mei nu mi-au spus aceste lucruri niciodată, dar nici eu nu le-am spus că ştiu. Nu am o problemă cu adopţia, ci cu comportamentul lor.

Deseori, controlul acest excesiv a dat naştere gâdurilor negre în mintea mea, având perioade în care nu mă puteam gândi la altceva decât la sinucidere. Prietenul meu, văzându-mă atât de vulnerabilă, mai ales acum, după admitere, a început să îşi caute de lucru în oraşul în care m-am mutat. Vreau să spun că de când sunt la facultate, lucurile merg mai prost ca niciodată. Nu m-au lăsat la cămin, deşi tinerii trebuie să stea cu alţi tineri. Locuiesc cu ei şi fac naveta zilnic. Nici acum nu pot să ies în oraş prea des, pentru că nu am cum să ajung, nu m-au lăsat să fac şcoala de şoferi. Nu îmi respectă intimitatea, intră peste mine la baie sau în cameră, îmi reproşează cele mai mici greşeli- faptul că vărs apă pe masă se termină în urlete şi ţipete- dar nici nu apreciază ceea ce, zic eu, fac bine. Am un an de voluntariat la un ziar local, notele la facultate sunt bune, am terminat până acum 2 cursuri de calificare în do
meniul IT şi cosmetică etc.

Cum spuneam, prietenul meu mi-a promis că mă scoate de aici, fiindu-i teamă că la un moment de cumpănă, pot face o alegere proastă. A venit aici, locuind cu noi până găseşte un job şi o chirie. Nu trecuse decât o săptămână, iar ai mei au luat-o complet razna. Practic, l-au dat afară. Neavând ce să facă, s-a întors acasă. Asta, după multe certuri. Tatăl meu repeta într-una că eu am de terminat o şcoală, nu să mă mărit. Desigur, pentru mine şcoala e cea mai importantă şi nu mi-a trecut prin cap să renunţ, să mă mărit şi să fac copii, cum speculau ei. Dar nu m-au ascultat, orice încercam să le explic, acoperau în ţipete.

Aşadar, am ajuns în punctul în care am nevoie de ajutor, deoarece nu mai ştiu ce să fac. Până acum aveam un reper- treuie să suport, căci în curând plec. Acum, nu mai prea am nimic. M-am gândit să mă angajez, dar îmi permit să scad la note, căci ai mei nu şi-ar permite să îmi plătească şcoala.

Îmi cer iertare că mai scurt de atât n-am putut istorisi. Vă cer un sfat, căci eu nu mai am nicio soluţie.

Vă mulţumesc !

Sunt foarte multe de spus in aceasta situatie. Iti spun doar sa cauti ajutor, sunt mai multe aspecte care trebuiesc echilibrate, intelese, acceptate. Cauta un psihoterapeut si incepe cu acesta/aceasta sa aduci lumina in viata ta. Mult succes!!!1

Nicoleta eu cred ca nu tu ai nevoie de un psiholog ci părinții tai născuți in epoca dinozaurilor, deși după descrierea ta sunt șanse foarte mici ca ei sa înțeleagă sa accepte, sa vadă numai, o asemenea persoana, darămite sa discute liber cu ea si sa asimileze câteva sfaturi sănătoase!
Acest comportament al lor de care ai vorbit este caracteristic de-obicei persoanelor ignorante, conservatoare, cu grave lipsuri in ceea ce privește informatia, oameni care nu înțeleg si nu vor înțelege meditatia in locul doctrinei bisericii, oameni care prin atitudine categorica si inflexibilitate, care sunt mai mult ghidati de rutina societății decât de rationamentul lor si prin minciuna își creează un confort fals al lor din care nu vor sa iasă si in care vor încerca sa te integreze si pe tine forțat.
Acești oameni sunt născuți fără mecanismele mentale care sa le ofere posibilitatea de a înțelege lucrurile sau un singur lucru din mai multe puncte de vedere, adică nu au viziune iar raza universului lor e foarte mica!
Cunosc situația ta atât din perspectiva unui băiat cât si din cea a unei adolescente viitoare femei, iar strategia e aceeași in ambele cazuri!
Sa înțeleg ca ai scris aceste rânduri, ca un semnal de alarma pentru ca noi cei din exterior sa il observam dar mai mult decât toate ai tras un semnal de alarma pentru tine care ar trebui sa te facă sa înțelegi ca ești nemulțumită de atitudinea pe care o primești, de încrederea primită in alegerile tale cât si respectul pentru deciziile tale si sa începi sa actionezi TU cumva!

,, Pentru ca peisajul din care faci parte sa fie diferit nu trebuie decât ca tu sa îți schimbi poziția si automat vei vedea altceva!,,

Nu încerca sa ai schimbi pe ei , îți garantez ca nu vei reuși! Totul tine de tine si de felul in care actionezi , vezi, percepi, răspunzi, crezi despre tine!
Nu te sfătuiesc sa actionezi prin acte de tânără Rebela dar trebuie sa actionezi forțat peste cuvântul lor dacă ești suta la suta convinsă ca acțiunile tale sunt ok si îți folosesc! Cum sa îți dai seama dacă acțiunile tale îți folosesc? Sa spunem ca fiecare persoana are patru puncte ,,cardinale,, sau patru direcții de dezvoltare independența una de cealaltă dintre care nu trebuie sa uitam sau sa neglijăm pe nici una: 1)dezvoltare intelectuala 2)dezvoltare emotionala 3)dezvoltare profesională 4)dezvoltare pe plan social
O sa observi ca părinților tai vor accepta de la tine un singur plan de dezvoltare din cele precizate, astfel dacă tu nu vei acționa ca atare le vei oferi oportunitatea sa te dezechilibreze in evoluția ta!
Pentru început încearcă sa actionezi cum vrei, din mici încercări, observa urmările acțiunilor tale si evoluează! Bineînțeles ca certuri mai mari sau mai mici vor apărea dar le vei stinge cu usurinta prin atitudine ,,m-a fac ca ploua,,;). Nu te vei certa pentru faptul ca nu ești înțeleasa pentru ca nu ai receptor cu mecanisme care sa Recepteze! Oferă respect , bunavointa, încredere, fii sociabilă, blândă, jucăușă, etc pentru ca asta vrei si tu la rândul tau sa Primești din exterior! Dacă observi ca ai mai mult de câștigat din acțiunile tale proprii înseamnă ca acesta este semnalul care îți arată ca ușor ușor trebuie sa devii independența! Un mic job part-time poate fi ok! Analizează Situațiile de unde îți poți recăpăta încrederea in tine si confruntate cu ele trecând peste părerile celorlalte in special ale părinților cu limite!
Sper ca ți-am fost de ajutor, țin sa precizez ca nu sunt pshiholog sau specialist in probleme emotionale, dar sunt adept al informațiilor din orice domeniu in special psihoterapie, psihanaliza, ezoterism, eneagrama etc!