Login

Cursuri gratuite

Sfatul Terapeutului

Istoria psihoterapiei in Romania

Istoria psihoterapiei in Romania

Articol scris de:

Dr. Ileana Botezat-Antonescu

Psihoterapia româneasca a început sa renasca si sa se dezvolte odata cu societatea româneasca dupa Revolutia din decembrie 1989, încercând sa „recupereze” timpul celor aproape 50 de ani scursi „în afara” Europei de Vest, de care o legau cultura, învatamântul, organizarea sistemului de asistenta sanitara, legaturi care fusesera brutal întrerupte prin deciziile arbritare ale cuplului prezidential si mai ales ale celei care se autointitulase „savanta de renume mondial ” – Elena Ceausescu.

Prejudiciul a fost enorm numai daca ne referim la masura absurda de a închide pe o durata de 8 ani Facultatea de Psihologie si alte unitati de învatamânt. Investitiile financiare în sanatate si asistenta sociala a variat în ultimii 10 ani de la 2,6% (1998) la 4,2% în 2002 din produsul national brut.

Scurt istoric al psihoterapiei în România

Încercarea de fata de a contura locul si semnificatia psihoterapiei în România, se va sprijini pe urmatoarele idei, dublate de o argumentatie sustinuta cu:

•  psihoterapia în România s-a dezvoltat în concordanta cu etapele parcurse de aceasta în Europa Occidentala. Marile curente si scoli europene se regasesc si în cultura româneasca. Realizarile românesti sunt prezente în literatura europeana de specialitate, iar noutatile pe plan european sunt reflectate în aparitiile editoriale si manifestarile stiintifice din tara;

• dificultatea de a defini (cel putin pentru etapa actuala) specificul national al psihoterapiei românesti tine fara îndoiala cont de influenta coplesitoare a celor 50 de ani de comunism, prin obstructia vadita sau întârzierea în receptarea unor conceptii si metode prin interdictii politice (vezi psihanaliza sau alte curente psihoterapeutice ce promovau dezvoltarea individuala sau activitati de grup). De asemenea, izolarea fata de lumea occidentala, mai ales în ultimul deceniu al dictaturii, a condus la o întârziere a dezvoltarii unei miscari psihoterapeutice, în comparatie cu alte tari foste socialiste, precum Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia.

Prin publicarea lucrarii „Freud si psihanaliza în România” (1994), Bratescu G. deschide calea explorarii unor începuturi privind miscarea si practica psihanalitica în tara noastra, încercând sa releve dintr-o perspectiva uneori deosebit de critica, fapte si personalitati legate de acest domeniu.

În afara aportului remarcabil al acestui autor, s-au întreprins tentative de studii si cercetare din perspectiva istoriei medicinii românesti care atesta ca, exceptând unele perioade de timp mai mult sau mai putin „albe”, noutatile si interesul pentru psihoterapie erau constant prezente în conferintele, în articolele si practica clinica a unor medici, psihologi ca si în cazul altor oameni de stiinta, arta sau cultura din tara noastra, începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. De altfel, majoritatea specialistilor în domeniu sunt de acord ca psihoterapia este la fel de veche ca si omenirea. Înainte de a deveni o metoda terapeutica distincta, ea a însotit intotdeauna actul medical; dar psihoterapia moderna dateaza de aproximativ 200 ani.

În descrierea unei variante de etapa a dezvoltarii psihoterapiei românesti pe care o putem numipremoderna sau populara , N. Marcu face câteva referiri foarte interesante:

•  În dialogul Charmides, Platon atribuie getodacilor o conceptie medicala „psihosomatica” în care tratamentul somatic se împleteste cu cel psihic: „ Zalmoxis, regele nostru, care este si zeu ne învata ca, precum nu putem trata bolile ochilor fara sa tratam capul (în întregime), ori, capul fara corp, tot asa nu putem trata bolile corpului fara a ne ocupa de cele ale sufletului… De aceea medici daci au rezultate mai bune decât cei greci. ” (Platon, Charmides).

• Cercetarile românesti de etnopsihiatrie au evidentiat existenta unor procedee psihoterapeutice empirice pe teritoriul locuit de daci, dacoromani, straromâni si de poporul român în general, subliniind continuitatea bimilenara a acestora.

Parti constitutive ale aceluiasi procedeu etnomedical care se întemeiaza pe puterea spirituala a cuvântului, pot fi considerate si:

•  descântecul – rit verbal supus unor reguli bine stabilite („poezia riturilor de însanatosire”) (O.Papadima, Literatura populara româneasca)

•  actele rituale (cu functie psihoterapeutica)

•  bolirea pe prispa – expunerea bolnavului care nu a raspuns la procedurile de medicina populara – ca ultima modalitate de tratare, cu spijinul întregii colectivitati, interpretata ca un fel de psihoterapie de grup comunitar (O.Nitu, Brasov, Informatii de teren).

•  utilizarea, în cadrul ritualului cu efect psihoterapeutic prin intermediul cuvântului si a unor obiecte – apa neînceputa, stropii de apa de la roata morii, trei carbuni de lemn de fag, trei (sau noua) nuieluse de alun alb sau un corn, cutit aramit, o moneda de argint, sapte boabe de porumb, cenusa de funie de clopot de la biserica, etc.; toate acestea sporeau puterea de sugestie.

•  jocul calusarilor

•  psihodrama populara

Toate aceste procedee psihoterapeutice populare se desfasurau sau înca se mai desfasoara în cadrul satului românesc traditional, se întrepatrund cu cele mai diverse laturi ale vietii economico-sociale si culturale si sunt legate de preocuparile din viata practica: fertilitate, belsug, sanatate … (N. Dunare, 1978).

Cum spuneam si mai înainte, abia de aproximativ 200 de ani se poate vorbi de o psihoterapie moderna din anii în care medicul vienez Karl Mesmer (1734-1814) defineste ca prima metoda terapeutica efetele hipnozei, astfel ca în secolul al XIX-lea, practic în toate tarile Europei se regasesc mentiuni în legatura cu psihoterapia.

Magnetismul a fost popularizat în cultura româneasca, în publicatii cu caracter general („Curierul românesc”, „Mozaicul”, „Universul”) sau biomedical („Isis sau Natura”).

Cea mai veche aparitie româneasca se pastreaza la „Curierul românesc” (nr. 14 din 15 aprilie 1838) editat la Bucuresti, printr-o scurta notita despre „Magnetismul animal”. Aceasta este prima relatare tiparita în limba româna (dovedita pâna în prezent).

Tot în 1838, apare la Craiova articolul „Magnetismul animal” în „Magazinul” (numarul din 20 august), saptamânal redactat de C.Leca si reprezentând o traducere dintr-o revista maghiara.

Chirurgul englez M.Braid lansase deja în 1843 termenul de „hipnoza” facând referinta la studiul „magnetismului animal” si numind metoda „hipnoza si fixare”.

Desi documentele nu sunt destul de precise, este sigur ca hipnoza a fost folosita în terapia bolnavilor psihici internati în Spitalul „Marcuta” începând din 1865 (Petre Protici).

În deceniul al IX-lea (1881-1890) preocuparea pentru problemele hipnozei este prezenta atât în medicina româneasca (Chr. Buicliu, Gh.Marinescu, P.Inotescu, I.Marcel, G.Bercaru, I.V.Stefanescu) cât si în viata culturala româneasca (Titu Maiorescu, B.P.Hasdeu, Stefan Mihaileanu, Sofia Nadejde).

În 1857, Iuliu Barasch face „prima expunere competenta, completa si critica asupra problemei mesmerismului din literatura noastra” (N.Marcu, 1957).

În 1865, P.Protici medic sef al Spitalului de psihiatrie „Marcuta” aplica hipnoza în scop terapeutic.

În 1882, la 13 februarie, Charcot prezinta la Academia Franceza un memoriu asupra hipnozei ce va fi repede adus la cunostinta publica din România, în sala Ateneului Român, de tânarul, pe atunci scriitor si filosof – Titu Maiorescu, în conferinta „Ipnotismul”, publicata rezumativ în revista „Timpul”, si ulterior într-o brosura intitulata: „Patru conferinte publice”.

Din cele expuse reiese ca autorul era la curent cu lucrarile lui Braid, Charcot s.a. care „au repetat experimentele magnetizatorilor cu scopul de a le cerceta stiintificeste si au constat ca diferitele fenomene ipnotice stau în legatura cu chestiuni psihologice si fiziologice de cel mai mare interes”.

Isteria, hipnoza si sugestia au continuat sa se afle în centrul preocuparilor societatii medicale si universitare, marile personalitati ale vremii (sfârsit de secol al XIX-lea si început de secol XX) fie acceptându-le, fie respingându-le.

Printre studentii lui Charcot, la Paris, s-a numarat si Gheorghe Marinescu, viitorul neurolog de renume, care va publica de-a lungul anilor 1888-1889 (în numerele 3, 6, 7, 8 si 9 ale Revistei Fântâna Blanduziei, conduse de Mihail Eminescu) despre „Isterie si ipnotism”. El scria: „… predispozitia la isterie este proeminenta la clasele sociale înalte, unde exista un abuz al traiului placut, iar lenea si vizitele dese la teatru – ei bine, toate acestea pot clatina sistemul nervos”.

„Isteria, asadar nu e un sfinx indescifrabil, ci o boala, iar isteria, dizbracata de haina tehnica a necunoscutului devine o fiinta ca si noi, al carei loc nu este nici în cer, nici în iad, ci pe pamânt. Cât despre ipnotism, el reprezinta o serie de fenomene reale, ale caror mecanism nu-l cunoastem înca, dar care e un focar luminos pentru interpretarea faptelor stiintifice. Prin mijlocul lor s-a ridicat voalul care acoperea miracolele de altadata, dându-le o interpretare stiintifica” (Gh.Marinescu, Fântâna Blanduziei, nr.9/29.01.1889, p.2).

Articolul se remarca atât prin claritatea si frumusetea expunerii, cât si prin înaltul sau nivel stiintific, vadind cunoasterea aprofundata a problemei (N. Marcu, B. Dutescu, 1964).

Chiar din timpul studentiei, Gh.Marinescu începe sa practice hipnoza; „Am vindecat orbi, surzi, muti, paralitici” – spune el si va publica, împreuna cu dr. I.Marcel „Un cas de mutisme hysterique avec contracture spasmodique glosso-laryngée guéri par sugestion hypnotique associée a la gymnastique vocale” (Archives Roumaines de Médicine et Chirurgie, 1888, nr.6, p.391).

Este primul articol stiintific referitor la psihoterapia prin sugestie hipnotica din literatura medicala româneasca.

În 1901 se traduce în limba româna lucrarea „Hipnotism si sugestiune” de Bernheim.

Din 1902, octombrie, în cabinetul sau de la Viena, S.Freud începe sa primeasca, în fiecare seara de miercuri pe colegii care doresc sa se initieze în tehnici psihanalitice („Societatea psihologica de miercuri” care în 1908 va deveni „Societatea psihanalitica din Viena”).

În 1907, C.G.K.Jung fondeaza „Societatea Freud” din Zurich.

Din 1906-1907 se produce în mod ireversibil, de acum înainte, jonctiunea psihiatriei cu psihanaliza, iar psihoterapia capata o dezvoltare din ce în ce mai sistematica.

În 1912 apare lucrarea lui Andre Thomas, „Psychoterapie”, la Paris (Bibliothèque de thérapeutique, Gilbert et Carnot) în care autorul afirma ca: „Psihoterapia face parte integranta din orice terapeutica … Psihoterapia curativa se adreseaza aproape exclusiv psihonevrozelor; deci neurasteniei si isteriei; paliativ se aplica într-un mare numar de boli mintale” (p.4). De asemenea, autorul descrie urmatoarele metode de psihiatrie: sugestia; autosugestia (pe care Bernheim o numeste „antrenament activ în stare de veghe”); psihanaliza lui Freud despre care crede ca: „I se poate reprosa exclusivismul principiului care reduce totul la viata sexuala” (p.63); persuasiunea (psihoterapie rationala); psihoterapie sentimentala; psihoterapie religioasa; psihoterapie filozofica; izolarea („un adjuvant al psihoterapiei”, p.90).

Comentând introducerea de catre Hypolite Bernheim a hipnozei în clinica sa de la Nancy, în anii 1983-1984 apare o serie de articole semnate St.Mihaileanu – „Despre hipnotism”, „Somnambulism” – în Revista „Transilvania” de la Sibiu.

La 11 ianuarie 1985, tânarul medic Christian Buicliu tine o conferinta la Ateneul Român cu tema: „Studii cu caracter stiintific, documentare temeinica, delimitare neta a hipnozei stiintifice de sarlatanismul hipnotizatorilor si magnetizatorilor ambulanti”.

La Iasi, în acelas an, sub paternajul Sofiei Nadejde apar în Revista „Contemporanul” articolele: „Ipnotismul”, „Terapia sugestiva”.

Este tocmai anul în care tânarul Sigmund Freud soseste la Paris, la Spitalul Salpetriere pentru a lua parte la celebrele cursuri ale lui Charcot.

P. Innatescu publica în Revista Spitalul (nr.4, 1886): „Terapia sugestiva” iar Dr. Mira – „Hipnotism si sugestiune”.

În 1890, B.P.Hasdeu publica „Ipnotismul si spiritismul” în Revista Noua, Nr.45; republicat în „Sic cogito”.

În 1891 – I.V.Stefanescu publica: „Hipnotismul la alienati” în Arhivele Societatii stiintifice si literare, Iasi, Nr.3, iar în 1895, C.Protopopescu – „Hipnotismul si problemele criminalitatii în Lumea Noua” (Nr.5).

În 1898, devenit seful primului serviciu de neurologie si a primei catedre universitare de neurologie din România, Gh.Marinescu efectueaza la Spitalul Pantelimon tratamente prin hipnoza în diferitele afectiuni neurologice. Împreuna cu prietenii sai, C.I.Parhon, M.Goldstein si I.Popescu, realizeaza primul film de cercetare stiintifica din lume (perioada 1898-1902).

Între altele, el a studiat mersul unor bolnave cu tulburari de locomotie (isterice) înainte si dupa tratamentul prin hipnoza.

Anul 1899 este anul în care S.Freud publica „Interpretarea viselor” (Die Traumdeutung).

Medicul Nicolae Vaschide, va evoca în câteva lucrari (1909, 1911) interpretarea viselor conform teoriei lui Freud si a contribuit la recunoasterea sa în mediul stiintific francez (ca unul dintre fruntasii “Laboratoarelor de psihologie patologica – Ecole des Hautes-Etudes”).

Astfel, se pare ca Freud–neurologul si nu Freud–psihiatrul a fost mai bine cunoscut la vremea respectiva în România, ca si în alte tari, de altfel, în care psihanaliza era complet ignorata sau privita ca o erezie.

Ecourile noilor metode de terapie ajung si în tara noastra, astfel ca în 1911, sub directia lui N.Vaschide, vede lumina tiparului: „Révue de psychothérapie et de psychologie appliquée”.

Gheorghe Preda, un tânar psihiatru militar, a publicat în 1912 pentru prima oara în România, o scurta descriere a psihanalizei ca teorie si terapie, dupa ce a petrecut ceva timp studiind în Franta si Germania. El a ramas pe latura contemplativa a psihanalizei, dar a continuat sa gândeasca si sa se poarte ca un psihiatru avansat, ceea ce astazi am numi „un medic al sanatatii mintale”, punând bazele primei clinici de „outpatients” din România (Sibiu, 1933).

Alexandru Obregia si Gheorghe Marinescu, doi reprezentanti de seama ai Scolii Medicale din Bucuresti, subliniau în „Lecturi despre psihoterapie” în 1912 ca: „exista o noua scoala care sustine ca o mare parte din boli sunt susceptibile a suferi modificari numai prin cuvânt – este psihoterapia, având indicatii pentru orice fel de boala, pentru a îmbunatati starea sau în final a vindeca”, exemplele mentionate sunt melancolia si catatonia.

În 1913, Matyas, Ilian scrie despre „Starea actuala a psihanalizei lui Freud” (Teza de Doctorat, Facultatea de Medicina din Bucuresti), fiind considerata la acel timp o „lucrare scolareasca” (C.Ionescu). Este de mentionat ca autorul a încercat sa închege o corespondenta cu însusi Freud, dar urmarile nu se cunosc.

În 1916, Al.Braiescu publica „Hipnotism si razboi” la Arad; în 1917, S.Freud publica „Introducere în psihanaliza”.

Începuturile psihoterapiei sistematice în România se situeaza în anul 1912, prin elaborarea celor 2 lucrari de o deosebita importanta: cea conceputa de Gh.Marinescu si Al.Obregia, „Prelegeri de psihoterapie” si cea a psihiatrului sibian, Gh.Preda: „Consideratiuni asupra psihoterapiei metodice”. La scurt timp, în 1913, urmeaza sustinerea a doua teze de doctorat, ambele la Facultatea de Medicina din Iasi: „Starea actuala a psihanalizei lui Freud” si „Privirea în producerea fenomenelor de hipnotism si psihoterapie” de I. Muiere.

Perioada interbelica este marcata de patrunderea psihanalizei freudiene în mediul românesc prin lucrarile lui A.Stocker, C.Vlad, I.Popescu-Sibiu, C.Ureche, Al.Retezeanu.

În 1935 apare „Revista Româna de Psihanaliza” si „Cercul român de psihanaliza” ceea ce „atesta constituirea unei veritabile scoli psihanalitice românesti” (N.C.Marcu, C.Vlad, 1981).

În ceea ce priveste filiatia freudiana, detinem câteva date ce merita atentie.

Exista o dovada clara sustinuta de câteva publicatii (G.Bratescu, 1994), ca în timp ce frecventa gimnaziul la Leopoldstadt, Sigmund Freud a fost putenic atasat de un coleg de clasa, Eduard Silberstein, care s-a nascut în Braila. Relatia lor strânsa de prietenie este exprimata de numarul mare de scrisori trimise de Freud lui Silberstein în 10 ani (1871-1881) – corespondenta care a fost publicata la Frankfurt am Main (1989) si la Paris (1990) si este cunoscuta ca fiind “cea mai veche lucrare a lui Freud de pâna acum”, expusa în Biblioteca Congresului din Washington.

Continutul scrisorilor este relevant pentru perioada în care Freud devenea din ce în ce mai constient de obiectivele sale stiintifice legate de noua metoda terapeutica.

Abia în 1910, dupa 30 de ani de tacere, Freud îi va scrie din nou vechiului sau prieten din România despre descoperirile facute în domeniul interpretarii si tratarii bolior nervoase, idei care începusera a fi cunoscute si printre oamenii de stiinta ai acelei vremi.

În 1921, A.Stocker, docent psihiatru la Iasi, publica în „L’Encephal”, „Etude psychanalitique sur la Cruche cassée”.

Referitor la aceasta lucrare, biografa lui A.Stocker, Prof.dr. Cristina Ionescu, actual sef al Catedrei de istoria medicinei UMF „Dr.T.Popa”, Iasi, subliniaza: „Nu mai era vorba de una din acele expuneri atât de frecvent inserate în perioada aceea a vremii, expuneri didactice asupra psihanalizei, de obicei pe ton polemic, abundând în observatii critice si rezerve formulate în numele bunului simt stiintific ”. Avem de a face cu un studiu original pus explicit sub semnul orientarii psihanalitice (o analiza psihanalitica a picturii lui J.B.Greuze, 1725-1805, „Ulciorul spart”).

În 1923, pe 29 iunie, C.Vlad (1892-1971) sustine Teza de Doctorat în medicina si chirurgie la Facultatea de Medicina din Bucuresti, cu titlul: „Contributiuni la studiul tratamentului psihoanalitic”, sub presedentia lui Al.Obregia.

Bucovinean de origine (n. 20 mai 1892 în Comuna Brasesti, jud. Suceava), C.Vlad a urmat primii ani de studii medicale la Viena, unde a cunoscut direct doctrina lui Freud. Dupa razboi îsi finalizeaza studiile la Facultatea de Medicina din Bucuresti. A urmat orientarea psihanalizei „ortodoxe” freudiene. A avut o atitudine critica fata de dizidenti, îndeosebi fata de A.Alder.

În 1922, Gh. Marinescu, publica „Hipnotismul din punct de vedere terapeutic si medico-legal” în care afirma, printre altele ca: “Asadar, la noi în tara exista autoritati care nu numai ca nu împiedica propagarea stiintelor oculte, dar favorizeaza pe fata impostura si obscurantismul”.

„Este de datoria mea, în calitate de profesor de neurologie, care a studiat ani întregi chestia hipnotismului în toate fazele sale si de fost elev al lui Charcot care a reabilitat hipnotismul, de a protesta (în) contra acestor doctori în stiinte oculte , caci asemenea stiinte nu exista, stiinta fiind lumina si adevar, de a denunta pe acesti ocultisti care mascheaza adevarul, care propaga curente nesanatoase, întretinând un spirit de obscurantism”.

Un an mai târziu, în 1923, tânarul medic militar, Constantin Vlad si-a sustinut doctoratul pe tema „Contributii la tratamentul psihanalitic (sase cazuri analitice)”, evenimentul fiind considerat a fi un moment crucial în istoria psihanalizei în România, o dovada a credintei sale indistructibile în teoria si tratamentul psihanalizei. Aici el apare ca un psihanalist autodidact, precum vor fi multi psihanalisti români; de atunci pâna nu de multa vreme este înca neclar daca C. Vlad a facut o analiza „didactica” împreuna cu prietenul sau ceh din armata, Otto Pick.

Eforturile doctorului C. Vlad de a „crea o psihanaliza româneasca adecvata spiritualitatii si limbii noastre” au fost de asemenea directionate spre gasirea de cuvinte adecvate, echivalente, în limba româna pentru anumiti termeni tehnici freudieni, multe din preocuparile sale fiind publicate în cartile „Despre inconstient” (1926), „Aspecte psihanalitice”, „Dragoste, ura si teama” (1928), etc.

Aceste lucrari reprezinta un „Moment crucial în elaborarea vederilor originale ale savantului român” (T.Vlad, N.Marcu). C.Vlad acorda o importanta centrala triadei „iubire, ura, frica”.

Miscarea psihanalitica generata în cadrul lumii medicale a avut inconstante considerabile in anii ’30-’40, în ciuda câtorva interventii sustinute de C.Vlad în cadrul grupului tinerilor sai colegi de la Institutul Medical Militar.

Unul dintre ei, a fost Ioan Popescu-Sibiu, care se va remarca drept „cel mai talentat, activ si competent psihanalist din tara noastra”. Consacrat prin sustinerea lucrarii sale de doctorat încununata de succes si notata cu „Magna cum laudae” având titlul „Doctrina lui Freud – psihoanaliza” în 1927, tânarul doctor a adus într-o noua lumina psihologia normala si anormala, atât la nivel individual cât si la cel colectiv, tinând piept, cu mari eforturi si multi ani la rând abordarii prevalent biologice si endocrinologice. Exista câteva dovezi ale unei corespondente protocolare dintre Popescu-Sibiu si Freud, întrerupta de hotarârea lui Freud de a parasi Austria.

În 1926, se înfiinteaza în capitala Frantei, „La Societe Psychanalitique de Paris”.

În acelasi an, se întemeiaza la Cluj „Societatea de Studii Psihice si Metapsihice din România” în care au activat printre altii, psihiatri si neurologi ca: Gh.Marinescu, C.I.Parhon, Al.Obregia, I.Minea, P.Tomescu, Dem.Paulian, s.a. A activat pâna în 1944.

În 1929, Dr. Anton Ionescu, organizeaza o Conferinta cu tema „Psihoterapia”, la Universitatea de vara de la Valenii de Munte, (Universitatea „N.Iorga”).

În 1932, lui C.Vlad i se confera titlul de docent universitar (acordat de o comisie formata din Gh.Marinescu, C.I.Parhon si Mina Minovici).

În acelasi an, Mina Minovici si C.Vlad, elaboreaza „La responsabilite du délinquent. Contribution de la psychanalyse a l’expertise medico-legale” (Annales de médicine légale, Nr.6) iar C.Vlad, scrie despre „M.Eminescu din punct de vedere psihanalitic”, Bucuresti, Ed. Cartea Româneasca. Aparitia acestei lucrari a provocat o vie polemica, sustinuta atât de o sensibilitate justificata a exponentilor literaturii noastre, cât si de o neîntelegere a semnificatiei interpretarii psihanalitice în investigatiile ei asupra sufletului omenesc, indiferent de locul ocupat în ierarhia valorilor spirituale. A fost prima lucrare de psihobiografie din literatura româneasca.

Dezvoltându-si studiile în plan teoretic, C.Vlad formuleaza doua legi biodinamice ale psihanalizei (1935).

- Legea comunicarii instinctuale, scurgerea energiilor pe canalele ce se gasesc la dispozitie, în conditiile blocarii unora dintre acestea;

- Inhibitiile repetate exercitate asupra unui instinct îl fac sa nu mai poata raspunde decât morbid – cu simptome psihice: iubirea „stavilita” se transforma în ura; ura „stavilita” genereaza frica.

Tot în 1935, apare „Revista Româna de Psihanaliza”, „organ oficial” al cercului român de studii psihanalitice, sub conducerea lui C.Vlad, în colaboare cu: G.Cupcea, I.Neuman, P.Pandrea, I.Popescu-Sibiu, G.Preda, G.Retezeanu, T.Stoenescu, C.I.Ureche.

„Acesta publicatie atesta constituirea unei veritabile scoli psihanalitice românesti, întemeiata de primul român – dr. C.Vlad si grupata în jurul Cercului Român de Studii Psihanalitice si Revistei Române de Psihanaliza ” (N.Marcu, 1981).

Preocupat de aplicatia psihanalizei în domeniile artistice, C.Vlad, scrie „Corelatia dintre vis, arta si nevroza” (Viata Româneasca, Nr.1).

La 18 martie 1936, Consiliul de Ministri (guvernarea liberala Gh.Tatarescu) a emis „Jurnalul pentru interzicerea magiei si a stiintelor oculte” (Monitorul Oficial, Nr.75). Articolul 1 are urmatorul cuprins: „Se interzic reprezentatiile spectacolelor, demonstratiile, sedintele, etc. în legatura cu magia sau stiintele oculte ca: sugestia, hipnotismul, spiritismul, metapsihismul, telepatia, fakirismul, chiromania, psihografia, vrajitoria, prezicerea viitorului, etc. ca fiind daunatoare sanatatii publice si putând da nastere la diverse maladii nervoase” (sublinierea noastra).

În 1937, G.Preda, T.Stoenescu, I.Popescu-Sibiu, sustin lucrarea „Practica psihoterapiei în România”, la al 4-lea Congres de Psihoterapie, la Paris (iulie, 1937).

În 1938, I. Popescu-Sibiu, conferentiaza la Sibiu asupra temei: „Aspectul psihologic si social al psihoterapiei” iar T.Stoenescu, S.Cupcea, despre „Aplicatiile clinice ale psihoterapiei” în Spitalul de boli mentale, tot la Sibiu.

Gheorghe Retezeanu, C.I. Urechia, M. Elekes, sunt doar câteva dintre numele de medici, reprezentanti ai Universitatii de Medicina din Cluj, care au încercat sa promoveze teoria si tratamentul clinic al psihanalizei la pacientii psihiatrici.

Universitea de Medicina din Cluj a fost si locul unde în anii 40 se purtau discutii, uneori aprinse despre domeniul psihanalizei.

Alaturându-se curentului de disidenta adleriana, dr. Ernest Kahana a devenit unul dintre promotorii acesteia, dupa terminarea studiilor sale la Viena, dar ulterior s-a retras din miscare, îmbratisând specialitatea de cardiologie (dupa 1945).

Personalitati culturale si stiintifice de prima marime, psihologi si filosofi, precum Mihai Ralea, G.G. Antonescu, Nae Ionescu, C. Radulescu-Motru, Tudor Vianu, au continuat sa polemizeze pe marginea psihanalizei din perspectiva intelectuala în perioada anilor 30-40, în ciuda extremismului extrem de periculos care îsi face loc în Europa (inclusiv în România).

Cursul evenimentelor istorice care s-au succedat dupa 1945 a influentat decisiv dezvoltarea psihanalizei în tara noastra.

În ceea ce priveste practica psihanalizei clinice în perioada interbelica, nu exista multe dovezi, dar aceasta era exercitata numai de medici. Dintre acestia, doar despre Heinrich Winnick se cunoaste ca a intreprins o analiza personala.

În 1945, tot la initiativa lui C.Vlad, un grup de câtiva medici, psihologi si avocati, se reconstituie Societatea Româna de Psihanaliza sub titulatura „Societatea de psihopatologie si psihoterapie”. Va activa pâna în 1948, când puterea totalitara comunista a desfiintat toate societatile stiintifice care functionau atunci.

La Sibiu, (1947), I.Popescu Sibiu, publica „Conceptia psihanalitica”,.

Iata si un element, sa-i spunem de „revendicare a apartenentei”, poate mai putin cunoscut în lumea psihanalizei: se stie faptul ca faimoasa canapea a lui Freud din apartamentul sau Vienez pe care si-a analizat primii pacienti, era acoperita de un covoras lucrat manual, originar din Bucovina.

De asemenea multi psihanalisti ce aveau sa devina celebri s-au nascut pe pamânt românesc: J.L. Moreno, S. Nacht. George Devereux, Serge Lebovici, Elisabeth Rudinesco, Beno Rosenberg, A. Haynal, Ada Abraham, Ilany Kogan s.a.

Perioada comunista

Este o perioada în care psihanalistii sunt „demascati” ca promotori ai cosmopolitismului si ai unei metode nestiintifice de tratament. Este propagat „pavlovismul” ca doctrina stiintifica, bazata pe marxism-leninism.

De abia dupa 1970 încep sa apara o serie de monografii si teze asupra psihanalizei (I.Vianu, P.Brânzei, Ed.Pamfil, Gh.Ionescu, s.a.) care aduc contributii importante publicistice si clinice în domeniul psihoterapiilor.

Dominatia cardiologiei, neurologiei, endocrinologiei a continuat multa vreme în defavoarea psihiatriei; chiar pâna în ultimii ani ai regimului comunist.

În anii 70 a aparut un fel de toleranta pentru studierea psihanalizei dar ea a fost întotdeauna însotita de o ostilitate fundamentala fata de teoria freudiana din partea „responsabililior politici”. În realitate, acestia nu intentionau decât sa simuleze existenta unei „ferestre” catre Vest, ca în România nu se puneau bariere gândirii filosofice si cercetarii stiintifice.

Între anii 1960-1969, Dan Arthur (1929-1969) promoveaza psihoterapia si psihodrama, la Sanatoriul Savârsin, apoi la Gataia-Timis.

A lasat în manuscris: „Noua lectii de psihoterapie; Antinevroza sau Cathareza unei ipoteze de lucru”. A initiat un grup de psihiatri în tehnica psihodramei, în psihoterapia jungiana si antrenamentul autogen Schultz.

Între 1973-1979, La Universitatea din Bucuresti, Facultatea (sectia) de psihologie se tine un curs de Psihoterapie si Psihofarmacologie (din 1979 regimul comunist suprima Facultatea de Psihologie). Par a fi fost primele cursuri universitare de psihoterapie, care au format primii psihologi clinicieni din România.

În 1971, moare la Bucuresti, C.Vlad „initiatorul scolii românesti de psihanaliza”.

„Prin lucrarile sale psihanalitice originale, primele de acest fel care s-au publicat în tara noastra, prin flacara si ideatia transmisa discipolilor sai, prin înfiintarea Societatii si Revistei române de psihanaliza, prin scrierile sale de stricta specialitate si cele de popularizare, Dr.C.Vlad se situeaza în istoria medicinei românesti ca incontestabilul promotor al scolii românesti de psihanaliza, cu deosebire în perioada interbelica” (T.Vlad, N.Marcu).

În 1972, V. Sahleanu, I.Popescu Sibiu, publica „Introducere critica în psihanaliza” (Cluj).

N.C.Marcu, îsi sustine Teza de licenta la Facultatea de Filozofie-Psihologie, Universitatea din Bucuresti cu tema „Implicatii etice ale psihanalizei”, iar Vasile Dem. Zanfirescu, scrie „Etica si psihanaliza”.

Apare în 1975, sub semnatura lui Ion Vianu „Introducere în psihoterapie”, (Ed.Dacia, Cluj Napoca).

Toate acestea demonstreaza si argumenteaza pentru “redescoperirea” psihanalizei catre anul 1980, dar represia brutala si sistematica ce a urmat a dovedit ca o asemenea descoperire putea fi “periculoasa” pentru socialismul, stiinta si cultura româneasca: interdictia functionarii Universitatii de Psihologie si Pedagogie timp de 8 ani si pedepsirea persoanelor cunoscute ca promotori ai “disciplinelor spirituale”

Cu toate aceste circumstante, psihoterapia a continuat sa supravietuiasca numai datorita unor persoane „izolate” – psihiatri si psihologi raspânditi în toate marile orase (Bucuresti, Timisoara, Cluj, Sibiu, Iasi) si a întâlnirilor acestora (cu neregularitate) la seminarii si simpozioane unde îsi puteau împartasi experientele.

Perioada de dupa decembrie 1989

Revolutia din decembrie 1989 a constituit ocazia istorica prin care toate energiile eliberate de sub perioada îndelungata a reprimarii din partea unui regim dictatorial (dintre cele mai grele pe care le-a suferit Europa), au condus la exprimarea libera a dorintei de asociere în vederea crearii unei Asociatii Române de Psihoterapie.

În 1993, la initiativa prof. Mircea Lazarescu (un nepracticant al psihoterapiei, dar un participant al grupului dr. Dan Arthur, o personalitate extrem de deschisa spre reforma sistemului de asistenta psihiatrica prin prisma formarii sale antropologice si fenomenologice), demareaza la Gataia (spital psihiatric de lânga Timisoara, situat într-un spatiu marcat de frumusetea naturii si a spiritualitatii oamenilor ce au trecut sau au poposit aici pentru un timp) actiunea de înfiintare a primei Asociatii Române de Psihoterapie a carui presedinte a fost dr. Radu Ricman; presedinte ales Prof. dr. Mircea Lazarescu; prim-vice-presedinte psih. Augustin Cambosie; secretar dr. Cristian Furnica; in consiliul de administratie: dr. Ileana Botezat-Antonescu, psih. Cristina Bucur, dr. Doina Cosman, dr. Alex-Clej Vonica, psih. Alfred Dumitrescu, dr. Virgil Enatescu, dr. Svetlana Giurgiu, dr. Dan Grecu, psih, Aurelia Ionescu, dr. Tiberiu Mircea, prof. Dr. Constantin Oancea, dr. Bogdan Pacala, psih. Cecilia Popovici, dr. Dan Prelipceanu, dr. Ana-Maria Trandafir.

În 1995 au aderat la aceasta Asociatie un numar de sapte Societati sau Asociatii Nationale care se constituisera între timp, reprezentând diverse modalitati de psihoterapie: psihanalitica, psihodrama, somatoterapie, hipnoza si sugestie, logoterapie si analiza existentiala, grupuri Balint.

Astfel s-au pus fundamentele primei Asociatii Nationale de Psihoterapie de tip „umbrela”. Presedintele ei a fost prof. dr. Mircea Lazarescu. Din aceasta prima asociatie „umbrela” faceau parte: Societatea Psihanalitica Romana, Societatea de Psihodrama J.L. Moreno, Asociatia Balint, Asociatia Romana de Somatoterapie si Somatoanaliza, Societatea de Hipnoza si sugestie, Societatea de Analiza Existentaial si Logoterapie, Societatea de Psihoterapii Familiale.

Din 1995, ARP se afiliaza Asociatiei Europene de Psihoterapie, de la care va prelua o mare parte a modelului de organizare si care îi va facilita contactul cu alte asociatii de psihoterapie din Europa, in vederea construirii unor proiecte comune de training la nivelul standardelor de formare a psihoterapeutilor din tarile cu traditie in domeniu (Austria, Franta, Olanda, Germania, Irlanda). La conducerea ARP s-au aflat in aceasta perioada: dr. Cristian Furnica, dr. Mircea Tiberiu, dr. Cornelia Vulpe, dr. Ileana Botezat-Antonescu (secretar); in consiliu: psih. Laszlo Vargha, dr. Doina Cosman, dr. Ana-Maria Furnica, dr. psih Andrei Dumitrescu, dr. Svetlana Giurgiu. Psih. Augustin Cambosie, psih. Ion Dafinoiu; trezorier: psih. Cecilia Popovici.

Din 1999, ARP a avut ca presedinte ales pe dr. Ileana Botezat-Antonescu, ca viitor presedinte pe psih. Augustin Cambosie, vice-presedinti psih. Ion Dafinoiu si dr. Virgil Enatescu; secretar dr. Radu Teodorescu; trezorier psih. Georgiana Ivanescu.

În 2001 existau deja 12 asociatii nationale reprezentând profesionisti ai diferitelor modalitati de psihoterapie, care au hotarat infiintarea Federatiei Române de Psihoterapie (in locul ARP), organizatie recunoscuta ca fiind reprezentativa la nivel national si cu functie de acreditare profesionala conferita de AEP, în vederea acordarii Certificatului National si European de Psihoterapeut.

In 2004 FRP are in Consiliul Prezidential pe: Augustin Cambosie, Ileana Botezat-Antonescu, Virgil Enatescu; ca Vice-presedinti: Radu Teodorescu, Ion Dafinoiu; Secretear General: Vlad Grigorescu; ca trezorier: Mara Priceputu.

In toata aceasta perioada de crestere si afirmare a psihoterapiei in Romania, au fost demarate numeroase intalniri cu persoane sau echipe (uneori impresionante ca numar, cum a fost cea a psihanalistilor lacanieni din Franta in 1990-1991) de reputati, psihoterapeuti din aproape toate continentele. Unii dintre acestia au revenit in tara de origine pentru prima data dupa o lunga perioada de exil petrecuta in tarile unde au emigrat.

De asemenea, au inceput si s-au finalizat programe de training cu grupuri de psihologi, medici, psihiatrii, asisteni sociali, pedagogi romani in diversele metode de psihoterapie: psihoterapie psihanalitica, psihodrama, analiza existentiala si logoterapie, analiza jungiana, psihoterapie cognitiv-comportamentala, psihoterapie experentiala, hipnoza ericksoniana, terapia centrata pe persoana (Rogers), terapii sistemice familiale, analiza tranzactionala s.a.; astazi toate psihoterapiile traditionale sunt acum prezente in Romania, in cateva dintre ele aflandu-se in formare candidati de „a doua generatie”.

Deoarece în România nu au existat institutii responsabile cu activitatile de formare a psihoterapeutilor, Federatia Româna de Psihoterapie a elaborat un regulament de acreditare, de certificare a psihoterapeutilor, conform standardelor de formare solicitate de EAP, pe cele trei nivele bazale: experienta de autocunoastere (personala), sitemul teoretic si practica clinica (sub supervizare si independenta). Exista astazi un consens în privinta necesitatii unui numar minimal de ani pentru formare, dar nu mai mult de 3-4 ani, exprimat in ore.

In unele exceptii din mediul universitar, formarea a avut si are loc, cu respectarea precederilor din regulamentul profesional al FRP.

Din 1997 si ulterior 2002-2003, au fost recunoscuti prin procedeul de „grandparenting”, acei „bunici” (persoane cu practica indelungata de psihoterapie dovedita anterior procedurilor de acreditare), conferindu-li-se calitatea de psihoterapeut si formator (Nicolae T. Andriescu, Ileana Botezat Antonescu, Augustin Cambosie, Ion Dafinoiu, Alfred Dumitrescu, Andrei Dumitrescu (decedat), Marta Eisikowits, Virgil Enatescu, Cristian Furnica, Irina Holdevici, Bogdan Lucaciu, Silvia Papadima, Eugen Papadima, Radu Teodorescu, Jeno-Laszlo Vargha, Albert Veress, Mihaela Minulescu , Theodora Mihaianu, Oltea Joja, Iolanda Mitrofan).

Societatea Psihanalitica Româna, fondata în februarie 1990 avea deja în spate, în mod exceptional, o anumita istorie si continuitate necesara si suficienta, chiar de-a lungul perioadei regimului dictatorial, pentru a prinde o forma viabila ce se va dezvolta în doua directii: Societatea Psihanalitica Româna si Asociatia Româna de Psihoterapie Psihanalitica (2000).

Astazi se desfasoara activitati în doua grupuri de training: grupul de studiu al Asociatiei Internationale de Psihanaliza si grupul din cadrul Asociatiei Române de Psihoterapie Psihanalitica.

Principalele modalitati de psihoterapie practicate în România sunt urmatoarele:

•  psihoterapia psihanalitica;

•  terapia comportamentala (asociata sau nu cu elemente cognitive si hipnoza ericksoniana);

•  modalitati umaniste (terapia centrata pe persoana, psihoterapia experentiala);

•  terapii sistemice familiale.

Astfel, deceniul care a marcat sfârsitul de veac al XX-lea, a constituit o veritabila perioada de pionierat pentru organizarea cadrului potrivit timpului trait la prezent pentru formarea de psihoterapeuti. Ele au debutat si se datoreaza legaturilor persoanale prestabilite de obicei cu români sau cu occidentali care vizitasera anterior România si erau dornici sa puna un umar la procesul de înnoire a tarii si cetatenilor ei; un sfat care ni se dadea destul de des era: „aveti grija sa nu repetati neaparat si greselile noastre, luati numai ce e bun de la Vest!”.

Aceasta particularitate, poate nu singulara pentru noi românii, de a începe miscarea psihoterapeutica dupa o lunga perioada de stagnare culturala si în planul clinicii tulburarilor psihice aducea, într-un fel, cu un nou organism matern, o „noua mama” care era acum reprezentata de persoane sau organizatii, cele mai multe provenind din „exterior”. De cele mai multe ori limba folosita pentru comunicare era engleza, franceza, germana, italiana (cunoscut fiind faptul ca românii sunt buni vorbitori de limbi straine), si rareori în româna. Aceste persoane aduceau cu ele cel mai des o mare cantitate de carti, reviste, menite sa compenseze efectele dezastruase datorate limitarii drastice a patrunderii publicatiilor de specialitate occidentale în anii 1980-1990 prin decizia politica a familiei Ceausescu.

Astfel, noii parinti au început sa-si împartaseasca teoria si experienta lor clinica în psihoterapie în legatura cu un subiect universal si totodata extrem de individual – fiinta umana. Nevoia unei astfel de învatari si trairi era imensa.

A venit apoi momentul când, o multime de experiente emotionale s-au acumulat o data cu iminenta fazei de separare de „noua mama” (formatori si profesori) prin plecarile si uneori revenirile acestora la un anume interval de timp, pâna ce a putut fi atins un anume nivel stabil al registrului profesional în planul feed-back-ului perceptual si cognitiv, respectiv, o cale cât mai aproape de un model propriu.

Perioada respectiva nu a putut fi lipsita de o multime de conflicte generate de frustrarile cu privire la „anii pierduti”, diferentele între generatii, filiatie, eclectismul din perspectiva teoriei, frica de fi „clonati” sau invadati; de asemenea, a existat o marcata nevoie de a opera distinctii si de a deschide noi spatii între „limite/granite si libertate”; care va fi statutul profesional dupa terminarea celor 4-5-6 ani de formare si ce fel de tip de formare sa alegi?

Chiar daca durata programului de formare s-a încheiat, a existat nevoia de întretinere pe mai departe de noi contacte cel putin cu unii din fostii formatori.

Odata cu realizarea procesului de separare si individuatie se va putea trece în acest fel la motivatia, nevoia personala de a deveni psihoterapeut care va putea mai lesne lua forma obiectului intern si va facilita schimbarea de-a lungul procesului de dezvoltare si a crizelor sale inerente.

De abia în acest context au putut fi initiate primele discutii în jurul problemei specificitatii noastre românesti.

Formarea granitelor, limitelor este posibila doar în conditiile în care individul se poate muta într-un tip de relatie de obiect diferentiata (în cazul nostru formatorii straini) care a fost internalizata ca un obiect actual familiar.

Idei si emotii, dezbateri mai linistite sau mai tumultoase, nelamuriri si clarificari – acesta este drumul comun parcurs împreuna, persoane cu experienta în practicarea psihoterapiei si cu tineri aspiranti la însusirea tehnicilor si teoriei psihoterapiei.

Ocaziile au fost de obicei conferintele, simpozioanele sau mesele rotunde, work-shop-uri organizate de FRP sau asociatiile componente, participarea la alte întâlniri în plan national sau international. De la aceste manifestari locale au început sa nu mai lipseasca invitati din alte tari, iar obiectivele dezbatute s-au centrat pe tematici clinice, interferentele acestora cu transformarile în plan social si societal, într-o lunga tranzitie.

Redam în cele ce urmeaza principalele întâlniri organizate de ARP si respectiv FRP de-a lungul anilor:

•  28-29 noiembrie 1998 – Simpozionul National „Anxietatea – optiuni terapeutice: psihoterapie – farmacoterapie”; Centrul de Diagnostic si Tratament Titan, Bucuresti;

•  27-30 mai 1999 – Al IV-lea Congres National de Psihoterapie „Psihoterapia în România – astazi”; Spitalul de Psihiatrie Gataia, Judetul Timis;

•  1-3 iunie 2000 – Simpozion National de Psihoterapie „Alternative si Asociatii Terapeutice în Reabilitarea Bolnavilor cu Afectiuni Psihice Severe”; Spitalul de Psihiatrie „Dr. Gh. Preda”, Sibiu;

•  8-10 martie 2001 – Congresul National de Psihoterapie „Depresia – Tristetea, între dispozitie sufleteasca si categorie diagnostica”; Casa Universitarilor, Bucuresti.

Din anul 2003, organizarea unor întâlniri profesionale a devenit din ce în ce mai dificila datorita conditiilor de austeritate financiara ale tranzitiei si crizelor în care s-a aflat sistemul de sanatate si a scaderii dramatice a venitului general al populatiei. O ultima întâlnire a avut loc, totusi, la Spitalul Gataia, datorita eforturilor considerabile depuse de colegii de aici.

Din pacate, necesitatea organizarii unui congres sau simpozion national gândit în termenii „Psihoterapie si Societate”, în care sa poata fi adusa la cunostinta factorilor de decizie (Guvern, Parlament, Senat, etc.), necesitatea reglementari practicii psihoterapiei în tara noastra printr-o „lege a psihoterapiei”, nu a putut deveni realitate pâna în prezent.

In aceeasi ordine de idei, relatia FRP cu Ministerul Sanatatii si Familiei a fost si este nesatisfacatoare desi bunavointa s-ar parea ca ar exista în sensul recunoasterii certificarii psihoterapeutilor în Romania numai de catre FRP si accesul la formare a medicilor, psihologilor si al altor absolventi ai universitatilor umaniste. Casa Nationala de Asigurari are in nomenclatorul sau de servicii, pentru reteaua ambulatorie, specificatia „psihoterapie si consiliere”, dar fara a fi diferentiata de alte servicii (consultatia psihiatrica, examenul clinic psihologic).

In aceste conditii, o alegere favorabila ar putea fi pentru practicarea psihoterapiei in Romania, sustinerea legislativa in sistem liberal, ca profesie independenta. Aceasta este si directia promovata de AEP pe langa Comisia Europeana de la Bruxelles. Admiterea Romaniei in Comunitatea Europeana, probabil in 2007, va putea fi astfel o sansa de precipitare a unei reglementari echitabile si liberale pentru practica psihoterapeutilor.

Incepand cu luna iunie 2004, cu ocazia Conferineti EAP de la Belgrad, au fost admise dosarele si vor fi eliberate in curand primele patru Certificate Europene de Psihoterapie – in Psiohoterapia Psihanalitica urmatorilor „Grandparenti”: Ileana Botezat-Antonescu, Augustin Cambosie, Eugen Papadima si Silvia Papadima. Calea este deschisa tuturor celor care vor dori si vor putea sa dovedeasca incheierea formarii la nivelul standardelor europene.

Din 1998 a fost lansata Revista Romana de Psihoterapie, cu aparitii bianuale, din al carei colectiv de redactie mentionam: Ileana Botezat-Antonescu – redactor sef; Nicolae Teofil Andriescu – redactor sef adjunct; Marius Luman, Georgiana Ivanescu – secretari.

La toate datele prezentate mai sus, poate intr-o maniera sintetica si mai putin nuantata, nu trebuie sa omitem numarul mare de aparitii editoriale, traduceri ale unor lucrari valoroase din domeniul psihoterapiei, literatura de popularizare, dar si cateva contributii personale izvorate din indelungata practica si activitate didactica a unora dintre psihoterapeuti (Virgil Enatescu, Iolanda Mitrofan, Eugen Papadima, Mihaela Minulescu , Irina Holdevici, Ion Dafinoiu, s.a.).

Federatia Romana de Psihoterapie are un site propriu incepand cu anul 2001, care s-a dezvoltat si modernizat in continuare: www.psihoterapie.ro, destinat facilitarii comunicarii si obtinerii de informatii legate de activitatea pe care o desfasoara asociatia umbrela. Principalele topicuri sunt: Structura FRP: Asociatii, Comisii, Conducerea si Psihoterapeuti; Certificatul European de Psihoterapeut; etc.

Dr. Ileana Botezat-Antonescu,

psihoterapeut in psihoterapie psihanalitica si in psihoterapia centrata pe persoana

Referinte bibliografice:

•  Bratescu G. (1994) – „Freud si psihanaliza in Romania”, Bucuresti, Humanitas

• Botezat-Antonescu I. (1999) – „Crestere si schimbare; dificultatile tinerei asociatii de psihoterapie in Romania”, Congresul Mondial de Psihiatrie, Hamburg

•  Marcu N. (1980) – „Contributii la istoria psihoterapiei in Romania pana in 1944”, (lucrare de diploma), Bucuresti, Facultatea de Medicina

•  Van Deurzen Smith E. (1996) – „The future of psychotherapy in Europe”, Interantional Journal of Psychotherapy, vol. 1, no. 1

•  Botezat-Antonescu I. (2000) – „La psicoterapia en deferentes paises – crecimiento y cambios. Las dificultades de la joven psicoterapia en Rumania”, Revista Argentina de Clinica Psicologica, vol. IX, no. 2

•  Papadima E. (2002) – „Psihanaliza si psihoterapie analitica”, Bucuresti, Jurnalul Literar.

•  Pritz A. – „Globalized Psychotherapy”, Facultas Universitätsverlag, Vienna

•  Vlad T., Marcu N. – Docentul Constantin Vlad (1892-1971), promotorul scolii romanesti de psihanaliza, Editura Medicala, Bucuresti

Lasa un comentariu

2 Mesaje la “Istoria psihoterapiei in Romania”

Facebook si parteneri

Loading

Sustinem

vegani romania

Implant dentar pret

Cauta un terapeut sau adreseaza o intrebare

16004 raspunsuri primite pentru 3293 intrebari